Detaliile invizibile care fac diferența

 

Am promis în viața mea că nu mai deschid un Excel.

Am zis că îmi țin toate chestiile în cap. Sunt atât de tânăr și capabil, pot ține minte multe și mă pot organiza extraordinar fără să mă uit la un șir de celule. Unele episoade din viață îți lasă urme adânci.

Bună dimineața!

O dimineață călduță și un soare de toamnă cald, care încă îți aduce în minte zilele minunate de vară, acum deja doar niște amintiri frumoase. Pe stradă se aud pițigoii, care ciripesc ușor îngrijorați că ar veni frigul și e posibil să le lipsească în curând hrana din abundență.

Eu, din câțiva pași, mă gândesc că ajung la cabinet și acum va trebui să mă ocup de treburile curente. În fața ușii scot cheia și o bag în broasca ușii. Mai corect ar fi să spun că încerc să o bag, dar aceasta refuză să intre.

Băi, băiatuleee! E cheia de la casă, evident. Dar ce casă superbă!

Să nu divagăm. Mă caut cu disperare în celălalt buzunar, unde e doar telefonul, apoi în geacă, apoi în spate. Păcat.

Mă așez pe treaptă și ascult ușor crispat pițigoii, încercând să-mi amintesc ce mi-am lăsat în amintire de vineri peste weekend.

 În timp ce cântăresc dacă să mă duc până la magazin să-mi cumpăr o apă călduță sau o cafea de specialitate, telefonul îmi vibrează strident în buzunar.

Îl scot cu greu din blugii mei ușor prea strâmți și mă uit uimit la el. E colegul meu de cabinet.

Răspund și las un „Alo!” indecis, dar interogativ.

— Știu că am zis că nu vin azi, dar mi s-au schimbat planurile, așa că te trezești și cu mine la cabinet. Dar ne organizăm noi cumva, nu te îngrijora. Ce zici, e mare inconvenient?

Mă uit la ușă. Mă uit la pițigoi. Mă uit iar la telefon, înainte să-l pun iar la ureche, cu aripile larg deschise.

— Nu, nu, stai liniștit! Nicio problemă! Hai, zboară încoace!

Colegul râde și închide.

Hai că începe să fie o zi de luni mai normală, chiar dacă a început mai cu haos, îmi zic în minte. Ce bine!

Vine colegul, se uită la mine mirat, descuie și intră să dezactiveze alarma. Intrăm și mergem la oficiu să ne luăm cafeaua, mulțumiți că ne putem începe ziua cum se cuvine.

Aparatul de cafea zumzăie obișnuit după câteva zile de odihnă și ne îmbată iar cu aroma lui de dimineață reușită. Ieșim în curticica din spate și sorbim câte o înghițitură în liniște, perfect conștienți că altă pauză nu mai prindem. Apoi se aude soneria... cineva a venit deja.

Mă duc eu să verific cine a ajuns mai devreme. Nu e însă pacientul de la prima oră.

— Bună ziua, sunt vecinul de la GSM. Voiam să vă salut, sunt nou prin zonă... Am simțit mirosul de cafea și m-am gândit că poate știți de unde aș putea cumpăra una. Știți, încă nu le am pe toate aprovizionate. E vreun magazin prin zonă?

— Bineînțeles, avem noi aparat! Haideți, că mai avem cinci minute de pauză până începe ziua.

— Nu aș vrea să deranjez prea mult...

— Haideți, că vă explicăm apoi și unde e ghereta cu cafea de specialitate.

Și tocmai când îmi imaginez că apuc să-mi mai fac și eu o cafea în fața aparatului, ziua care stă să înceapă îmi mai dă răgaz trei, două, o secundă...

Sună iar soneria. Vecinul de la GSM chiar se sperie, își ia cafeaua, mulțumește, promite că neapărat se revanșează și se strecoară imediat pe lângă doamna care tocmai intră. E programarea mea de la ora nouă, așa că îi ies în întâmpinare.

— Bună dimineața! Da, vă rog să intrați.

O conduc pe pacientă în cabinet și, cu un zâmbet mare, îi arăt scaunul binecunoscut. Îmi deschid sertarul și bag mâna în cutia de mănuși. Goală. Mintea îmi îngheață o secundă la perspectiva unei zile fără mănuși de unică folosință. Îmi cer scuze și mă strecor din cabinet. Colegul se miră din nou, dar când aude ce-mi lipsește, caută într-un dulap doar de el știut și îmi întinde o cutie miraculoasă. Salvat a doua oară, mă întorc cu speranță în suflet la doamna mea.

   sursa Medicale-Shop

Îmi trag mănușile cu satisfacție, iar pacienta mă privește liniștită, convinsă că totul decurge exact cum trebuie. Și chiar așa pare. Întind mâna după o mască din cutia de pe raft, cu gestul pe care l-am făcut de sute de ori. Degetele mele iar se sperie. Mai sunt două.

Două măști. Pentru o zi întreagă. Pentru doi oameni.

Băi, băiatuleee!

Socotesc rapid în minte, antrenat, ca un om care a jurat că nu mai are nevoie de celule Excel: una pentru doamna de acum, una pentru pacientul de la zece. Și apoi? Apoi colegul, care și el are pacienți azi. Mi-l imaginez deschizând din nou dulapul lui miraculos și găsind, de data asta, doar un raft gol și privirea mea vinovată.

Îmi pun masca, zâmbesc pe sub ea și mă așez lângă pacientă. Afară, pițigoii ciripesc mai departe, parcă și mai puternic. Ei, cel puțin, par să știe exact câte provizii mai au.

Pe la jumătatea dimineții, între doi pacienți, colegul își face apariția în ușa cabinetului meu. Nu spune nimic. Doar pune pe birou o cutie de măști și se uită la mine liniștit.

— Mai ai un dulap secret de-ăsta în care să ții consumabile de rezervă? întreb, pe jumătate în glumă.

— Nu e secret. E doar aprovizionat, râde el. Eu nu țin minte ce am. Verific.

Își scoate telefonul și îmi arată pe Medicale-Shop.ro coșul pe care și-l face de obicei: mănuși, măști, comprese.

— Comand pentru cabinet de la un furnizor care are exact ce ne trebuie nouă. Nu mai alerg pe la trei magazine. Și când văd că s-a deschis ultima cutie, o trec pe listă.

— Pe listă, repet eu, un cuvânt dintr-o limbă păsărească.

— Pe listă, confirmă el. Hai că o facem diseară împreună, după ultimul pacient.

Și îmi întinde, ca bonus, o cutie cu comprese.

Salvat a treia oară. Încep să bănuiesc că ziua asta are un singur erou, și nu sunt eu.

Ce bine e să nu trebuiască să ții minte chiar tot!

Spre seară, când se mai liniștesc lucrurile, mă gândesc că poate nu e chiar o idee atât de rea să nu mă bazez exclusiv pe memoria mea. Nu de alta, dar azi am avut noroc cu colegul. Mâine s-ar putea să nu mai fie la fel.

Mănușile, măștile și compresele sunt lucruri pe care aproape că nici nu le observi când sunt la locul lor. Le iei, le folosești și îți vezi de treabă. Dar când lipsesc, îți dai seama imediat cât de mult depinzi de ele. Și nu e vorba doar despre un sertar gol, ci despre întreaga organizare a unei zile de lucru.

Poate că aprovizionarea cu consumabile medicale nu e tocmai partea cea mai interesantă a meseriei. Dar e una dintre acele treburi care, făcute la timp, te scapă de multe bătăi de cap.

Colegul meu a înțeles asta de mult. Eu abia am început să mă gândesc serios la subiect. Iar dacă există furnizori specializați, precum Medicale-Shop.ro, de unde poți comanda consumabile medicale de unică folosință pentru cabinet, parcă lucrurile devin ceva mai simple.

                                 sursa Medicale-Shop

Nu spun că voi deveni peste noapte omul listelor și al stocurilor verificate la zi. Să nu exagerăm. Dar poate că o să încerc și eu metoda colegului.

Cât despre Excel... să nu ne grăbim. Unele traume au nevoie de timp.

Afară, pițigoii nu mai ciripesc, e prea tarziu pentru ei. Eu beau un pahar de apă rece ca gheața și mă gândesc că, până la urmă, nu trebuie să le ții pe toate minte. Trebuie doar să știi ce merită verificat înainte să-ți înceapă ziua.

Articol scris pentru SuperBlog 2026.

 

visul unei case

 

Totul începe cu un vis, iar dacă e să visezi, e bine să o faci în stil măreț

În profunzimea mea, dacă există așa ceva, mă leagă indisolubil ceva de pământul crud și de forma lui de dealuri. De dealul de lângă casa copilăriei mele, care era absurd de abrupt, ca majoritatea dealurilor din sat. Apoi, dacă te îndepărtai de sat, dealurile deveneau molcome și plictisitoare. Cel de lângă casa mea era chinul meu în fiecare zi, o luptă cu forțele naturii.
Iar acum mi-e dor de el.
Și chiar de munca grea la pământ, de datul periculos cu sania pe văile rapide, de peisajele violente ale naturii.
Zilele astea, așa, pe înserat, pe un deal la fel de abrupt, dar mult mai înalt, mi-am amintit de peripețiile copilăriei și m-a trecut un fior. „Aici îmi fac casa”, mi-am zis în minte, ușor mirat, iar fiul meu de doi ani, de parcă mi-ar fi auzit gândul, a confirmat simplu: „Da” și a dat serios din cap.
Am urcat amândoi în mașină înainte să înghețăm de tot și am coborât de pe deal, iar în abisul deja nocturn, cu priveliștea apusului în piept.
Apoi, în câteva zile și după un roi nesfârșit de apeluri telefonice, am găsit un om care vindea acolo o parcelă. Imensă. Aproape plată. Și cu arbori mulți într-un capăt. I-am zis: „Hai să negociem”, sperând să nu-l sperii și să nu-l fac să se retragă. Dar a vrut el să vândă și mi-a lăsat chiar mult. Mi-a părut rău că am negociat; aș fi dat oricât pe acel teren, pe acel fior.

 

Orice vis are nevoie de multă pricepere și organizare

Mi-am pus imaginația la treabă, am schițat câte ceva, apoi mi-am amintit cât de prost stau cu desenatul în general și cu cel arhitectural în special. Am tras două linii mai frumoase, mai trag două și apoi sfârșesc cu clasicul desen: un triunghi peste un pătrat pe care sunt mâzgălite două pătrate, în stânga și în dreapta ușii, iar din horn iese naiv un fum rostogol, chiar dacă e vară afară.
Nu merge așa.
Am lăsat desenul baltă rapid și am mers în living să anunț: „Ne facem casă!” și i-am arătat soției opera de artă. Soția s-a uitat la desen, apoi la mine, apoi a râs scurt și și-a văzut mai departe de carte. „Dede, vorbesc serios, hai să luăm mașina și să mergem să-ți arăt!”

În mașină rulează ceva liniștit, o ciudățenie clasică ce nu are nicio legătură cu gusturile noastre muzicale, care se încadrează undeva mai spre rock.
Ajungem sus pe deal, deschid ușa, las jos copilul și acesta începe să zburde fericit, îndreptându-se spre copacii uriași, noi abia ținându-ne după el.
Sub copaci se împiedică, cade pe un morman de frunze și începe să le arunce în sus și să râdă extaziat. Mă uit la Dede zâmbind fericit. „Da”, zice ea și zâmbește nesfârșit. Asa am luat terenul

Și aici începe iar show-ul.
Caută arhitect, explică-i, încearcă să-ți găsești cuvintele: zici că vrei clasic, dar nu prea, dar și modern, și să fie casă pasivă, dar să ai și lumină multă, dar să fie comodă, să fie și cald și să vezi de peste tot peisajul, și vrei și terasă mare, să pui în valoare copacii și să fie și loc de foișor, de filme proiectate pe perete, și neapărat un beci și o pompă de căldură, și materialele să nu îmbătrânească urât în timp, dar să fie plăcute mereu. Vai!

 

                                   sursa:https://squarethree.com/projects/sunrise-sunset-house/

Organizarea se face cu oamenii potriviți

Dar am avut noroc. Arhitectul a înțeles tot. A vorbit aceeași limbă și cu mine și, mai ales, cu soția. L-am ales după lupte grele duse pe baza portofoliilor văzute. Văr primar de-al unei colege de la muncă, a făcut facultatea în țară, dar a fost și prin Suedia la ceva pregătire și cu Erasmus în Italia, iar la licență a avut o reinterpretare a stilului brâncovenesc. Ce vorbești, domnule! Ne-a prezentat câteva idei și am decis cu toții că e OK. Am ales o variantă la care nici nu m-aș fi gândit înainte să ne-o arate. Aia a fost.
Am văzut că merge treaba în direcția bună și am continuat să am încredere în concept.
Apoi, tot arhitectul mi-a recomandat și un constructor cu multă pricepere și precizie. Totul la milimetru, fără surplusuri și neprevăzute, calculat și eco. Asa e pe hartie. M-a întrebat constructorul, așa, într-o doară: „Doriți să fie mai bun sau mai de buget?” Zic: „Ieftin am mai văzut, acum nu bugetul contează. Nu trebuie să fie neapărat scump, dar vreau să-mi placă la sfârșit.”

Se duce omul meu, inginerul, la birou și îmi dă un mail cu un document Excel. Zice: „Mă anunțați când ați studiat tabelul, dar să vă uitați de acasă, pe îndelete.” Mă uit nedumerit la mail și zic: „Ce poate fi așa complicat?” Deschid tabelul, văd acolo niște beton, niște armătură, ceva cofraje, manoperă. Aproape că exclam cu voce tare: „Se rezolvă rapid!” Dau câteva telefoane și îl sun înapoi pe inginer. Zic: „Am rezolvat.” „Așa repede?” „Nu e așa complicat, dom’le, să cumperi niște beton.” „Așa este”, confirmă el și se instalează un moment de liniște. Zic: „Mi-a scăpat ceva?” „Așa aș zice: următoarele douăzeci și ceva de pagini.” Moment în care inteleg că s-ar putea să dureze al naibii de mult să citesc tabelul și apoi să mă ocup de el. Nuuu, asta nu e de mine. Zice: „Vă trimit un pont imediat.” Zic: „Tot pe mail?” „Da, dar îl puteți citi acum, nu e problemă.”

Era un link. Zic da, m-a rezolvat omul meu. Bine, hai să vedem.

Acolo era o promisiune de la Depozitul Virtual. Ne dai devizul și noi îți livrăm ce ai nevoie. Tot, negociat. Fără bătăi de cap. Mi-au sclipit ochii. Apoi citesc despre serviciul gratuit de achizitor materiale de construcții și sun. Zic, am un excel și o problemă cu el. Omul râde puțin și îmi cere documentul, tot așa, pe mail desigur. Îl trimit mentionand că are mai multe foi. De aici încep întrebările, dar, spre liniștea mea, nu trebuie să răspund singur la toate. Vorbește și cu inginerul, lămuresc necesarul, ce trebuie comandat întâi și ce mai poate aștepta. El cere oferte, le comparăm, îmi explică diferențele, discută cu furnizorii și urmărește comenzile și livrările. Eu mai zic ce-mi place, mai întreb una-alta, dar nu mai stau cu douăzeci de numere de telefon și trei variante de preț pe o hârtie pe care sigur o pierd. Când un material nu poate ajunge la timp, mă sună cu o variantă pe care o verificăm cu echipa. Aprobăm și mergem mai departe. Într-o seară închid telefonul și Dede mă întreabă dacă am terminat cu materialele. Nu, zic, dar are cine să se ocupe, achizitorul meu de materiale de construcții. Hai mai bine să alege un film pentru diseara. Aici nu a mers așa repede.

Un vis indeplinit

în prima seară la casa nouă, printre cutii, o scot pe Dede pe terasă. Nu găsim paharele, așa că torn câte un deget de vin în două căni. Atâta organizare și tot bem din cănile de apa, dar vinul este imbatranit bine, asa ca nu conteaza prea mult din ce-l bei. Copilul are treabă, mută niște frunze dintr-un loc în altul. Apoi ne explică ceva foarte serios aratand in zare. Dincolo de el, apusul cade peste dealuri și începe să se adune ceața. Mă gândesc puțin la toți oamenii care au trecut pe aici, fiecare cu priceperea lui, și la desenul meu cu fumul ieșind din horn. Bine că nu m-au lăsat să mă ocup singur. Dede mă întreabă la ce mă uit. La nimic, zic, și mai stau puțin. Mi-am dorit mult o casă, dar abia acum încep să pricep cât din visul ăsta nici nu încăpea în desen. Cel mic vine alergând, îmi pune o frunză pe genunchi și pleacă iar. Oare lui de ce o să-i fie dor? Mie de acest moment nepretuit.

 

                                    sursa:https://squarethree.com/projects/sunrise-sunset-house/

<< Un exercițiu de imaginație  Superblog pentru Depozitul Virtual>>

cuvinte singure

Mi-a ruginit creionul, mi-a încremenit cuvântul, a început apusul propoziției, a dispărut avântul, se duce dorul sau abia se cască pământul, învie visul, se desenează stelele și mă înalț cumva cu toate credințele moarte și vii deodată.

Pretențios, prețios, perfect.

Nu le mai am, nu le mai știu, dar dacă am prima literă, primul cuvânt, restul vin înlănțuite, ca un canal tocmai desfundat, ca un blockchain faliment, ca o metaforă legată de matematica fragmentară, conexiuni care se formează din gol, din nimic, din praf de zân masculin cu aripi ude.

De fapt, nici nu scriu nimic, doar mi se așază degetele aleatoriu și totul se transpune în ceva abia inteligibil, ca într-o mare conspirație a întâmplării.

Dar dacă e să fie, poate e.

Pe aia dreaptă, fără prea multe fragmentări de idei și fisuri de logică, o să încerc, nu o să reușesc, dar poate particip la o probă sau doua de SuperBlog.

Nu stați degeaba.

Puneți, puteți, participați și voi și ne susținem. Da.

    ________________________________________

   Articol scris pentru SuperBlog

 ________________________________________

cuvinte multe

Cuvinte-fluviu.
Cuvinte zburătoare.
Cuvinte fără noimă, care sună melodios.
Cuvinte ample și neînțelese.
Cuvinte care transmit emoții
și te lasă fără cuvinte.

Port urme ale unor cuvinte:
unele moi și blânde,
unele care se preling încet, sărate și calde.
Câteodată îmi amintesc de cele
care veneau sfâșietor,
ca un bici cu perle de oțel și diamant.
Unele zboară fără să mă atingă,
pe sus, prin subteran.
Unele se așază ca o pană de rață albă,
un puf căzut de la înger,
dar apoi, peste, țâșnește pasiunea fierbinte.

Tatuaje din cuvinte:
unele în formă de brățară,
altele fusiforme,
cu albastru, cu negru,
cu aromă de Osaka.
Se preling prin sânge,
mânate de colesterol bun și rău,
și se prind de pereții arterelor înfundate.
Dar multe răzbat.

Cuvânt reînceput

 

Dacă aș mai scrie iar,
n-aș mai începe de la capăt.
Aș scrie peste.
Peste tăceri,
peste ce-am ascuns,
peste ce-am mințit.

Aș scrie peste cuvintele vechi
cu altele noi.
Ca niște foi de aur alb
puse pe răni.
N-au cum să nu doară.

Peste „love”
aș pune iubire.
Nu emoji. Nu gif.
Ci iubire scrijelită,
tăiată cu vârful unei săbii
reîncălzite în foc.

Să doară iar
la fel de adânc,
să sape sensuri
acolo unde literele
n-au mai ajuns.

Aș scrie din nou.
Nu pentru citit.
Nu

cuvant neterminat

Nu pot spune
că n-am mai scris.
Ar fi o minciună.

Am scris.
Uneori prea mult.
Poate inutil.

Dar n-am scris
ce voiam.
N-am scris
ce a fost.

Am scris
altceva.

Pot scrie
și altceva.
Sunt plin
de timp.

Atât de plin,
că ajung să stau
și doar să mă odihnesc.
Stau.
Efectiv.

E ciudat.
Ca atunci
când privești
păsări răpitoare —
stau nemișcate
și-apoi zboară.

Sunt chiar așa:
o literă încovoiată,
un cuvânt
neterminat.

Da.

Să gustăm prezentul

 

Mi se lasă peste umeri mari responsabilități, mai nou. Am copil, am soție și mă simt norocos. Am o casă mare și pare că m-aș lăuda, dar nu ăsta ar fi demersul. Mă bucur, e o bucurie vecină cu delirul. Simt câteodată că nu merit asta, sau dimpotrivă, că merit și mai mult. Sau mă întreb ce pot face pentru a îmbunătăți.

Și, discutând despre îmbunătățiri – acestea sunt uneori de dorit, alteori mofturi, dar ajungem și acolo.

Câteodată mă uit la lume, în jurul meu, și constat că urmează să se schimbe ceva. Lucruri care, la o primă vedere, nici nu le observi. Dacă le analizezi puțin, poți constata că se vor schimba. Inevitabil. Și dacă le rostesc, se întâmplă aproape imediat. E ca și cum le prezic sau le atrag. Ceea ce nu este adevărat, dar pare magic privit dintr-o parte.

Ce e cu astea?

Păi, există și reversul medaliei.
Când dorești să duci o viață mai bună, începi de la ce poți schimba. Și te apuci.
Nu mai fumezi, nu mai consumi atâta alcool, nu mai dormi alandala, te apuci grav de sport și mai și mănânci organizat.

Frumos. Clar.

Dar mai este un aspect legat de mâncare: calitatea ei.
Știi de blue zones? Deja cred că sunt celebre. Tot omul cu un pic de Netflix în casă a auzit de ele. Se zice că, dacă consumi ce trebuie, cum trebuie și mai ai și grijă de tine – adică cele de mai sus – te apuci să trăiești centenarul. Și interesant e că se pune ceva accent tocmai pe mesele vegetariene și, oarecum, printre aceste zone albastre intră și cunoscuta dietă mediteraneană.

Superbă dietă, nu?

Cu iaurt, cereale, multe legume, ierburi aromatice, semințe, poate un pic de carne de pește sau proteine din fasole neagră, niște ouă, lămâi, alte citrice, iar salate de tot felul – de rucola sau rădăcinoase – legate toate împreună de neasemuitul ulei de măsline extra-virgin.

Și atunci te pui serios pe treabă. Îți cumperi de toate. Le prepari, le combini și trăiești bine. Pui peste salate un strop de ulei de măsline Monini și papi cu poftă.

Rețeta simplă de bruschete

Zilele trecute am făcut o rețetă atât de simplă și gustoasă, încât simt că merită lăsată aici:
🍞 Prăjești câteva felii de pâine rustică.
🧄 Le freci cu un cățel de usturoi.
🍅 Așezi deasupra roșii cherry tăiate cubulețe, cu un praf de sare și busuioc proaspăt.
📌 La final, stropești totul cu ulei de măsline extra-virgin Monini.
Servești imediat. Rapid, sănătos și parcă dintr-un colț de coastă italiană.

                  Sursa - Monini

Și reversul medaliei?

Că e greu, în lumea asta nebună, stresată, la nervi umblată, să te ții de program. Să ai tot în casă. Să prepari tot timpul ceva. Să ai grijă de familie, să plimbi motanul. Să te bucuri în tihnă de tot ce ai. Să adormi mulțumit cu gândul că ziua de mâine o să fie iar o zi bună. Să zâmbești cât ți se bucură inima aceea sănătoasă și poate, dacă îi convingi pe vecini, să fie și ei ca tine. Să faceți o comunitate mare care să fie fericită și sănătoasă.

Și toate cu un strop de ulei de măsline Monini.

Presimt că așa o să fie. Și o să fie magic. Pare normal, pentru că se văd semnele. Pare logic și aproape de tot – exact matematic.

 

 ________________________________________

   Articol scris cu mândrie pentru SuperBlog

 ________________________________________

Despre școală, antreprenori mici și mari

 

Sunt un om obișnuit

Nu cred că sunt vreun ciudat și, cu siguranță, nu fac nimic care să pună pe cineva în pericol — poate doar în situații ușor jenante când pun întrebări prea multe. Sunt curios, dar fără vreo miză concretă. Nu mă interesează să rezolv probleme globale sau să pun lucrurile cap la cap pentru a schimba lumea. Pur și simplu vreau să înțeleg cum funcționează lucrurile și ce anume ne modelează ca oameni, cum funcționează lumea și de ce. E o curiozitate care nu ține neapărat de scop, ci de proces. Iar când am aflat ce voiam, închid subiectul. It’s done.

Nu mă interesează să transform informațiile în ceva aplicabil — nici politic, nici economic, nici științific. Într-un fel, sunt un colecționar de înțelesuri efemere. Școala tradițională m-a ajutat cât de cât în acest sens, cu excepția părții cu repetiția mecanică. Memorarea de texte și recitarea lor m-au epuizat mereu. Acolo m-am pierdut.

Sunt și alți oameni

Există, bineînțeles, și alți oameni la fel de „normali”, poate mai practici din fire. Sunt cei care vor să facă lucruri, să ofere ceva concret și, în schimb, să primească recompense. Sunt antreprenorii, cei care gândesc în acțiune. Îi vezi de mici: copii care vând limonadă la colțul străzii cu afișe colorate și prețuri rotunde, toate în stilul caracteristic naiv. În cartierul meu am văzut o astfel de scenă recent: câțiva copii, de-o șchioapă, vindeau limonadă cu 5 lei paharul, cu o nonșalanță adorabilă. Nu aveau un vad comercial mare, dar au primit susținere — câțiva vecini și câteva sute de reacții pe rețelele sociale.

Probabil că părinții le-au oferit acolo, pe loc, mai multe lecții decât poate oferi o oră de dirigenție: promovare online, relaționare cu clienții, gestionarea materiilor prime, colaborare în echipă. Lecții utile, chiar vitale, dar care lipsesc din curicula standard.

Ce nu învățăm la școală

La școală nu înveți educație financiară. Nici inteligență emoțională. Nici cum să administrezi un mic proiect. În afară de câteva școli foarte bune, aceste competențe lipsesc aproape cu desăvârșire. Iar sistemul în ansamblu pare, cel puțin din perspectiva noastră, ușor în derivă. Sau poate doar simțim asta, pentru că realitatea ne prinde pe picior greșit. Ori sunt eu desprins de prea mult timp de sistem. Dar dacă nu e așa?

 

Soluții? Da, există.

Printre soluțiile alternative se numără și Tribul Antreprenorilor — o comunitate formată din oameni care fac antreprenoriat zi de zi. Unii cu ani de experiență, alții aflați la început de drum. Ideea e simplă: dincolo de teoria frumoasă, ce contează este să ai cu cine discuta problemele reale. Iar experiența altora devine, astfel, una dintre cele mai bune surse de învățare.

În Trib există peste 50 de mentori — oameni cu rezultate, dispuși să ofere timp, sfaturi și viziune. Comunitatea de antreprenori crește constant. Nu e vorba doar de teorie, ci de expertiză practică. Iar totul funcționează sub o filozofie clară: dacă valul crește, toate corăbiile se ridică odată cu el.

Puterea rețelei

Un alt avantaj major este networking-ul. În antreprenoriat, rețeaua de contacte contează uneori mai mult decât produsul. Poți descoperi furnizori, clienți sau parteneri printr-o simplă recomandare. Uneori, o întâlnire întâmplătoare îți poate schimba direcția afacerii.

Se organizează și evenimente offline. Sunt locuri unde poți testa idei, discuta scenarii și primi feedback onest. Poate că unele idei se nasc chiar acolo, dintr-o conversație neașteptată.

Schimbul între generații

Interesant este că, dacă ești deja antreprenor, poți accesa și o versiune extinsă a comunității — una care include și un „spațiu” pentru următoarea generație. Ideea este ca adolescenții să poată învăța de la cei care deja au trecut prin greșelile tipice. Prin pachete speciale de abonament, se poate susține o tranziție lină între generații, iar afacerea poate continua fără ca cei tineri să repete exact aceleași erori.

Dacă există deja soluții funcționale, testate de alții, de ce să nu le folosim?

Ar mai fi de zis dar mai bine le descoperi singur.

 ________________________________________

   Articol scris cu mândrie pentru SuperBlog

 ________________________________________

Sub Chepengul Timpului

 

//2112//

 

Seara iar se lasă peste casa înaltă. Acoperișul din tablă albă, lucioasă pocnește din cauza eliberării tensiunii induse de căldura solară. De jos, din betonul încins, se ridică iar căldura înmagazinată peste zi.

Acum suntem iar francezi, ca în secolele XVII–XVIII. Și la fel de la marginea civilizației — dar nu pentru că am fi în Vest, sau mai ales în Est, ci pentru că... atât a mai rămas. Dar nu contează.

Închidem toți porțile. Le ferecăm bine — și ușile, și ferestrele. Intrăm în case și pornim aerul condiționat. Dar o casă mare, făcută cum trebuie, ține răcoare vara. E bine în casă, mai ales dacă nu te gândești la ce e pe-afară.

— Ai închis la găini, dulce soție?

— Da, dragul meu, pune pușca în cui și stai cu mine.

Pierre își ascultă soția. A fost acceptat greu în țară, iar Olivia a fost atât de bună să-l primească. Apoi l-a iubit. I-a arătat cum e Moldova și cum își poate scoate prostiile franțuzești din minte. Apoi ea a devenit „dulcea soție” — și îi convine. E tot aici, în satul lui Gory. Bunicul ei a ieșit din #RoMetaAfter și apoi a plecat la război. A zis că, oricum a murit o dată, măcar are șansa să mai facă un bine. Nu s-a mai întors de acolo.

— Dar la cal i-ai dat ovăz din ăla bun?

— Dragul meu, știi că la cal am grijă mereu.

Pierre se tot foi pe scaunul din bucătărie. Știa că mai e ceva. Nu și-ar fi putut aminti exact ce. Luă de pe masă o plăcintă de tip „poale-n brâu” — ultima obsesie a dulcii lui soții — și mușcă, încercând să se relaxeze.

Timpul se opri o secundă și parcă își aminti cum era în Bordeaux, în ultra-luxosul lui château, cum își savura în liniște vinul alb. O clipă de „douce amertume”, își șopti în gând.

— Știu ce e. Am fost azi să iau făină. Nu-mi amintesc să fi pus lacătul.

— Nu umblă nimeni pe-afară. Și mai ales la făină, noaptea, îi șopti Olivia, punându-i mâna pe a lui. Cum sunt plăcintele? Mi-au ieșit?

— Sunt delicioase. Mai mult ca data trecută. Cred că te-ai apropiat periculos de mult de perfecțiune. Știi că apoi nu mai faci...

— Pierre, nu e o pasiune banală. Am stabilit că fac din poale-n brâu o tradiție.

— Eu sunt fericit cu asta.

Apoi scoase din buzunar cele două cartușe, le cântări o secundă în palma și le depozită în singurul sertar cu cheie din bucătărie. Ar mai fi mâncat o plăcintă, dar își imagina cum, peste nu mulți ani, o să atârne pielea pe el și nu găsea asta atrăgător nici pentru el, nici pentru dulcea lui soție. Se așeză la loc și îi zâmbi stingher.

— Ce facem cu fetele? Chiar le trimitem la collège?

— Évidemment, Pierre. Nu suntem pe meleagurile lui Cantemir ca să creștem copii needucați. Ce vrei să facem din ele, épouses de berger?

— Nu... știi că eu sunt cu educația, doar că mediul nu e cel mai propice pentru așa ceva... știi oamenii ce cred.

— Adevărul e că îmi și pasă mult... În orice caz, un om deștept poate să se prefacă mai puțin deștept, dar invers nu prea iese, știi bine.

Pierre știa că ea are dreptate. Simțea și el că așa e corect. Simplu și adevărat. Dar era îngrijorat. Îl treceau pe spate tot felul de furnicături când se gândea că ele — fetele — ar putea păți ceva din cauza unor decizii luate de el. Și ea, dar și el. Voia ca ele să fie doar fericite, raze de soare care îl puteau pune în umbră până și în cele mai bune zile ale lui. Ale lui solaire. Da, groaznic.

Îl trecu un fior. Olivia tresări, și apoi, de-afară, se auzi un urlet prelung, animalic, îndepărtat și strașnic.

Pierre se scutură, se ridică, se îndreptă spre sertarul încuiat. Își luă câteva cartușe. Își luă pușca și merse spre intrare, murmurând:

— Frère Grandurs...

Olivia întinse mâna după o plăcintă și ciupi o bucățică pe care o duse spre gură. Nu se uită după el, nu-l opri, nu spuse nimic.

Iar Pierre ieși pe ușă.

Afară se făcuse deja întuneric. Parcă îi mai picase curajul. Se îmbărbătă cu o inspirație profundă, cu ochii închiși. Hotărî că urma să facă măcar un rond în jurul casei, pe perimetrul gardului metalic.

O luă metodic, de la stânga: grajdul calului — totul era bine închis, iar calul părea liniștit. Trecu pe la găini, care, într-adevăr, erau toate în adăpost, cârâind liniștite. La depozitul cu cereale, și aici era încuiat bine.

Merse spre poarta principală a curții — însă aceasta era neîncuiată. Îndrăzni să o deschidă încet, fără zgomot, și ieși în stradă.

Era o liniște brută; nu se auzea nimic anume, poate doar, în depărtare, câte un sunet surd. Îl trecu un fior. Nu obișnuia să iasă noaptea — era, cumva, un tabu.

Intra înapoi în curte și, de data asta, încuiă bine poarta. Se calmă în sinea lui, mulțumit că nu ieșise degeaba.

O lua la pas rar și atent înapoi spre casă. Își imagina, din cine știe ce motiv, cum ar fi dacă Grandursul s-ar afla în grădină — și i se zbârli pielea pe el. I se făcu frig pe loc și începu să tremure. Se grăbi cei câțiva pași până la casă, fără să mai fie atent la cum mergea.

Se împiedică și căzu, întinzând brațele în față ca să nu se izbească de betonul rugos. În același timp, un zgomot se auzi din grădină, înghețându-i sângele și înăbușindu-i înjurătura care stătea să iasă.

Inspiră adânc și se întoarse. O umbră imensă se apropia alene de el.

De jos, sprijinit în pușcă și cu genunchiul pe prima treaptă, trase o dată. Apoi, imediat, mai trase încă o dată.

Umbra păru că îngheață pentru o clipă, apoi se lăsă ușor în față și înaintă din nou, mai încet, horcăind. Pierre își căută febril prin buzunare, mai găsi un cartuș și îl puse imediat în pușcă. Trase.

Umbra se aplatiză și, cu o ultimă mișcare, își aruncă una dintre labele imense în față, totul oprindu-se într-un bufnet și un urlet al lui Pierre.

Se auzi ușa de la casă, apoi pașii ușori pe cele patru trepte care duceau spre Pierre. O lanternă stabilise, cu un fascicul orbitor, că umbra neagră dispăruse, iar Pierre zăcea întins pe spate, cu trei cartușe lângă el și cu piciorul drept într-o poziție nefirească.

— Pierre, ești rănit?

Bărbatul își deschise ochii cu un calm nefiresc și se uită la soția lui. Zâmbi, privi aleea betonată din fața lui, constatând ce văzuse și Olivia. Se întoarse cu fața spre ea și, zâmbind:

— Să-l fi văzut pe celălalt... din păcate, e un laș.

— Te doare piciorul?

— Nu, nu cred.

— Hai să mergem în casă, viteazule!

Îl ajută să se ridice, susținându-l mai mult din partea dreaptă. Pierre simți o durere ascuțită în picior, dar strânse eroic din dinți. Cele patru trepte păreau o veșnicie, dar au ajuns la ușa metalică pe care au și intrat. Înăuntru, Pierre se trânti pe un scaun de bucătărie. Văzu plăcintele de pe masă și zâmbi din nou. Olivia îi puse un scaun în față și îi ceru blând:

— Hai să punem piciorul sus, să mă uit.

În acel moment, luă și lampa cu ulei, iar curentul electric se întrerupse la acest semn.

— E rău, dar bine față de ce mă gândeam eu... — constată Olivia, uitându-se la piciorul umflat și înțepat adânc în trei locuri ale tălpii. — Nu pare să fie fracturat nimic.

Continuă examinarea, apoi își mai luă o lampă și ieși din bucătărie în camera alăturată, unde cămara se extindea în subsol printr-o trapă verticală de tip chepeng — o construcție făcută pe timpul războiului, care ținea loc și de adăpost antiatomic dar și de beci.

Luă de acolo o sticlă prăfuită și pătrățoasă. Îi șterse eticheta pe care trona, cu un scris medieval, auriu, cuvântul „Miorița”. Verifică sigiliul și constată că respecta criteriile ei de integritate. Apoi, rapid, urcă treptele metalice grăbindu-se strategic la Pierre.

                              sursa - Beciul Domnesc

— Oh, nu... nu coniacul! — protestă Pierre.

— Vom sărbători acum — spuse Olivia. E momentul acela.

Desfăcu sigiliul, turnă câte un deget din lichidul chihlimbariu în două pahare și îi întinse lui unul.

— Noroc!

— Santé!         

Pierre înălță paharul și înghiți cu gust de caramel și vanilie. Olivia presăra tifon pe rană și tampona ușor:

 — Mai pui puțin, dulce soție?

Olivia turnă încă două degete, sorbi și zise:

— Acesta e leac și pe exterior, și pe interior. Doar sper că nu s-au trezit fetele…

— Mamii… — șopti cea mică de la ușa bucătăriei. — Am visat urât ceva cu grandursul.

— Hai, vino aici, copila mea.

Cu pași timizi veni și cea mică, apoi și sora ei mai mare, care stătuse în umbră.

— Ce s-a întâmplat? — întrebă cea mare, văzând rana.

— L-am alungat, spuse Pierre, sigur pe el. — Nu ne mai face probleme.

— Tatăl vostru e foarte curajos și are grijă de noi. Dar aici e o zgârietură mică.

— Mi-o-ri-ta…? — silabisă cea mică. — Ce înseamnă, mami?

— E un vinars, draga mea, dar e doar pentru cei mari. Vrei să miroși?

— Miroase a fructe confiate… și alcool!

— Așa e, de-aceea e pentru cei mari. Hai, fugiți la somn.

Cea mică îi dădu o îmbrățișare mamei, apoi lui Pierre și apoi fugi îndată. Cea mare rămase neliniștită:

— E în regulă, draga mea, șopti Pierre. — L-am speriat bine pe Grandurs.

— Dar dacă revine… nu fu convinsă fata.

— Sunt sigur că nu revine. Vom cerceta mâine și, dacă e cazul, poate vom porni o vânătoare ca pe vremuri.

Apoi o trase în brațe, șoptindu-i:

— Ma douce.

Olivia se apropie și ea, formând un trio strâns sub lumina caldă a lămpii cu ulei. Apoi plecă și fata cea mare, lăsându-i pe cei doi singuri. Pierre o cuprinse strâns, simțind cum li se reglează ritmul inimilor, și știu că nu erau doar supraviețuitori, ci și păstrători și făuritori de tradiții care vor dăinui dincolo de umbre.

 ________________________________________

   Articol scris cu mândrie pentru SuperBlog

 ________________________________________

 

Tiempo de Miel

Soarele părea să atârne la nesfârșit între cerul cu o adâncime nedefinită și întinsa mare de trestie de zahăr. Gory, între două vârste, se juca cu două fire din barbă, pierdut cu ochii în zare și cu o mică nehotărâre în ei. Se gândea dacă, într-adevăr, firele albe, recent descoperite, chiar îi conferă un oarecare grad de eleganță și calm sau dacă era doar un fel al ei de a-l liniști.

În ultimul timp, îl tot agasau astfel de întrebări — evident că, da, îmbătrânește, chiar dacă speranța lui era că ar mai avea măcar 20 de ani buni… și poate încă vreo 20, mai chinuiți, așa. Îl supărau aceste gânduri, mai ales că nu se decisese dacă ultimii 20 de ani, cei chinuiți, meritau să le afle gustul sau mai bine ar încheia socotelile cât traiul încă era dulce și confortabil.

Își pusese viața pe calea bună — altfel, n-ar fi avut timp de astfel de gânduri. Copiii deja se gândeau la viitorul lor; drept e că nu tare îndepărtat, dar dacă își făceau planuri de luni pentru sâmbătă, deja i se părea un mare avans. Era mai mult decât planuri de-acum până peste o oră — cum nu erau în stare să-și planifice nimic nici măcar mai departe de anul trecut. O mare realizare, pentru care, totuși, nu credea că are vreo contribuție. Totul era meritul lui Dede, care acum se aranja în cameră.

Nu înțelesese exact de ce a fost nevoie să meargă înăuntru și să piardă, probabil, hora dorada.

Chiar amplasată în câmpul de trestie, casa era specială și prin felul ei autentic în care fusese construită. O construcție pe o fundație solidă, din piatră aparentă, în stil românesc, cu pridvor nu mai lat de un metru, orientat spre sud, și cu o streașină care te apăra de soarele arzător din miezul zilei și de ploile torențiale de vară. Părea desprinsă de pe o bancnotă veche de 10 lei, cum nu mai găsești acum nicăieri, odată cu trecerea întregii Europe la moneda unică... Vremuri ciudate și tulburi, se gândi Gory, și le alungă cu o mână.

Totuși, vremea era perfectă acum — nici vântul nu se prea simțea, doar unele gângănii care se învârteau în roiuri, aparent fără destinație, se mai puteau abia auzi.

sursă: imagine generata  ChatGPT AI

Gândurile lui Gory se învârteau fără o destinație anume, când apăru Dede. Îi atinse umărul în trecere și apoi îi atinse ușor un obraz cu buzele ei parfumate. Se așeză pe un alt scaun, lângă Gory, și apoi privi câmpul cu trestie.

— E atâta dulceață în aer aici, e ca și cum ne-am afla într-un borcan cu miere… iar borcanul e făcut din apă sărată, exclamă Gory enigmatic.

Ca niciodată până acum, Dede nu simți nevoia să completeze și rămase să contemple.

— Nu facem o poză cât e hora dorada?

Dede își scutură părul, lăsând un val de parfum de citrice să împresoare pridvorul, părând a contrazice mii de ani de istorie românească. Apoi se mulțumi să zâmbească, lăsând întrebarea fără răspuns.

Gory își căută telefonul prin buzunar. Butonă puțin și apoi se uită din nou la Dede, dând de înțeles că sunt pregătiți. Se orientară cu fața spre soarele luminos și roșiatic, lăsând în urmă câmpul cu trestie, iar în plan secund — îndepărtații munți din est. Gory apăsă de mai multe ori, pentru a fi sigur că aplicația de poze are suficient material pentru a scoate o imagine prelucrată idealizat, cât mai bună.

Dede se așeză iar pe scaun, uitându-se dincolo de capătul mării verzi.

— Știi, sunt mulțumită. Ai zis mereu că nu sunt, dar sunt. Cred că și înainte eram cumva împăcată, dar acum mă simt… inundată de această mulțumire.

Nu zâmbea. Nu era nici tristă. Doar relata, privind în depărtare.

— Tu mi-ai adus acest refugiu, cu nesfârșita ta înțelegere. Știu, e frapant, dar tu m-ai înțeles mereu.

Gory își întinse mâna peste a ei. O ținu simplu de mână și se uită și el în zare. Gângăniile din aer dispăruseră și părea că liniștea devenise absolută. Atât de liniște, încât părea că se auzea cum urma soarele să se scufunde, dincolo de marea de trestie, în cea a oceanului planetar — într-o cacofonie imensă, rezultată din explozia oceanului în contact cu astrul imens.

— Auzi oceanul?

Umbra neagră se instalase în pridvorul celor doi. Gory scoase din buzunar o brichetă și aprinse lumânarea tip pastilă de pe măsuța rotundă și joasă. Efectul luminos era minim, mai degrabă comparabil cu a unei stele îndepărtate. Aprinse și a doua pastilă — parfumată, cu efectul de a turmenta țânțarii rătăciți prin lanul de trestie.

Din măsuță, dintr-un compartiment secret, cu proprietăți termoizolante, scoase o sticlă veche și prăfuită. Dede zâmbi la vederea acesteia și își aranja rochia roșie, lăsând să i se vadă picioarele lungi, de un alb strălucitor, cu brățări aurii la glezne.

— L-ai păstrat, observă ea.

sursa: Grand Reserve, Beciul Domnesc

Gory nu spuse nimic. Îi turnă cu grijă în pahar — vinul curgea ca o promisiune roșie, densă,  plină de istorie. Era o Feteasca Neagră de la Beciul Domnesc Grand Reserve . Nu era pentru o aniversare, nici pentru o sărbătoare. Era pentru momentul acesta. Pentru tihna aceea rară, dulce, fără cuvinte. Pentru o poveste care nu trebuie spusă mai departe pentru ca ea se trăiește.

Sorbiră încet, iar noaptea densă se filtra printre firele de trestie, în timp ce parfumul vinului plutea în aer, împletindu-se cu liniștea ca o rogojina imensa. Totul părea să capete greutate. Tradiția. Privirea. Femeia. Spectacolul. Amintirea.

— Știi ce-mi place? Șopti Dede după un țipăt prelung de pescăruș.

— Ce? Tresări Gory calm.

— Că nu e nimic extravagant aici. Doar noi. Și-un vin care ne știe rostul.

 

 ________________________________________

   Articol scris cu drag pentru SuperBlog 

 ________________________________________

Bosfor Express via Vasco

 

Uneori îmi pun rucsacul în spate, căștile în urechi, ochelarii de soare tip aviator pe ochi și mă duc la Gara de Nord. Aleg un peron la întâmplare și urc în tren. E ca și cum ai învârti un glob pământesc și ai pune degetul la întâmplare, fără posibilitatea de a schimba destinația. Ai urcat în tren și aia e — vezi unde ajungi, mai vezi pe parcurs. Așa am vizitat Brașovul de nenumărate ori, marea, minunata, Sighișoara, Zimnicea și chiar Marghita. Da, mai sunt și alte localități în care am fost — nu e o listă exhaustivă.

 

Tot așa, în fața unui weekend prelungit și a unei iminente plictiseli, mi-am luat rucsacul pregătit în prealabil, mi-am verificat bateriile portabile și am înlocuit cartea. Apoi am luat-o rapid pe scări.

 

Am verificat ora — de data asta era 18:00. Mi s-a părut o oră bună și cred că nu am mai plecat niciodată la o oră atât de târzie. În stradă, am luat-o la pas rapid pe bulevardul Gheorghe Duca. Soarele îmi bătea fix în ochi, noroc cu ochelarii mei de soare tip aviator. Apoi am traversat și am intrat în impunătoarea Gară București Nord, cu aspectul ei neîngrijit.

 

Niciodată nu mă uit la tabela de trenuri — risc să fiu influențat. Am ales unul dintre peroanele pe care nu-mi aminteam să mai fi fost și pe care era deja un tren, așteptând pasagerii. Arșița dogorea totul, iar pe peron era extra-cald, așa că, fără să mai stau pe gânduri, am urcat imediat cu gândul de a mă răcori. Zici că e prima dată când urc într-un tren — doar știi că în tren nu merg niciodată prizele, netul, nimic... dar surpriză, de data asta chiar era răcoare.

 

Tabela de plecări-sosiri- gara de nord / sursa: https://www.pexels.com/photo/a-currency-exchange-office-16292307/ 

Aleg și eu un scaun și mă așez satisfăcut, cu gândul la noua aventură care mă așteaptă. Trenul pornește ușor, cu sunetul ăla familiar al șinelor. Zâmbesc fără motiv. Ce-o fi, o fi. Mă las puțin pe spate, îmi întind bine picioarele, trag aer rece în piept și simt că mă relaxez.

 

Apoi se aud niște pași zgomotoși și inegali — apare în dreptul meu tot un zâmbet transpirat și se oprește neapărat.

 

— Nǐ hǎo ma? — mă întreabă, parcă zâmbind și mai tare. Îmi dă din cap în semn de salut și înțeleg că am încuviințat cumva să se așeze. Sigur, nu e trenul meu, dar vagonul e aproape gol. Iar eu, chiar dacă nu sunt neapărat antisocial, nu mă bag în vorbă în tren. Citesc, ascult muzică, mă uit la un film sau pe geam, scriu, la o adică, dar nu mă intru în vorbă cu oamenii. Am o filozofie — nu neapărat poate cea mai bună — dar în tren, de obicei, sunt oameni obișnuiți, povești obișnuite, le știu, nu sunt interesante.

 

Probabil că se și vede pe fața mea. De obicei sunt lăsat în pace. Nu și de data asta.

 

Apuc să-mi trag picioarele cât să evit impactul cu rucsacul tip butelie de gaz — gigantică, probabil la fel de grea — și apoi își mai aruncă două genți, de mă și mir cum poate căra atâtea un singur om. Și încă cu cât entuziasm.

 

— Zhè shì hěn hǎo de! — exclamă, de parcă trenul nostru e cel puțin un Orient Express cu reduceri la rață prăjită. Nu pare să observe că nu înțeleg nimic sau doar nu-l interesează. Apoi îmi întinde o sticluță cu un lichid verzui, pentru care îl refuz politicos. El tot insistă și eu refuz tot mai ferm, până pare că cedează și pune sticluța pe măsuța dintre noi. Apoi mai scoate telefonul, o tabletă, o hartă din hârtie — din aia, fizică, din celuloză — și o mini-boxă portabilă. Mă minunez tot mai mult de norocul meu, cât și de nivelul de dotare al noului meu coleg de drum. Și apoi pune muzică în surdină.

 

— So, how you doing? — mă întreabă, cu un puternic accent.

Fără să gândesc mult, răspund:

— I am fine, thank you.

— Well, I mean... purpose? Business? Pleasure?

— Well, I am just tripping around.

— Right... translator?

 

Scot și eu telefonul. El scoate un dispozitiv mic, albastru, îngust, cu un ecran pe toată lungimea, dar sigur nu un telefon. Îl pornește zice ceva, ca o incantație. În câteva secunde, o voce digitală, calmă, traduce:

— Ești norocos. Trenul ăsta merge exact unde trebuie. Apoi se uită la ceasul de la mână. — A și pornit la timp. Si eu am noroc tot timpul. Mai ales când sunt cu oameni interesanți, așa cum pari tu.

 

Mă gândesc ce s-a întâmplat. Speram ca interacțiunea noastră să se oprească la două replici politicoase. În orice caz, nu mă simțeam atât de norocos, dar totuși intrigat de dispozitiv, am devenit.

 

— Ce device este acela?

Iar pronunță o incantație și apoi întinde spre mine dispozitivul.

— Te rog să apesi pe acest buton ca să știe că traduce din română în chineză. Nu traduce automat orice și nu trage cu urechea.

Apăs pe butonul indicat și rostesc și eu aproape religios – ce dispozitiv este acesta?

Prietenului meu i se luminează fața din nou și îmi arată teatral dispozitivul. Îl ține în mână cu mândrie, ca pe o medalie.

Răspunde mândru:

— Este un translator instantaneu Vasco Translator V4. Optzeci și două de limbi. Traducere instant. Nu am plecat fără el de când l-am descoperit.

 

Sursa: Vasco Translator

Apoi apasă din nou și vorbește în chineză. Vasco traduce calm:

— Ești doar în trecere. Îți place să te plimbi fără scop.

 

— Tu? — întreb eu, tot prin Vasco.

Răspunde imediat. Vorbește în rafale, cu entuziasm. Vasco traduce pe măsură ce el se oprește între fraze:

— Sunt în vacanță. Dar și într-o căutare personală. Nu caut nimic anume. Caut ceva ce nu știu că îmi lipsește. Poate o poveste. Poate o întâmplare. Vad când găsesc.

Face o pauză, mă privește, apoi spune ceva mai scurt. Vasco, translatorul vocal emite ințelesul:

— Îmi plac oamenii care nu vorbesc degeaba. Tu pari genul ăsta.

Îmi dau seama că încă n-am clipit. Sau respirat normal.

— Nu zic că trebuie să vorbim, întinzând mâna zice, eu sunt Lon, Lon Lee. Dar dacă tot mergem în același tren… putem să nu tăcem complet.

Zâmbește. Apoi, fără să mai aștepte, mai scoate și o cutie mică cu bomboane. Practic e ca acasă, mă gândesc.

Sursa: Vasco Translator

Îl privesc. Îl privesc cu curiozitate. Și, mai ales, fără să simt nevoia să închid conversația.

Când tehnologia nu mai e un zid, ci devine o punte. Când o interacțiune întâmplătoare devine o oportunitate. Nu am mai simțit de mult atâta naturalețe într-un dialog cu un necunoscut. Nu mai simt bariera limbii. Nici măcar bariera culturii. Acum pot avea în urechi muzică, dar și căști cu traducător Vasco Translator E1, pe care Lon le folosește din când în când. Îl văd cum le activează rapid, discret — traducere instant, din chineză în engleză, sau direct în română. Seamănă mai degrabă cu un picnic intercultural decât cu o simplă călătorie.

Și, pe măsură ce trenul înaintează, îmi dau seama că tehnologia asta — fie ea aparat de tradus, o pereche de căști cu traducător, fie un translator instantaneu — e mai puțin despre gadgeturi și mai mult despre conexiune umană.

 

tren gara de nord/ sursa https://www.pexels.com/photo/30807450/

Într-o lume cu 8 sau 9 miliarde de suflete, mii de limbi și dialecte, Vasco nu doar traduce. Vasco apropie. Ne face să ne înțelegem. Ne face să zâmbim fără motiv.

 ________________________________________

   Articol scris cu drag pentru SuperBlog

 ________________________________________