Nu întreba ce vreau, știu deja

 

Dimineața este răcoroasă și e liniște. Te uiți peste valea ce se cască în fața ta, iar mai departe – cartierul cel mai rău famat al orașului. Urmărești în zare cum apune luna. Cât e ea de plină de sine, tot are urme pe chip, probabil din nu prea vechea adolescență. Îți pui mâinile pe față și constați că, totuși, ai fost cruțat: tu nu ai avut o istorie cu o acnee oribilă, doar oameni care nu te-au înțeles.

Te cauți prin geacă și găsești pachetul cu țigări. E un Marlboro Lights, cu zece fire. Îl deschizi, scoți o țigară și bricheta, ascunsă și ea tot în pachet. Cu un gest teatral de libertate, îți aprinzi țigara și te uiți cu satisfacție cum luna se scufundă cu totul.

— Hey, ești vreun dubios?

Te întorci mirat și, desigur, scuturându-te de cea mai bună sperietură trasă în ultimul deceniu. Mai tragi un fum și revii cu privirea peste oraș, parcă fără a avea cea mai mică intenție să răspunzi:

— Da, evident.

— Bun, mă bucur... aa, îmi dai și mie o țigară?

Îți scoți pachetul de țigări și îl întinzi fără să întorci capul.

— Mersi. Tu ce faci aici?

— Păi, ce să zic, aș putea să te întreb același lucru.

— Desigur, dar eu vin des în cimitirul ăsta. E preferatul meu. E mai urban, nu vezi prea multă verdeață sau dărăpănături de-alea... doamne ferește. Plus că tot timpul apar... "prospături".

Te întorci și te uiți doar puțin uimit la mogâldeața de om de lângă tine. Nu ești neapărat obișnuit, în cercurile tale, ca oamenilor care tocmai au murit să li se spună „prospături”. Pare nefiresc. Mai tragi un fum și e clar că nu e sigur cine e cel mai dubios de pe banca neagră pe care stați.

— Am venit de la un party. Nu a mai venit autobuzul și am urcat prin cimitir să scurtez.

— Ai obosit, este?

— Nu, e doar prea frumos. Mi-a plăcut cum a apus luna, plus că e liniște aici.

— Am înțeles, tu ești unul d-ăla... dubios romantic.

— Da? Sunt chiar așa mulți care vin dimineața devreme prin cimitire să stea cu tine la povești?

— Nu, nu aș zice. Dacă aș număra pe o mână, cred că ai fi primul.

O pauză se instalează, în care ea își tot freacă abia perceptibil piciorul de aleea de asfalt. Pare să zgândăre un fir de iarbă care doar ce revenea la viață în primăvara timpurie.

— Hai, nu mă mai întrebi? Dacă ai fi avut ceva curiozitate rămasă în tine, te-ai fi uitat din nou la ea: la părul ei lung, negru, lăsat pe spate, la piercingul discret din ureche, la cel imaginat din nas, la buza de jos – ceva mai cărnoasă decât cea de sus –, la delirul senzual care i se putea citi în ochi.

 — Ce, dacă ești vreo dubioasă?

— Nu, desigur că nu, asta cred că e clar deja într-un fel sau altul. Ce primești în schimb pentru țigară?

Ți-ai fi dorit ca luna să fie încă pe cer – ea îți dădea un simț mai clar al irealului, al visării, al faptului că poți scăpa fără consecințe. Ai fi fost mai liber să zici orice. Ai schițat un zâmbet stângaci și ai blufat din nou:

— Eu nu întreb când știu ce vreau.

— Ok, până acolo, dacă e să ajungem... Uite, am ceva pentru tine.

Scoase din geaca ei neagră o ploscă metalică – și aceasta neagră.

— Ia cu încredere, e Cuba Libre.

 Și pentru că te codeai, ca să nu pară că ești tu cumva disperat, îi desfăcu capacul și luă o gură zdravănă.

 — Ok, pentru cei vii în dimineața asta! Zici cu jumătate de gură.

— Vai, ce dubioasă sunt... Desigur că pentru cei vii.

Și te urmărește cu interes cum sorbi și tu o gură.

— Hai că nu e decât Cuba Libre. Nu mă lăsa să mă îmbăt singură de dimineață.

Mai iei o gură, de data asta mai serioasa, doar ești un gentleman veritabil.

— Mai dă-mi plosca un pic ceru ea.

Și te uiți cum mai ia o gură zdravănă. Vrei să-i zici că nu e nevoie, e ok, să fie liniștită. O vezi, o accepți. O fi având problemele ei, dar nu merită, nu trebuie să prindă curaj. Nu e nevoie să facă ceva necugetat. Nu e nevoie să fie curajoasă de față cu tine. Nici eu nu am curaj – de-asta o ard așa, de parcă sunt inabordabil. De fapt, sunt și eu doar un om. Cu probleme de ego și caracter, cu lacune diverse. Dar sunt cuvinte inutile. Situația o arată. Contextul.

Suntem doar doi copii într-un cimitir, la 7 dimineața, beți din 2 guri de Cuba Libre cu priveliște spre cel mai rău famat cartier din oraș și visam la iubire.

 

         Sursa: Editura Cassius Books & Bogdan Dărădan, autorul romanului „Confesiuni: Atracții Interzise”

Și după această confesiune, să-ți mai zic una. A apărut la Editura Cassius Books cartea "Confesiuni: Atracții Interzise", pe care te îndemn să pui mâna zdravăn. Dacă e să mă iau după autor — pe care îl cunosc personal — cred că nu-ți va părea rău pentru timpul petrecut. Pune-ți numa’ și ceva de băut, e posibil să devină foarte repede… foarte cald.

Cheers și cu plăcere 😉 !

    ________________________________________

   Articol scris pentru SuperBlog

 ________________________________________