Gory, ca și Benjamin Button, câteodată pare că merge înapoi înaintând prin timp. Mai știi tipul acela cu copilul care se emoționa la venirea Crăciunului? Îți las link, să-l recitesti in caz că ai uitat.
Dar să revenim. Gory este acum foarte tânăr. Abia i se văd tuleiele pe față și, desigur, nu sunt nici unele albe. Se măsoară încă în „mare”, dar doar față de alți copii, și are bani cât maxim până la următorii bani pe care nu știe când îi va primi — dacă nu este deja în datorii.
Este foarte tânăr, am stabilit. Și, practic, sărac, confuz, fără serviciu, și doar cu bătăi de cap.
Dar are visuri mari. Se vede mare antreprenor și consideră că, într-o zi, lumea va fi a lui. Vede cu ochii minții, clar, cum — acum, doar a terminat și facultatea — nimic nu îi va sta în cale. Atât că, momentan, nici măcar bani de chirie nu are și stă la niște prieteni. Și mai contribuie și el: face curat (că mâncare nu știe să facă), spune și el o glumă bună, o vorbă de duh…
Dar azi e o zi specială. A ajutat un coleg la un proiect de licență, iar colegul, drept recunoștință, i-a dat o sticlă de vin.
— Uite, un vin special, ca tine, i-a zis și a zâmbit promițător.
Veni bucuros nevoie mare, încă cu zâmbetul pe buze, că uite, sărbătorește cu colegii de apartament, gustă un vin roșu în prag de primăvara, că nu mai avea răbdare să nimerească cheia în ușă. După ce reuși, într-un final, să deschidă, să intre, să pună haina în cuier, constată că apartamentul e gol.
O notă pe masa din bucătărie îl anunța că au plecat pe la casele lor, la părinți, mai devreme, cum vineri era liber.
— Merg acasă să mănânce bine… gândi Gory, cu un strop de invidie.
Se dezumflă, că era singur la apartament. Băgă sticla în frigider și, cu un pahar de apă de la robinet, se așeză la masa din bucătărie să se scufunde într-o mică depresie.
— Iar sunt singur aici, în orașul ăsta năpăstuit, fără job, fără prieteni, fără o iubită… N-am nici măcar mâncare. L-am ajutat toată ziua pe colegul ăla și mi-a dat, și el, o sticlă de vin. Scump te vinzi, Gory… Ești clar pe calea de ultra-succes. În ritmul ăsta, în doi ani ai casă, mașină, averi, copii mii și soția ta, care să te și iubească. Hai că ești total pe val…
Luă o gură de apă cu gust de clor, când auzi un „hey”. Evident că acesta este rolul unui pahar de apă — să creeze și mai multă apă: pe masă, pe bluză, inclusiv pe față, când te sperii crunt de ceva. Se ridică de la masă cu un sentiment ciudat: de frică jucăușă, dar și de frică de stafii, verifică tot apartamentul în căutarea vreunui coleg. Nu găsi pe nimeni, evident — apartamentul era, totuși, perfect gol.
— Probabil am auzit ceva de la vecini… sau încep să o iau pe ulei, vocifera încet, cât curăța cu o cârpă masa.
— Hey, mă auzi?
De data asta, știa că a auzit o voce feminină, ca un clinchet de zurgălăi. În mintea lui, deja nu mai conta rațiunea — trebuia să găsească vocea. Se uită prin dulapuri, prin debara, pe sub masă, în hol, în dulapul de pantofi — avea sens ca colegii să-i joace o farsă, poate un mic difuzor sau cine știe.
Renunță și se îndreptă spre frigider, cu speranța că poate mai era ceva de ieri prin oala aia mare cu ciorbă.
— Hai că e cam frig aici se auzi vocea cu gust de cireșe
— Bun, e clar. E vinul, spuse Gory. Nu se mai sperie și scoase sticla afară din frigider.
— În sfârșit… deci, până la urmă, sunt ceva speranțe și pentru tine. Totuși, cum ziceai că ai rămas atâta timp singur?
— Stai nițel, că ai trezit dragonul! zise Gory, scotocind prin sertarul cu tacâmuri după un tirbușon. Așa văzuse el că se desfac sticlele de vin.
— Știi că vinul roșu se servește la temperatura camerei, nu? zise sticla și se scutură ca de frisoane. Bine că nu e prea cald nici afară… ai și tu dreptate, zise cu un mic tremur ironic.
— Mă scuzați, domnișoară, e posibil să nu am tirbușon, spuse Gory, cu un aer protocolar de cavaler medieval ținând un cuțit in mână
— Nu, nu mă pretez la cuțit! Sunt... totuși, un Merlot de viță nobilă, nu un PET de la colț, mai bine mă pui înapoi in frigider
— Știi și tu că nu mai este cale de întoarcere, zise Gory și cântări în mână cuțitul. Se gândi câteva secunde și îl puse la loc. Se uită descumpănit la sticlă și îi vorbi: În seara asta, fie ce-o fi, dar sunt sigur că o să te gust.
Găsi banda care desface protecția dopului de plută și îndepărtă tot plasticul. Simți un mic progres.
— Pot să-ți sugerez ceva, dacă tot ești așa hotărât? zise sticla. Ok, nu e neapărat să răspunzi. Cuțitul era o metodă… am mai auzit legende, dar este una barbară. Noi preferăm lingura. Dar nu varianta cu îndesatul, e prea dificilă și poate crea accidente.
— Poftim? zise Gory, uluit. Încă nu-i venea să creadă că vorbește totuși cu o sticlă… nedesfăcută chiar. Să fi zis că a băut, măcar...
— Adică, îndeși capătul lingurii în dopul de plută, și apoi, cu mișcări de rotație în direcții alternative, tragi dopul afară. Nu mă crezi, dar părerea mea — și mă pricep la oameni — e că o să reușești.
Se uită lung la sticlă. La eticheta vișinie, cu fontul acela ce părea desprins dintr-o biblie veche, la pecetea care încorona sintagma „Beciul Domnesc” ca un jurământ rostit în șoaptă, și la arcul de piatră imprimat reliefat pe margine, cu grijă.
Privirea i se opri pe bourul din sigiliu. Nu-și dădea seama de ce, dar părea viu. Îi zâmbea — nu larg, nu ostentativ, ci așa… cu subînțeles. Poate chiar îi făcea cu ochiul. Sau își scuturase ștrengărește urechea.
Arcul din etichetă îl învăluia în abur, iar aerul din jur devenea din ce în ce mai rece. Gory nu mai era sigur dacă privea o sticlă sau o poartă.
Își dădu seama că e ridicol. Totuși, luă din sertar o lingură mare și o potrivi pe dop. Împinse, răsuci și, oarecum tensionat, aplică o mișcare care — în mintea lui de inginer — avea sens: tensiunea care crea frecare și pârghie, deci era logic să funcționeze.
Uimirea și satisfacția i se așternură pe chip când văzu dopul mișcându-se în sus. Doar un pic mai era. Apoi prinse dopul și cu degetele și insistă ajutând cu lingura. Dopul era pe jumătate ieșit când Gory deja simțea, cu mintea inundată de dopamină, gustul vinului corpolent și elegant — ceva cu fructe de pădure, poate și cu cireșe, exact cum i se păruse mai devreme.
„Ești un erou”, zise vocea, caldă și aprobatoare.
Aruncă apa ce mai rămăsese în pahar în chiuvetă, înșfăcă sticla cu mâna dreaptă și se pregăti să-și toarne.
— Ok, ai meritat asta.
— Nu se mai termină cu vorbitul... mormăi el.
— Hai, ușor! Până acum ți-am făcut seara, nu? Dar mai am ceva pentru tine, zise vocea, cu un zâmbet plin de subînțeles. Nu o să-ți spun să-ți pui trei dorințe sau ceva de genul. Știu că vrei bani și succes, dar gândește-te un minut...
Se lăsă o pauză. Nu lungă, doar cât un oftat scurt — dar încăpător cât pentru o revelație.
— Ce ți-ai dori cu adevărat?
Gory rămase un moment cu paharul gol suspendat între gânduri. Nu știa dacă era între el și sticlă o farsă, o halucinație, o revelație... sau toate trei. Se uită la sticlă ca la promisiune neclară.
— Cred că... mi-aș dori să nu mai aștept să fie bine. Să-mi fie. Atât.
Vocea râse ușor, cald.
— Mda, clasic răspuns de băiat bun. Dar merge. Ai trecut testul.
— Testul?
— Da, testul vinului cu personalitate. Dacă ziceai „bani”, mă evaporam.
Gory zâmbi, turnându-și acum in pahar si deja cu paharul aproape de buze.
— Atunci noroc. Pentru ce e.
— Și ce n-a fost. Dar putea fi, zise vinul cu savoare.
Și când gustă primul strop, i se păru, pentru o clipă, că toți anii grei de după n-o să mai fie chiar așa grei.
Poate că nu o să-i fie nici ușor, nici lin, nici cu dorințe împlinite imediat.
Dar o să apară și soția care să-i țină ochii deschiși la realitate și inima fierbinte. Și poate o să învețe să gătească. Poate o să deschidă sticle fără să vorbească cu ele. Poate.
Dar până atunci, acolo, în bucătăria rece, cu o sticlă de Merlot la aproape temperatura camerei și un pahar în mână, băiatul care visa s-a întors pentru prima dată spre bărbatul care urma să fie.
Și vinul... vinul — l-a înțeles.
________________________________________
Articol scris cu drag pentru SuperBlog
________________________________________
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu