Primăvara lui 2024
O poveste despre tradiție și istorie
Mă uitam prin curte la pomii proaspăt pregătiți pentru
primăvară. Tradiția spune că în fiecare an trebuie să plantez ceva, un pom, un
arbust, așa că am decis că a venit timpul și pentru un butaș de viță de vie.
Așa că am plantat prima mea de Fetească Albă. Iar procedura, deși destul de
simplă, mi-a trezit unele simțiri ancestrale cu strămoșii. Zici că plantam eu,
zici că planta bunicul...
Fiind din Moldova, se știe, e de legendă legătura
moldovenilor cu vinul, iar ai mei au fost cu atât mai mult implicați în
fenomen. În sensul că și părinții și bunicii nu au fost doar consumatori
ocazionali de vin, ci și crescători de vie și producători de vin artizanal. Iar
via e un alt fel de muncă. Are nevoie de atenție, de iubire, de muncă
dezinteresată poate uneori.
Vara lui 2064
Rădăcinile care împletesc generații: Povestea unei moșteniri viticole
Via era atât de veche încât nu i se puteau recunoaște
rândurile, iar chiar dacă s-ar fi putut vedea, oricum nu ar fi fost posibilă
modernizarea ei cu stâlpi și sârmă, parcela având o formă foarte neregulată și
diferențe foarte mari de pantă a terenului.
Dar solul era perfect pentru vie, hrănitor, dar și drenant,
pe un substrat de nisip și piatră sedimentare. Oricum, secretul e îngrijirea.
Curățată de corzi uscate, scurtată la vlăstari cu mugurii în plus care ar
suprasolicita butașul. Apoi săpată, legată pe pari de lemn, prășită de 3-4 ori
pe an, tratată împotriva dăunătorilor, tăiată în verde pentru a limita
creșterea inutilă vegetala și a favoriza întărirea vitei și a strugurilor.
Culesul, zdrobirea, fermentatul, scurgerea, și apoi toată sărbătoarea cu vin
proaspăt.
Perioada când toată lumea pare că plutește și miroase un pic suspect a dulce, dar și a acrisor. Perioada în care se apropie sărbătorile de toamnă cu multă muncă, oboseală, și apoi petreceri în aerul încă cald de seară, dar deja respirabil. Un suflu pe care-l au doar satele bine populate cu oameni cuviincioși și bine intenționați, dar care și vor să îți trăiască frumos viața. Cu soțul sau soția, cu cei mici care mișună peste tot, cu cei mai mari care sunt mai neastâmpărați, cu cei care par să fi crescut mai mult și mai o șterpelesc de acasă când li se pare lor că nu îi știe nimeni, cu cei chiar maturi care își încep un trai printre adulți și-și dau seama că nu știu nimic.
În unul dintre satele acelea am crescut eu, deși cu un nume
predestinat, alături de oamenii care au stat și s-au uitat la dealurile pline
de vii și au zis că noi suntem, de fapt, Podgoreni. Acolo am cunoscut gustul
perfect al strugurelui copt, al vinului de casă echilibrat și efervescent, sec,
dar cu o savoare specială. Un vin pe care, după ce îl cunoști, îl vei ține
minte toată viața.
Bucuria reîntâlnirii: Vinul care dă viață amintirilor
Zicând acestea, îmi ridic paharul de vin alb în soare. Afară
este o zi plăcută de sâmbătă, dar nepoții stau și mă urmăresc cum le povestesc
diverse povești adevărate sau cine știe cum au mai fost ele, în loc să-și
plimbe creierii prin lumile virtuale ale #RoMetaGames. Sigur le mai înfloresc
și eu, dar grădina încă e acolo, primul butaș a devenit deja vreo 50, iar
vecinii toți au gustat din vinul meu și caută orice motiv să mai treacă pe la
grădina "gardul alb". Desigur că bătrânețile sunt și ele în vogă, așa
că nu mai e chiar atât de plăcută munca. Dar la orice poveste bună merge și un
vin bun, iar acesta este de la Beciul Domnesc. Hai, nepoate, că ai deja vârsta, ia și
tu și gustă, nu e de casă, dar e chiar mai bun, și ca un adevărat cunoscător, e
din inima Moldovei, cea a lui Ștefan cel Mare, de la Huși și ținut în Crama
Domnească de pe lângă Focșani, da, e ca un fel de poțiune din aceea de prin
jocuri doar ca îți dă energie aici, în viața reală. Nu trebuie sa iei pastila
antialcool, asta e vin de batrâni, e fără alcool.
Dede se ridică de pe fotoliul de lângă geam, se apropie de
mine, îmi pune mâna pe umăr și apoi se uită la sticlă. Zâmbește ștrengărește și
iese în grădină. "Hai, povestitorule, scoate stolul afară să mai stea
puțin la soare, că în vinul ăla nu e cu vitamina D, mai admirați și voi lalelele acestea târzii sau ai obosit deja la 77 de
ani ai tăi?" stă puțin si ascultă și apoi continuă "Adu și licoarea aia de la Sigillum Moldaviae, ce zici
tu că ar fi alcoolfri."
Toamna lui 2094
Continuitatea unei moșteniri și inovația
Sunt pe drumul de asfalt organic și polimeri regenerabili de
câteva ore bune deja. Mașina are activat autopilotul, iar eu mă uit la
panoramele cinematice ale ținuturilor vechi ale Moldovei. Simt un fel de
nostalgie ciudată, parcă am fost plecată de doar câțiva ani de aici și mi-a
fost dor de casă într-un mod intens. Adevărul este că nu am fost niciodată prin
aceste locuri, le știu doar din poveștile bunicului Gory, cum îl dezmierdăm noi
când eram mici. El mereu spunea că nu îi place și se supăra în glumă, dar de
fapt i se vedea strălucirea în ochi de fiecare dată când i se spunea așa. Era
un om mare dar nu la corp și povestea multe si diverse. Acum e liber în
#RoMetaAfter, dar acolo nu mai e la fel de șugubăț. Pare că desprinderea de
corp l-a îndepărtat și de viața reală. Așa că, într-un fel, pentru a-l
redescoperi, am decis să văd pe unde sunt locurile despre care a tot povestit.
Când am ajuns la valea cu vie, cea care mi-a rămas în
memorie atât de vie, mașina a oprit lin. Am coborât atentă, mi-am luat rucsacul
în spate, apoi am luat-o la pas. Am identificat cărarea și am început să urc pe
ceea ce părea a fi cel mai înalt deal al zonei. Iarba era neumblată și crescuse
mare, nu cred că am mai văzut iarba atât de lungă, mă împiedica efectiv la
mers. Poate așa e iarba când nu e controlată genetic. Apoi am ajuns lângă niște
salcâmi imenși și foarte groși, parcă erau aici dintotdeauna, iar sub ei nu părea
să pătrundă soarele nici măcar iarna. Am continuat pe cărare și la un moment
dat s-a deschis o zonă puternic luminată ca o poiană, înconjurată din toate
părțile de salcâmi. M-am așezat lângă un butaș cu struguri albi. Mi-am lăsat
rucsacul jos, mi-am scos un prosop din el și l-am întins lângă mine. Apoi mi-am
scos pulverizatorul dezinfectant și am ales câțiva struguri. Pe același prosop
mi-am așezat o bucățică de brânză, cei doi struguri aleși și sticla de vin cu
dop de plută clasic, dar cu autodeschidere. Când am aranjat totul, am deschis
un link în #RoMetaAfter către Gory cu #Podgoreni@BeciulDomnesc. Până să
răspundă, am gustat o boabă din strugure și am rămas mască de cât de bun poate
fi.
"Hai, nepoată, ce e cu gluma asta, elo, ți-a înțepenit
avatarul?" "Gory, am o surpriză", îi spun în timp ce deschid
conexiunea video. "Uite, sunt aici, recunoști locul?" "Vai
acoperite-ar norocul cu zile de bucurie, asta e o surpriză faină. Dă-mi un pic
să văd și eu în zare. Vai, da, mari o mai crescut salcamii! Ia zi, mai e ceva
vie, mai sunt ceva struguri?" "Da, bunicule, și da, sunt exact așa
cum ziceai tu, exact perfecți." "Fără vin, oricum e inutil."
"Am și vin", îi arăt sticla de Fetească Albă. "Păi nu se putea
fără, bunicule." "Păi nu se putea, bravo. Mai aștept și eu câțiva ani
și cred că ies și eu de aici, că parcă mi-a amortit tot corpul."
"Care corp, bunicule?" "Tocmai", zâmbește nostalgic.
"Îmi lipsește, cred, găsesc eu o variantă." "Te aștept, la un
pahar de vin și la o poveste bună, de pe vremuri." "Vin", și
apoi începu să depene o amintire veche.
Soarele dădea să se ducă după deal, dar aerul era încă cald.
Oboseala de după drum era dulce ca vinul pe care îl mai gustam încă. Încet,
încet, începea să se audă greierii, și parcă se instala o nostalgie blândă, dar
de data aceasta împreună cu o hotărâre tot mai puternică. “Via aceasta, care a rezistat atât, va
reveni la gloria ei de altădată. De acum
cât, cinci generații?”
Și după ce decizia a fost luată, s-a așternut peste mine ca un sigiliu o
liniște totală cu o poftă de viață și de a face copii mulți.
Știam că undeva în zare, niște oameni ar putea începe o
petrecere. Știam că acolo îmi voi întâlni norocul. Închid cu atenție sticla cu
autoînchidere, strâng totul după mine și mă întorc la mașină. Pe cărarea pe
care merg a doua oară, mă simt liberă, parcă știu drumul dintotdeauna, iar
tălpile mele par a fi ale bunicului sau chiar mai vechi.
Sau poate doar eu am fost tot acest timp cea care a călcat
cărarea...
________________________________________
Articol scris cu mândrie pentru SuperBlog
________________________________________
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu