I.
Totul e gri în acest oraș. Blocurile sunt gri, mașinile sunt gri, copacii au devenit și ei gri. Prin râul care traversează orașul odată cu mine curge apă gri. Câteodată mă gândesc că e doar în capul meu, toată această materie cenușie pe care cred că o văd în fața ochilor de fapt e doar în spatele lor și îmi joacă feste, dar nu, nu sunt într-o realitate virtuală, sunt în cea adevărată.
La semafor s-a făcut roșu, toate mașinile au oprit în așteptarea culorii verzi, sub bătaia puternică a picurilor de ploaie rece. Țigara din scrumiera mașinii s-a ars toată, fumându-se singură, iar apoi eu, pasiv, atingând-și scopul pentru a câta oară. Minta-mi curge singură la vale, nestingherită, fără scop, fără a putea fi oprită, o minte rece ca ploaia din toamna de afară.
Îmi aprind altă țigară și verific oglinda de la parasolar – cearcănele nu s-au tras deloc, părul, deși ud, nu se aranjează, iar tenul și el are o tentă cenușie. Probabil că și sub piele sângele e tot cenușiu, pare să se fi pierdut orice urmă de culoare din mine. Se face verde la semafor, mă precipit, dar reușesc să pornesc fără să înec motorul mașinii. Nici acum nu știu de ce nu am luat mașina electrică, să fie ceva în aer, ceva în mine care are nevoie să expire înapoi vapori toxici ușor cenușii. Apoi motorul mai zvâcnește o dată și mă scutură, mă sperii și ciupesc frâna preventiv, moment în care scap țigara care, fără pic de grijă, cade fix pe piciorul meu drept. Panică se instalează puternic în mine, iau mâna de pe volan și, prin mișcări rapide, încerc să mătur jarul de pe mine. Afară, roțile sună când trec pe marcaj, apoi pe stâlpișorii de separație între benzi, apoi un claxon lung se aude... găsesc chiștocul!
II.
O dimineață de toamnă rece. Afară plouă cum a fost prognozat, dar e reconfortant înăuntru, unde căldura merge și păstrează temperatura constantă pentru toată lumea. Încă e prea devreme, spitalul nu este prea populat, pacienți sunt puțini, medicii din tura de noapte scriu ultimele rapoarte și se grăbesc la vestiare. Genul acesta de zile sunt cele preferate, nu pentru că e mai puțină muncă, ci pentru că în mod clar e mai puțină durere și suferință, mai puține răni și stres.
Esculap își bea cafeaua neagră chiar lângă aparat. Urmărește un filmuleț pe o rețea de socializare și râde în sinea lui. Îl amuză nespus animăluțele nevinovate care ratează o săritură sau o altă manevră și cad rușinos. Este amuzant pentru că nu pățesc nimic și că reacționează haios, supracompensând. Cafeaua e bună, filmulețele sunt ok, iar medicul șef scrie rapoartele urmând să i le lase lui, dar totul prevestește o tură de miercuri liniștită la unitatea de primiri urgente, contrar credinței populare, sunt și astfel de zile. Statistic vorbind în zilele de luni și sâmbătă se întâmplă cele mai multe accidente care necesită asistență de urgență...
- Du-te și pune-ți și halatul.
- Ce halat? Nu se dumirește Esculap, cu ochii încă la telefon.
- Ești printre cei mai buni chirurgi în tot spitalul acesta și mă întrebi ce halat să îți pui? Cel de portar, mna, cel de unică folosință, Esculap, vine o urgență. A fost un accident grav pe Independenței.
- Dar nu am auzit nicio sirenă plecând... încă zâmbind Esculap nu se dădu convins să plece din miercurea lui bună.
- Urgent, echiparea! Și nu uita de dezinfectarea completă! Să mor eu dacă nu te dezlipesc de ecranul ăla!
Esculap era în picioare și alerga deja spre vestiar. Se schimbă rapid din hainele de oraș și apoi s-a grăbit să intre în rutina sa de curățare și dezinfectare. Fiecare deget, fiecare palmă, au fost frecate îndelung, clătite și uscate cu prosop de hârtie, sau cum zicea el la toate "consumabile de hârtie". Apoi și-a pus echipamentul de protecție și s-a îndreptat hotărât spre sala de operație, pregătit fizic și mental în același timp, repetând în minte un fragment parafrazat dintr-o carte anume: "Frica este moartea măruntă, purtătoarea desființării totale. Voi înfrunta frica, o voi învinge și voi depăși moartea".
III.
Se auzi un ciocanit politicos in usa, urmat de o apasare pe clanta care ceda tot politicos. De dupa usa alba aparu o pata imensa de culoare rosie care incepu sa emita neaparat sunete:
Medicul șef își terminase tura de câteva zeci de minute bune. Era obosit și plin de energie în același timp. Nu îi prea venea să plece încă. De acasă a primit instrucțiuni clare să nu mai facă ture duble să „ai grijă de tine” și prin extensie de ei. Își iubea familia. Enorm. Ar putea să își dea viața într-o secundă pentru oricare membru al ei. Oricât de patetic suna acest lucru, era adevărat și îl simțea profund în adâncul oaselor lui. În același timp, nu putea să lase spitalul, avea un simț acut al datoriei. Acesta îl împingea și la ture duble și la muncă în stres permanent, iar faptul că salva vieți îi dădea o satisfacție fără limite. Totuși, își impusese să fie mai des acasă, chiar nu era așa greu, putea și altcineva să salveze vieți, avea atât de mulți colegi capabili – Maria, Elena, Francisc, Esculap... da, o figură de om acest Esculap. Probabil că va avea străzi denumite după el, lejeritatea, precizia și talentul lui fiind depășite doar de rezultatele excelente pe care le reușește. Pentru el, orice operație e ca un fel nou de mâncare la un restaurant fin, o desfătare supremă. Se auzi un ciocănit politicos în ușă, urmat de o apăsare pe clanță care ceda tot politicos. Din spatele ușii albe apăru o pată imensă de culoare roșie care începu să emită neapărat sunete:
- Bună dimineața și mă scuzați că dau buzna așa, mi s-a spus că posibil să vă găsesc încă aici, în caz că nu ați plecat deja. Sunt de la Medicale Shop, am ajuns.
- Aha, da, bună dimineața, știam eu că întârzii cu un motiv să plec acasă, și răspunse cu un zâmbet, intrați, vă rog, parcă îmi amintesc, am discutat la telefon într-o zi?
- Așa este, am stabilit pentru astăzi o întâlnire de la 8, dar a plouat crunt și toată lumea și-a luat drept umbrelă mașina personală. Știu că nu este o scuză pentru a întârzia la o prezentare, dar e prima dată când ne vedem și chiar am vrut să fac o impresie bună. Efectiv am pornit cu o oră mai devreme, am zis că vă aștept eu, dar cum a plouat, am prins și un accident, îmi cer mii de scuze.
- Vă rog să nu vă scuzați, nu e nicio problemă, eu sunt un om simplu, vă înțeleg. Se ridică, îi întinde mâna și continuă, eu sunt Eugen Chiron, medic șef și îmi pare bine că ați reușit să ajungeți. Spuneți, vă rog, ce aveți pregătit pentru mine?
- Vaai, asta voiam să aud, vă mulțumesc frumos. V-am adus de toate, uitați aici catalogul și să știți că în această perioadă avem o reducere de 10% pentru prima comandă, vă ajut eu să o contractați. Uitați aici, echipamente de protecție aici fiind unitatea de primiri urgențe acestea sunt exact de ce aveți nevoie. Pot să vă arăt calitatea, nu degeaba umblu cu tot dulapul după mine, uitați aici halat chirurgical în 5 straturi, fără cusături, ați văzut cum a fost împăturit? Nu aveți nevoie de asistente la îmbrăcare, știți că uneori e mai bine să te bazezi doar pe tine, e de foarte bună calitate. Așa, mai am botoși. Ok, nu am ce să zic în plus, sunt clasici, doar să vedeți, sunt de bună calitate, măști de protecție FFP2, bonete, mănuși nepudrate, stați numai puțin, aha, uitați aici și vizieră. Luați-o puțin în mână, așa că e ca o pană? Are protecție la stropi și merge și peste ochelari, vine cu bandă elastică. Voiam să mai zic un lucru, toate au marcajul CE și avizul A.N.M.D.M.R., nu ne jucăm cu astfel de lucruri, știți și dumneavoastră!
- Mă scuzați, nu v-am reținut numele...
- Ioana Balint. Ioana, prietenii îmi spun Iona din ceva motiv. Nu mă supăr, eu sunt plină de noroc.
- Pot să confirm, cred că sunteți norocoasă doamna Ioana. Lăsați-mi vă rog datele de contact, o să facem o comandă mică de test. Decizia aici o ia personalul, dacă trece de ei eu vă contactez bucuros.
- Daa, uitați aici cartea de vizită. Îmi permiteți să vă sun într-o săptămână în cazul în care uitați? Sunt sigură că aveți atâtea pe cap, eu vă zic sincer, să conduceți o secție de urgență pare o muncă titanică - atâtea proceduri, detalii de care depind viețile oamenilor.
- Eu vă permit, dar mai sunt de gardă noaptea și săptămâna viitoare, iar ziua, știți cum e, prefer să dorm, să mai îmi văd familia. Dar uitați, puteți să-mi scrieți un e-mail, nicio problemă, așa îmi puteți și transmite proforma. Și da, îmi puteți lăsa catalogul, și produsele desfăcute, oricum nu mai vă sunt de niciun folos, vreau să le mai arăt unor colegi, cum vă ziceam, aici decid ei.
- Da, vă mulțumesc frumos. Nu veți regreta. Și referitor la comanda de test, dacă e așa cum ziceți dumneavoastră, o să vă fac rost de o reducere de 15% pentru această comandă, ca să puteți beneficia data viitoare de cea de 10%, care am toată încrederea ca va fi mai consistentă.
- E în regulă. Mulțumesc pentru grija de care dați dovadă.
Ioana se ridică, înțelegând că întâlnirea este gata, își strânse geanta și o băgă cu îndemânare în poșeta albastră, care acum arăta ca o balenă, umflată de umplutura voluminoasă. Apoi se uită la medicul șef în care văzu toată oboseala lumii și îi păru rău, i se părea că a profitat de bunătatea și vulnerabilitatea medicului. Dar își aminti că totuși era convinsă - produsele ei, chiar și așa, sunt mult peste piață, iar toate insistențele ei au dat roade și la alte spitale. Știa că misiunea ei este una corectă și chiar dacă uneori apela la măsuri mai puțin etice, rezultatele erau cele care contau cel mai mult salvând vieți și îmbogățind și calitatea acestora în acest proces. Zâmbi ușor rușinată, dorind încă să emane încredere:
- Mulțumesc încă o dată, domnule Chiron.
- Eugen, vă rog, cum v-am zis, eu sunt un om simplu. O zi bună vă doresc, și întinse mâna în semn de rămas bun.
- Mulțumesc, Eugen, îmi va fi greu să mă obișnuiesc, dar având o viitoare colaborare lungă, sunt sigură că o să reușesc. O zi bună și dumneavoastră. Ah, sau mai corect, odihnă plăcută! Și se îndreptă spre ușă, zâmbind în continuare.
"Odihnă plăcută. Doamne! Cât de stupid!"
IV.
- Vă rog, eu frumos, nu se poate, vă rog, eu frumos să mă lăsați să-l văd! Se auzea din hol o voce disperată de femeie.
- Doamnă, este în sala de operație, cum v-am spus, nu este voie, chiar nu este voie, este o zonă restricționată. Nici măcar eu nu pot intra și sunt asistentă medicală.
- Nu înțelegeți! Trebuie să intru, am greșit, trebuie să intru să-l văd!
- Doamnă înțeleg, dar vă rog să vă calmați. Altfel va trebui să chem poliția.
- Vreau să vorbesc cu un medic măcar, vreau să știu ce se întâmplă
Chiron auzi toate acestea prin ușa rămasă întredeschisă și se repezi afară. Trecu pe lângă Ioana în grabă și cu pași alergători se îndreptă spre recepție. Se uită la asistenta care încerca să o calmeze pe doamnă și vedea cât de stăpână pe situație se simte:
- Dl Chiron, vă rog eu, totul este în regulă, încerca asistenta să explice.
- Știu, știu, vreau să vorbesc cu doamna. Se întoarce spre ea și începe, îmi pare rău, sunteți aparținătoarea pacientului de pe Independenței?
- Da, soția.
- Aveți un act de identitate vă rog?
- Da, dar nu e soția, interveni asistenta, doar trăiesc împreună.
- Ba sunt soția! Sunt însărcinată și trăim împreună de atâta timp. Suntem mai mult decât căsătoriți, nu avem nevoie de un act de la primărie care să arate asta. Vă rog să-mi spuneți cum este?
- În regulă, ce vreau să vă spun e că pacientul se află în cele mai bune mâini din acest spital. Dl Esculap este în acest moment în operație și vă asigur că face tot ce este posibil. De asemenea, știu ce înseamnă să treceți prin astfel de momente și vă promit că și eu voi face tot posibilul pentru a avea cel mai bun rezultat, apoi îi arată o bancă, haideți să ne așezăm puțin, îmi povestiți și mie ce s-a întâmplat.
- Ne-am certat de dimineață. Am zis niște prostii și chiar nu trebuia. Iar acum s-a întâmplat nenorocirea asta.
Eugen întinse mâna și cu o mișcare expertă îi întinse niște șervețele de hârtie când observă cum îi umezesc ochii.
- Mulțumesc, chiar îmi pare rău, păreți niște oameni tare cumsecade, nu știu ce m-a apucat, chiar nu înțeleg.
- Cum ați zis și dumneavoastră, v-ați certat, a intervenit accidentul, plus sarcina, toate contribuie la un stres major. Nu mă mir că sunteți atât de îngrijorată.
Pe banca de lângă recepție, soția pacientului îi explică lui Eugen toată istoria. Cum s-au întâlnit, cum au trecut anii și totul a decurs atât de natural. Cum visele începeau să se îndeplinească. Toată furtuna de hormoni prin care treceau ca într-o a doua adolescență. Că a zis cuvintele acelea grele și el ieșind furios din casă. Cum a plecat în trombă din parcare doar cât să se bage între două mașini la limita, fiind atât de aglomerat. Cum a încercat să-l sune și cum nu răspundea deloc. Cât de rău îi părea și cât de mult își cere scuze că nu se mai poate opri din plâns și suspinat.
Esculap ieși din sala de operații. Se îndreptă spre Chiron care era tot cu aparținătoarea. Lumina albă îi strălucea în ochi iar zâmbetul abia reținut prevestea vești bune. Când îl văzu Chiron își relaxă un pic fruntea și umerii.
- Doamnă, uitați, medicul Esculap a ieșit din operație.
- Da, bună ziua, operația a fost un succes. Pacientul este în continuare sub anestezie, dar totul a decurs normal. Așteptăm acum momentul în care se va trezi dar pot să vă spun că este stare stabilă. Totul va fi în regulă
- Pot să-l văd acum?
- Da, vă rog, vă va conduce asistenta.
După ce plecă, se întoarse spre Chiron.
- Haideți, domnule Chiron, vă așteaptă soția, totul e sub control.
- Plec, plec. Ia zi cum a fost operația? Hai, îmi povestești pe drum spre cabinet.
- A fost destul de complicată. Avea câteva perforații în abdomen și ambele picioare rupte, plus două coaste fisurate. Dar operația a decurs fără probleme și pare că este un om sănătos tun în rest.
Chiron se uită la el cu atenție și simți cum îl învăluie un sentiment de căldură.
- Având în vedere că tocmai a ieșit din operație, zici că e totuși sănătos tun. Ai tu o perspectivă aparte asupra realității, nu-i așa? Se miră Chiron.
- Păi, adică, nu am observat nicio abatere de la parametrii normali. Toate au fost exact ca la carte. Nu știu cum să zic, cred că puteam face operația și în prima zi de rezidențiat și îmi ieșea la fel de bine.
- Ai și modestia de partea ta, da, și acum nu se mai abținea din zâmbit. Își amintește acum că și farmecul era de partea lui Esculap. Îl invidia puțin pentru această abilitate a lui de a atrage simpatia celor din jur fără să se străduiască în vreun fel anume. Poate și din această cauză dorea să îi arate lui ce i-a lăsat Iona. "Ioana", se corecta în minte.
- Ia, analizează un pic acestea, cum ți se par? Și îi arată produsele de pe masa din cabinet.
Fără să gândească, chirurgul ia viziera și o pune pe cap, se uită apoi la Chiron și începe să scuture din cap fredonând mai mult în cap: „Du, du hast, du hast mich, Du, du hast, du hast mich”, apoi serios:
- Trece testul meu. Nu o simt deloc, cred că e exact ce trebuie.
- În regulă, verifică-le și pe restul. Eu mă duc acasă, cred că m-a ajuns oboseala până la urmă. Se uită la ceasul de pe perete și un val de adrenalină îi invadează imediat corpul. Și da, mă așteaptă acasă soția, posibil să-mi dea iar ceaiul.
- Sunt sigur că o să înțeleagă. Până la urmă, nu ne-am descurca atât de bine fără tine, dar da, fii fără grijă, totul e sub control. Luă restul de materiale și iese din cabinet dând imperceptibil din cap...
Chiron rămase singur și simți o vibrație. Puse mâna pe buzunar, dar telefonul era pe masă. Avea 2 apeluri pierdute. Sună înapoi cu emoție în gât. La celălalt capăt al telefonului se auzi un mieros „Vii? Hai, te rog, acasă.” „Vin”, răspunse Chiron ușurat, „iau ceva?”. „Da, o ciocolată, căpșuni și frișcă. Dimineața asta este atât de leneșă, nu cred că mă mai dau jos din pat”, „În regulă, pornesc acum”.
________________________________________
Articol scris cu mândrie pentru SuperBlog
________________________________________
