Uneori îmi pun rucsacul în spate, căștile în urechi,
ochelarii de soare tip aviator pe ochi și mă duc la Gara de Nord. Aleg un peron
la întâmplare și urc în tren. E ca și cum ai învârti un glob pământesc și ai
pune degetul la întâmplare, fără posibilitatea de a schimba destinația. Ai
urcat în tren și aia e — vezi unde ajungi, mai vezi pe parcurs. Așa am vizitat
Brașovul de nenumărate ori, marea, minunata, Sighișoara, Zimnicea și chiar
Marghita. Da, mai sunt și alte localități în care am fost — nu e o listă exhaustivă.
Tot așa, în fața unui weekend prelungit și a unei iminente
plictiseli, mi-am luat rucsacul pregătit în prealabil, mi-am verificat
bateriile portabile și am înlocuit cartea. Apoi am luat-o rapid pe scări.
Am verificat ora — de data asta era 18:00. Mi s-a părut o
oră bună și cred că nu am mai plecat niciodată la o oră atât de târzie. În
stradă, am luat-o la pas rapid pe bulevardul Gheorghe Duca. Soarele îmi bătea
fix în ochi, noroc cu ochelarii mei de soare tip aviator. Apoi am traversat și
am intrat în impunătoarea Gară București Nord, cu aspectul ei neîngrijit.
Niciodată nu mă uit la tabela de trenuri — risc să fiu
influențat. Am ales unul dintre peroanele pe care nu-mi aminteam să mai fi fost
și pe care era deja un tren, așteptând pasagerii. Arșița dogorea totul, iar pe
peron era extra-cald, așa că, fără să mai stau pe gânduri, am urcat imediat cu
gândul de a mă răcori. Zici că e prima dată când urc într-un tren — doar știi
că în tren nu merg niciodată prizele, netul, nimic... dar surpriză, de data
asta chiar era răcoare.
Aleg și eu un scaun și mă așez satisfăcut, cu gândul la noua
aventură care mă așteaptă. Trenul pornește ușor, cu sunetul ăla familiar al
șinelor. Zâmbesc fără motiv. Ce-o fi, o fi. Mă las puțin pe spate, îmi întind
bine picioarele, trag aer rece în piept și simt că mă relaxez.
Apoi se aud niște pași zgomotoși și inegali — apare în
dreptul meu tot un zâmbet transpirat și se oprește neapărat.
— Nǐ hǎo ma? — mă întreabă, parcă zâmbind și mai
tare. Îmi dă din cap în semn de salut și înțeleg că am încuviințat cumva să se așeze. Sigur, nu e trenul meu, dar vagonul e aproape gol. Iar eu,
chiar dacă nu sunt neapărat
antisocial, nu mă bag în vorbă în tren. Citesc, ascult muzică, mă uit la un film sau pe geam, scriu,
la o adică, dar nu mă intru în vorbă cu oamenii. Am o filozofie — nu neapărat poate cea mai bună — dar în tren,
de obicei, sunt oameni obișnuiți, povești obișnuite, le știu, nu
sunt interesante.
Probabil că se și vede pe fața mea. De obicei sunt lăsat în
pace. Nu și de data asta.
Apuc să-mi trag picioarele cât să evit impactul cu rucsacul
tip butelie de gaz — gigantică, probabil la fel de grea — și apoi își mai
aruncă două genți, de mă și mir cum poate căra atâtea un singur om. Și încă cu
cât entuziasm.
— Zhè shì hěn hǎo
de! — exclamă, de parcă trenul nostru e cel puțin un Orient
Express cu reduceri la rață prăjită. Nu pare să observe că nu înțeleg nimic sau doar nu-l interesează. Apoi îmi întinde o
sticluță cu un lichid verzui, pentru care îl refuz politicos. El tot insistă și eu refuz tot mai ferm, până pare că cedează și pune sticluța pe măsuța dintre noi. Apoi mai scoate
telefonul, o tabletă, o hartă din hârtie — din aia, fizică, din celuloză — și o mini-boxă portabilă. Mă minunez tot mai mult de norocul meu,
cât și de nivelul de dotare al noului meu coleg de drum. Și apoi pune muzică în
surdină.
— So, how you doing? — mă întreabă, cu un puternic accent.
Fără să gândesc mult, răspund:
— I am fine, thank you.
— Well, I mean... purpose? Business? Pleasure?
— Well, I am just tripping around.
— Right... translator?
Scot și eu telefonul. El scoate un dispozitiv mic, albastru,
îngust, cu un ecran pe toată lungimea, dar sigur nu un telefon. Îl pornește
zice ceva, ca o incantație. În câteva secunde, o voce digitală, calmă, traduce:
— Ești norocos. Trenul ăsta merge exact unde trebuie. Apoi
se uită la ceasul de la mână. — A și pornit la timp. Si eu am noroc tot timpul.
Mai ales când sunt cu oameni interesanți, așa cum pari tu.
Mă gândesc ce s-a întâmplat. Speram ca interacțiunea noastră
să se oprească la două replici politicoase. În orice caz, nu mă simțeam atât de
norocos, dar totuși intrigat de dispozitiv, am devenit.
— Ce device este acela?
Iar pronunță o incantație și apoi întinde spre mine
dispozitivul.
— Te rog să apesi pe acest buton ca să știe că traduce din
română în chineză. Nu traduce automat orice și nu trage cu urechea.
Apăs pe butonul indicat și rostesc și eu aproape religios –
ce dispozitiv este acesta?
Prietenului meu i se luminează fața din nou și îmi arată
teatral dispozitivul. Îl ține în mână cu mândrie, ca pe o medalie.
Răspunde mândru:
— Este un translator instantaneu Vasco Translator V4.
Optzeci și două de limbi. Traducere instant. Nu am plecat fără el de când l-am
descoperit.
Apoi apasă din nou și vorbește în chineză. Vasco traduce
calm:
— Ești doar în trecere. Îți place să te plimbi fără scop.
— Tu? — întreb eu, tot prin Vasco.
Răspunde imediat. Vorbește în rafale, cu entuziasm. Vasco
traduce pe măsură ce el se oprește între fraze:
— Sunt în vacanță. Dar și într-o căutare personală. Nu caut
nimic anume. Caut ceva ce nu știu că îmi lipsește. Poate o poveste. Poate o
întâmplare. Vad când găsesc.
Face o pauză, mă privește, apoi spune ceva mai scurt. Vasco,
translatorul vocal emite ințelesul:
— Îmi plac oamenii care nu vorbesc degeaba. Tu pari genul
ăsta.
Îmi dau seama că încă n-am clipit. Sau respirat normal.
— Nu zic că trebuie să vorbim, întinzând mâna zice, eu sunt
Lon, Lon Lee. Dar dacă tot mergem în același tren… putem să nu tăcem complet.
Zâmbește. Apoi, fără să mai aștepte, mai scoate și o cutie
mică cu bomboane. Practic e ca acasă, mă gândesc.
Sursa: Vasco Translator
Îl privesc. Îl privesc cu curiozitate. Și, mai ales, fără să
simt nevoia să închid conversația.
Când tehnologia nu mai e un zid, ci devine o punte. Când o
interacțiune întâmplătoare devine o oportunitate. Nu am mai simțit de mult
atâta naturalețe într-un dialog cu un necunoscut. Nu mai simt bariera limbii.
Nici măcar bariera culturii. Acum pot avea în urechi muzică, dar și căști cu traducător Vasco Translator E1, pe care Lon le folosește din când în când. Îl
văd cum le activează rapid, discret — traducere instant, din chineză în
engleză, sau direct în română. Seamănă mai degrabă cu un picnic intercultural
decât cu o simplă călătorie.
Și, pe măsură ce trenul înaintează, îmi dau seama că tehnologia asta — fie ea aparat de tradus, o pereche de căști cu traducător, fie un translator instantaneu — e mai puțin despre gadgeturi și mai mult despre conexiune umană.
Într-o lume cu 8 sau 9 miliarde de suflete, mii de limbi și dialecte, Vasco nu doar traduce. Vasco apropie. Ne face să ne înțelegem. Ne face să zâmbim fără motiv.
________________________________________
Articol scris cu drag pentru SuperBlog
________________________________________
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu