te îndrepți
impietrit
spre un alt potir
Diminețile sunt mai aspre acum... nu mai ai timp să-ți amintești nici visele măcar. Tot timpul ești pe fugă, și în cât fugi pe față nu ți se poate citi efortul, de parcă te-ai deplasa pe o bandă rulantă de mare viteză. Diminețile se duc la fel fiecare, ca fiecare cafea baută doar calduță, ca fiecare lapte vândut din supermarketuri de câteva ori reciclat, ca fiecare spam alocat automat, ca fiecare celulă de piele ce se desprinde dramatic neștiută de nimeni.
Unde au rămas zorii soarelui întâlniți pe malul unei ape aburinde de colț de pădure, unde au rămas razele de soare care te prind în marginea unui câmp plin de promisiunea unei recolte bogate de toamnă, unde sunt clipele calde de tremur necontrolat în plămân de lângă gard, unde sunt spațiile nesfârșite...
Fiecare stea care pâlpâie, fiecare mesaj nerecepționat, fiecare privire lăsată în pământ, fiecare zi necolorată care se scurge necontrolat, lasă în urmă mici urme roșii filiforme, riduri în sângele care se crede încă tânăr.
Să curgă atunci scrisorile, să se prelingă vinul în colțul unei buze roșii, să se strecoare filmele pe retină, să-ți pătrundă adevărul pe lângă limbă și să te doară dacă e încă dulce. Dacă nu vei găsi alt medicament poți căuta pelinul.
pielea-mi e
un ghem de celule
ce se caută între ele
înghesuite-le
lee clayton - 10000 years/sexual moon
p.s.
