cică bicromul te salvează dacă e alb şi negru mai ales..
mergeam în noapte şi nici măcar nu mai ştiam de ce
noaptea, drept, era neagră, eu insă bronzat deci nimic care să respecte ceva...
nopţile scurte de vară, nopţile pierdute in beri amare, negre şi scurte şi ele, şi discutiile lungi şi inutile...
drumul incâlcit în paşi mici şi nesiguri, părul în ochi, ochii in pământ, pământul rotindu-se, rotirea e universul...
cercuri mari ascunse după stele, stele care nu mai răsar in ochi, ochi care se uită in pământ...
în parc este o bancă, pe bancă o sa stau eu, pe bancă o să mă odihnesc, pe bancă e fericirea, pe bancă să ajung..
noapte neagră, noapte adâncă, noapte blândă...
de după parc, de după ultimul rând de tufe, de după ultima alee... apare o umbră pală, o umbră albă, o umbră caldă, o umbră de ea mirosind a nuferi si a depravare...
curge incet pe asfalt, curge împleticindu-se, o pată albă o amară pată de lumină, in noapte, in beznă, eu abia o văd...
pică exact pe aceeaşi bancă si mă cutremur şi eu
"ce faci?"
"cum?"
"ai picat aşa pe bancăă"
se uita, deloc lamurită, apoi se târăşte pe bancă spre mine
"esti cam beat..."
"no shit.. tu esti dea dreptul... si dă din pleoape.. drăguţă?"
râde, dă să se ridice, se dezechilibrează şi abia apuc să o prind de mijloc:
"hai mai stai.. îţi mai revii şi tu.. şi eu"
"şi tu eşti drăgut..."
"he he... uite luna !"
cu o lună pe cer poţi zice.. bicromul poate salva... alb-negrul - atât cat îl poţi vedea
