Soarele părea să atârne la nesfârșit între cerul cu o adâncime nedefinită și întinsa mare de trestie de zahăr. Gory, între două vârste, se juca cu două fire din barbă, pierdut cu ochii în zare și cu o mică nehotărâre în ei. Se gândea dacă, într-adevăr, firele albe, recent descoperite, chiar îi conferă un oarecare grad de eleganță și calm sau dacă era doar un fel al ei de a-l liniști.
În ultimul timp, îl tot agasau astfel de întrebări — evident că, da, îmbătrânește, chiar dacă speranța lui era că ar mai avea măcar 20 de ani buni… și poate încă vreo 20, mai chinuiți, așa. Îl supărau aceste gânduri, mai ales că nu se decisese dacă ultimii 20 de ani, cei chinuiți, meritau să le afle gustul sau mai bine ar încheia socotelile cât traiul încă era dulce și confortabil.
Își pusese viața pe calea bună — altfel, n-ar fi avut timp de astfel de gânduri. Copiii deja se gândeau la viitorul lor; drept e că nu tare îndepărtat, dar dacă își făceau planuri de luni pentru sâmbătă, deja i se părea un mare avans. Era mai mult decât planuri de-acum până peste o oră — cum nu erau în stare să-și planifice nimic nici măcar mai departe de anul trecut. O mare realizare, pentru care, totuși, nu credea că are vreo contribuție. Totul era meritul lui Dede, care acum se aranja în cameră.
Nu înțelesese exact de ce a fost nevoie să meargă înăuntru și să piardă, probabil, hora dorada.
Chiar amplasată în câmpul de trestie, casa era specială și prin felul ei autentic în care fusese construită. O construcție pe o fundație solidă, din piatră aparentă, în stil românesc, cu pridvor nu mai lat de un metru, orientat spre sud, și cu o streașină care te apăra de soarele arzător din miezul zilei și de ploile torențiale de vară. Părea desprinsă de pe o bancnotă veche de 10 lei, cum nu mai găsești acum nicăieri, odată cu trecerea întregii Europe la moneda unică... Vremuri ciudate și tulburi, se gândi Gory, și le alungă cu o mână.
Totuși, vremea era perfectă acum — nici vântul nu se prea simțea, doar unele gângănii care se învârteau în roiuri, aparent fără destinație, se mai puteau abia auzi.
sursă: imagine generata ChatGPT AIGândurile lui Gory se învârteau fără o destinație anume, când apăru Dede. Îi atinse umărul în trecere și apoi îi atinse ușor un obraz cu buzele ei parfumate. Se așeză pe un alt scaun, lângă Gory, și apoi privi câmpul cu trestie.
— E atâta dulceață în aer aici, e ca și cum ne-am afla într-un borcan cu miere… iar borcanul e făcut din apă sărată, exclamă Gory enigmatic.
Ca niciodată până acum, Dede nu simți nevoia să completeze și rămase să contemple.
— Nu facem o poză cât e hora dorada?
Dede își scutură părul, lăsând un val de parfum de citrice să împresoare pridvorul, părând a contrazice mii de ani de istorie românească. Apoi se mulțumi să zâmbească, lăsând întrebarea fără răspuns.
Gory își căută telefonul prin buzunar. Butonă puțin și apoi se uită din nou la Dede, dând de înțeles că sunt pregătiți. Se orientară cu fața spre soarele luminos și roșiatic, lăsând în urmă câmpul cu trestie, iar în plan secund — îndepărtații munți din est. Gory apăsă de mai multe ori, pentru a fi sigur că aplicația de poze are suficient material pentru a scoate o imagine prelucrată idealizat, cât mai bună.
Dede se așeză iar pe scaun, uitându-se dincolo de capătul mării verzi.
— Știi, sunt mulțumită. Ai zis mereu că nu sunt, dar sunt. Cred că și înainte eram cumva împăcată, dar acum mă simt… inundată de această mulțumire.
Nu zâmbea. Nu era nici tristă. Doar relata, privind în depărtare.
— Tu mi-ai adus acest refugiu, cu nesfârșita ta înțelegere. Știu, e frapant, dar tu m-ai înțeles mereu.
Gory își întinse mâna peste a ei. O ținu simplu de mână și se uită și el în zare. Gângăniile din aer dispăruseră și părea că liniștea devenise absolută. Atât de liniște, încât părea că se auzea cum urma soarele să se scufunde, dincolo de marea de trestie, în cea a oceanului planetar — într-o cacofonie imensă, rezultată din explozia oceanului în contact cu astrul imens.
— Auzi oceanul?
Umbra neagră se instalase în pridvorul celor doi. Gory scoase din buzunar o brichetă și aprinse lumânarea tip pastilă de pe măsuța rotundă și joasă. Efectul luminos era minim, mai degrabă comparabil cu a unei stele îndepărtate. Aprinse și a doua pastilă — parfumată, cu efectul de a turmenta țânțarii rătăciți prin lanul de trestie.
Din măsuță, dintr-un compartiment secret, cu proprietăți termoizolante, scoase o sticlă veche și prăfuită. Dede zâmbi la vederea acesteia și își aranja rochia roșie, lăsând să i se vadă picioarele lungi, de un alb strălucitor, cu brățări aurii la glezne.
— L-ai păstrat, observă ea.
sursa: Grand Reserve, Beciul DomnescGory nu spuse nimic. Îi turnă cu grijă în pahar — vinul curgea ca o promisiune roșie, densă, plină de istorie. Era o Feteasca Neagră de la Beciul Domnesc Grand Reserve . Nu era pentru o aniversare, nici pentru o sărbătoare. Era pentru momentul acesta. Pentru tihna aceea rară, dulce, fără cuvinte. Pentru o poveste care nu trebuie spusă mai departe pentru ca ea se trăiește.
Sorbiră încet, iar noaptea densă se filtra printre firele de trestie, în timp ce parfumul vinului plutea în aer, împletindu-se cu liniștea ca o rogojina imensa. Totul părea să capete greutate. Tradiția. Privirea. Femeia. Spectacolul. Amintirea.
— Știi ce-mi place? Șopti Dede după un țipăt prelung de pescăruș.
— Ce? Tresări Gory calm.
— Că nu e nimic extravagant aici. Doar noi. Și-un vin care ne știe rostul.
________________________________________
Articol scris cu drag pentru SuperBlog
________________________________________