cuvant neterminat

Nu pot spune
că n-am mai scris.
Ar fi o minciună.

Am scris.
Uneori prea mult.
Poate inutil.

Dar n-am scris
ce voiam.
N-am scris
ce a fost.

Am scris
altceva.

Pot scrie
și altceva.
Sunt plin
de timp.

Atât de plin,
că ajung să stau
și doar să mă odihnesc.
Stau.
Efectiv.

E ciudat.
Ca atunci
când privești
păsări răpitoare —
stau nemișcate
și-apoi zboară.

Sunt chiar așa:
o literă încovoiată,
un cuvânt
neterminat.

Da.

Să gustăm prezentul

 

Mi se lasă peste umeri mari responsabilități, mai nou. Am copil, am soție și mă simt norocos. Am o casă mare și pare că m-aș lăuda, dar nu ăsta ar fi demersul. Mă bucur, e o bucurie vecină cu delirul. Simt câteodată că nu merit asta, sau dimpotrivă, că merit și mai mult. Sau mă întreb ce pot face pentru a îmbunătăți.

Și, discutând despre îmbunătățiri – acestea sunt uneori de dorit, alteori mofturi, dar ajungem și acolo.

Câteodată mă uit la lume, în jurul meu, și constat că urmează să se schimbe ceva. Lucruri care, la o primă vedere, nici nu le observi. Dacă le analizezi puțin, poți constata că se vor schimba. Inevitabil. Și dacă le rostesc, se întâmplă aproape imediat. E ca și cum le prezic sau le atrag. Ceea ce nu este adevărat, dar pare magic privit dintr-o parte.

Ce e cu astea?

Păi, există și reversul medaliei.
Când dorești să duci o viață mai bună, începi de la ce poți schimba. Și te apuci.
Nu mai fumezi, nu mai consumi atâta alcool, nu mai dormi alandala, te apuci grav de sport și mai și mănânci organizat.

Frumos. Clar.

Dar mai este un aspect legat de mâncare: calitatea ei.
Știi de blue zones? Deja cred că sunt celebre. Tot omul cu un pic de Netflix în casă a auzit de ele. Se zice că, dacă consumi ce trebuie, cum trebuie și mai ai și grijă de tine – adică cele de mai sus – te apuci să trăiești centenarul. Și interesant e că se pune ceva accent tocmai pe mesele vegetariene și, oarecum, printre aceste zone albastre intră și cunoscuta dietă mediteraneană.

Superbă dietă, nu?

Cu iaurt, cereale, multe legume, ierburi aromatice, semințe, poate un pic de carne de pește sau proteine din fasole neagră, niște ouă, lămâi, alte citrice, iar salate de tot felul – de rucola sau rădăcinoase – legate toate împreună de neasemuitul ulei de măsline extra-virgin.

Și atunci te pui serios pe treabă. Îți cumperi de toate. Le prepari, le combini și trăiești bine. Pui peste salate un strop de ulei de măsline Monini și papi cu poftă.

Rețeta simplă de bruschete

Zilele trecute am făcut o rețetă atât de simplă și gustoasă, încât simt că merită lăsată aici:
🍞 Prăjești câteva felii de pâine rustică.
🧄 Le freci cu un cățel de usturoi.
🍅 Așezi deasupra roșii cherry tăiate cubulețe, cu un praf de sare și busuioc proaspăt.
📌 La final, stropești totul cu ulei de măsline extra-virgin Monini.
Servești imediat. Rapid, sănătos și parcă dintr-un colț de coastă italiană.

                  Sursa - Monini

Și reversul medaliei?

Că e greu, în lumea asta nebună, stresată, la nervi umblată, să te ții de program. Să ai tot în casă. Să prepari tot timpul ceva. Să ai grijă de familie, să plimbi motanul. Să te bucuri în tihnă de tot ce ai. Să adormi mulțumit cu gândul că ziua de mâine o să fie iar o zi bună. Să zâmbești cât ți se bucură inima aceea sănătoasă și poate, dacă îi convingi pe vecini, să fie și ei ca tine. Să faceți o comunitate mare care să fie fericită și sănătoasă.

Și toate cu un strop de ulei de măsline Monini.

Presimt că așa o să fie. Și o să fie magic. Pare normal, pentru că se văd semnele. Pare logic și aproape de tot – exact matematic.

 

 ________________________________________

   Articol scris cu mândrie pentru SuperBlog

 ________________________________________

Despre școală, antreprenori mici și mari

 

Sunt un om obișnuit

Nu cred că sunt vreun ciudat și, cu siguranță, nu fac nimic care să pună pe cineva în pericol — poate doar în situații ușor jenante când pun întrebări prea multe. Sunt curios, dar fără vreo miză concretă. Nu mă interesează să rezolv probleme globale sau să pun lucrurile cap la cap pentru a schimba lumea. Pur și simplu vreau să înțeleg cum funcționează lucrurile și ce anume ne modelează ca oameni, cum funcționează lumea și de ce. E o curiozitate care nu ține neapărat de scop, ci de proces. Iar când am aflat ce voiam, închid subiectul. It’s done.

Nu mă interesează să transform informațiile în ceva aplicabil — nici politic, nici economic, nici științific. Într-un fel, sunt un colecționar de înțelesuri efemere. Școala tradițională m-a ajutat cât de cât în acest sens, cu excepția părții cu repetiția mecanică. Memorarea de texte și recitarea lor m-au epuizat mereu. Acolo m-am pierdut.

Sunt și alți oameni

Există, bineînțeles, și alți oameni la fel de „normali”, poate mai practici din fire. Sunt cei care vor să facă lucruri, să ofere ceva concret și, în schimb, să primească recompense. Sunt antreprenorii, cei care gândesc în acțiune. Îi vezi de mici: copii care vând limonadă la colțul străzii cu afișe colorate și prețuri rotunde, toate în stilul caracteristic naiv. În cartierul meu am văzut o astfel de scenă recent: câțiva copii, de-o șchioapă, vindeau limonadă cu 5 lei paharul, cu o nonșalanță adorabilă. Nu aveau un vad comercial mare, dar au primit susținere — câțiva vecini și câteva sute de reacții pe rețelele sociale.

Probabil că părinții le-au oferit acolo, pe loc, mai multe lecții decât poate oferi o oră de dirigenție: promovare online, relaționare cu clienții, gestionarea materiilor prime, colaborare în echipă. Lecții utile, chiar vitale, dar care lipsesc din curicula standard.

Ce nu învățăm la școală

La școală nu înveți educație financiară. Nici inteligență emoțională. Nici cum să administrezi un mic proiect. În afară de câteva școli foarte bune, aceste competențe lipsesc aproape cu desăvârșire. Iar sistemul în ansamblu pare, cel puțin din perspectiva noastră, ușor în derivă. Sau poate doar simțim asta, pentru că realitatea ne prinde pe picior greșit. Ori sunt eu desprins de prea mult timp de sistem. Dar dacă nu e așa?

 

Soluții? Da, există.

Printre soluțiile alternative se numără și Tribul Antreprenorilor — o comunitate formată din oameni care fac antreprenoriat zi de zi. Unii cu ani de experiență, alții aflați la început de drum. Ideea e simplă: dincolo de teoria frumoasă, ce contează este să ai cu cine discuta problemele reale. Iar experiența altora devine, astfel, una dintre cele mai bune surse de învățare.

În Trib există peste 50 de mentori — oameni cu rezultate, dispuși să ofere timp, sfaturi și viziune. Comunitatea de antreprenori crește constant. Nu e vorba doar de teorie, ci de expertiză practică. Iar totul funcționează sub o filozofie clară: dacă valul crește, toate corăbiile se ridică odată cu el.

Puterea rețelei

Un alt avantaj major este networking-ul. În antreprenoriat, rețeaua de contacte contează uneori mai mult decât produsul. Poți descoperi furnizori, clienți sau parteneri printr-o simplă recomandare. Uneori, o întâlnire întâmplătoare îți poate schimba direcția afacerii.

Se organizează și evenimente offline. Sunt locuri unde poți testa idei, discuta scenarii și primi feedback onest. Poate că unele idei se nasc chiar acolo, dintr-o conversație neașteptată.

Schimbul între generații

Interesant este că, dacă ești deja antreprenor, poți accesa și o versiune extinsă a comunității — una care include și un „spațiu” pentru următoarea generație. Ideea este ca adolescenții să poată învăța de la cei care deja au trecut prin greșelile tipice. Prin pachete speciale de abonament, se poate susține o tranziție lină între generații, iar afacerea poate continua fără ca cei tineri să repete exact aceleași erori.

Dacă există deja soluții funcționale, testate de alții, de ce să nu le folosim?

Ar mai fi de zis dar mai bine le descoperi singur.

 ________________________________________

   Articol scris cu mândrie pentru SuperBlog

 ________________________________________

Sub Chepengul Timpului

 

//2112//

 

Seara iar se lasă peste casa înaltă. Acoperișul din tablă albă, lucioasă pocnește din cauza eliberării tensiunii induse de căldura solară. De jos, din betonul încins, se ridică iar căldura înmagazinată peste zi.

Acum suntem iar francezi, ca în secolele XVII–XVIII. Și la fel de la marginea civilizației — dar nu pentru că am fi în Vest, sau mai ales în Est, ci pentru că... atât a mai rămas. Dar nu contează.

Închidem toți porțile. Le ferecăm bine — și ușile, și ferestrele. Intrăm în case și pornim aerul condiționat. Dar o casă mare, făcută cum trebuie, ține răcoare vara. E bine în casă, mai ales dacă nu te gândești la ce e pe-afară.

— Ai închis la găini, dulce soție?

— Da, dragul meu, pune pușca în cui și stai cu mine.

Pierre își ascultă soția. A fost acceptat greu în țară, iar Olivia a fost atât de bună să-l primească. Apoi l-a iubit. I-a arătat cum e Moldova și cum își poate scoate prostiile franțuzești din minte. Apoi ea a devenit „dulcea soție” — și îi convine. E tot aici, în satul lui Gory. Bunicul ei a ieșit din #RoMetaAfter și apoi a plecat la război. A zis că, oricum a murit o dată, măcar are șansa să mai facă un bine. Nu s-a mai întors de acolo.

— Dar la cal i-ai dat ovăz din ăla bun?

— Dragul meu, știi că la cal am grijă mereu.

Pierre se tot foi pe scaunul din bucătărie. Știa că mai e ceva. Nu și-ar fi putut aminti exact ce. Luă de pe masă o plăcintă de tip „poale-n brâu” — ultima obsesie a dulcii lui soții — și mușcă, încercând să se relaxeze.

Timpul se opri o secundă și parcă își aminti cum era în Bordeaux, în ultra-luxosul lui château, cum își savura în liniște vinul alb. O clipă de „douce amertume”, își șopti în gând.

— Știu ce e. Am fost azi să iau făină. Nu-mi amintesc să fi pus lacătul.

— Nu umblă nimeni pe-afară. Și mai ales la făină, noaptea, îi șopti Olivia, punându-i mâna pe a lui. Cum sunt plăcintele? Mi-au ieșit?

— Sunt delicioase. Mai mult ca data trecută. Cred că te-ai apropiat periculos de mult de perfecțiune. Știi că apoi nu mai faci...

— Pierre, nu e o pasiune banală. Am stabilit că fac din poale-n brâu o tradiție.

— Eu sunt fericit cu asta.

Apoi scoase din buzunar cele două cartușe, le cântări o secundă în palma și le depozită în singurul sertar cu cheie din bucătărie. Ar mai fi mâncat o plăcintă, dar își imagina cum, peste nu mulți ani, o să atârne pielea pe el și nu găsea asta atrăgător nici pentru el, nici pentru dulcea lui soție. Se așeză la loc și îi zâmbi stingher.

— Ce facem cu fetele? Chiar le trimitem la collège?

— Évidemment, Pierre. Nu suntem pe meleagurile lui Cantemir ca să creștem copii needucați. Ce vrei să facem din ele, épouses de berger?

— Nu... știi că eu sunt cu educația, doar că mediul nu e cel mai propice pentru așa ceva... știi oamenii ce cred.

— Adevărul e că îmi și pasă mult... În orice caz, un om deștept poate să se prefacă mai puțin deștept, dar invers nu prea iese, știi bine.

Pierre știa că ea are dreptate. Simțea și el că așa e corect. Simplu și adevărat. Dar era îngrijorat. Îl treceau pe spate tot felul de furnicături când se gândea că ele — fetele — ar putea păți ceva din cauza unor decizii luate de el. Și ea, dar și el. Voia ca ele să fie doar fericite, raze de soare care îl puteau pune în umbră până și în cele mai bune zile ale lui. Ale lui solaire. Da, groaznic.

Îl trecu un fior. Olivia tresări, și apoi, de-afară, se auzi un urlet prelung, animalic, îndepărtat și strașnic.

Pierre se scutură, se ridică, se îndreptă spre sertarul încuiat. Își luă câteva cartușe. Își luă pușca și merse spre intrare, murmurând:

— Frère Grandurs...

Olivia întinse mâna după o plăcintă și ciupi o bucățică pe care o duse spre gură. Nu se uită după el, nu-l opri, nu spuse nimic.

Iar Pierre ieși pe ușă.

Afară se făcuse deja întuneric. Parcă îi mai picase curajul. Se îmbărbătă cu o inspirație profundă, cu ochii închiși. Hotărî că urma să facă măcar un rond în jurul casei, pe perimetrul gardului metalic.

O luă metodic, de la stânga: grajdul calului — totul era bine închis, iar calul părea liniștit. Trecu pe la găini, care, într-adevăr, erau toate în adăpost, cârâind liniștite. La depozitul cu cereale, și aici era încuiat bine.

Merse spre poarta principală a curții — însă aceasta era neîncuiată. Îndrăzni să o deschidă încet, fără zgomot, și ieși în stradă.

Era o liniște brută; nu se auzea nimic anume, poate doar, în depărtare, câte un sunet surd. Îl trecu un fior. Nu obișnuia să iasă noaptea — era, cumva, un tabu.

Intra înapoi în curte și, de data asta, încuiă bine poarta. Se calmă în sinea lui, mulțumit că nu ieșise degeaba.

O lua la pas rar și atent înapoi spre casă. Își imagina, din cine știe ce motiv, cum ar fi dacă Grandursul s-ar afla în grădină — și i se zbârli pielea pe el. I se făcu frig pe loc și începu să tremure. Se grăbi cei câțiva pași până la casă, fără să mai fie atent la cum mergea.

Se împiedică și căzu, întinzând brațele în față ca să nu se izbească de betonul rugos. În același timp, un zgomot se auzi din grădină, înghețându-i sângele și înăbușindu-i înjurătura care stătea să iasă.

Inspiră adânc și se întoarse. O umbră imensă se apropia alene de el.

De jos, sprijinit în pușcă și cu genunchiul pe prima treaptă, trase o dată. Apoi, imediat, mai trase încă o dată.

Umbra păru că îngheață pentru o clipă, apoi se lăsă ușor în față și înaintă din nou, mai încet, horcăind. Pierre își căută febril prin buzunare, mai găsi un cartuș și îl puse imediat în pușcă. Trase.

Umbra se aplatiză și, cu o ultimă mișcare, își aruncă una dintre labele imense în față, totul oprindu-se într-un bufnet și un urlet al lui Pierre.

Se auzi ușa de la casă, apoi pașii ușori pe cele patru trepte care duceau spre Pierre. O lanternă stabilise, cu un fascicul orbitor, că umbra neagră dispăruse, iar Pierre zăcea întins pe spate, cu trei cartușe lângă el și cu piciorul drept într-o poziție nefirească.

— Pierre, ești rănit?

Bărbatul își deschise ochii cu un calm nefiresc și se uită la soția lui. Zâmbi, privi aleea betonată din fața lui, constatând ce văzuse și Olivia. Se întoarse cu fața spre ea și, zâmbind:

— Să-l fi văzut pe celălalt... din păcate, e un laș.

— Te doare piciorul?

— Nu, nu cred.

— Hai să mergem în casă, viteazule!

Îl ajută să se ridice, susținându-l mai mult din partea dreaptă. Pierre simți o durere ascuțită în picior, dar strânse eroic din dinți. Cele patru trepte păreau o veșnicie, dar au ajuns la ușa metalică pe care au și intrat. Înăuntru, Pierre se trânti pe un scaun de bucătărie. Văzu plăcintele de pe masă și zâmbi din nou. Olivia îi puse un scaun în față și îi ceru blând:

— Hai să punem piciorul sus, să mă uit.

În acel moment, luă și lampa cu ulei, iar curentul electric se întrerupse la acest semn.

— E rău, dar bine față de ce mă gândeam eu... — constată Olivia, uitându-se la piciorul umflat și înțepat adânc în trei locuri ale tălpii. — Nu pare să fie fracturat nimic.

Continuă examinarea, apoi își mai luă o lampă și ieși din bucătărie în camera alăturată, unde cămara se extindea în subsol printr-o trapă verticală de tip chepeng — o construcție făcută pe timpul războiului, care ținea loc și de adăpost antiatomic dar și de beci.

Luă de acolo o sticlă prăfuită și pătrățoasă. Îi șterse eticheta pe care trona, cu un scris medieval, auriu, cuvântul „Miorița”. Verifică sigiliul și constată că respecta criteriile ei de integritate. Apoi, rapid, urcă treptele metalice grăbindu-se strategic la Pierre.

                              sursa - Beciul Domnesc

— Oh, nu... nu coniacul! — protestă Pierre.

— Vom sărbători acum — spuse Olivia. E momentul acela.

Desfăcu sigiliul, turnă câte un deget din lichidul chihlimbariu în două pahare și îi întinse lui unul.

— Noroc!

— Santé!         

Pierre înălță paharul și înghiți cu gust de caramel și vanilie. Olivia presăra tifon pe rană și tampona ușor:

 — Mai pui puțin, dulce soție?

Olivia turnă încă două degete, sorbi și zise:

— Acesta e leac și pe exterior, și pe interior. Doar sper că nu s-au trezit fetele…

— Mamii… — șopti cea mică de la ușa bucătăriei. — Am visat urât ceva cu grandursul.

— Hai, vino aici, copila mea.

Cu pași timizi veni și cea mică, apoi și sora ei mai mare, care stătuse în umbră.

— Ce s-a întâmplat? — întrebă cea mare, văzând rana.

— L-am alungat, spuse Pierre, sigur pe el. — Nu ne mai face probleme.

— Tatăl vostru e foarte curajos și are grijă de noi. Dar aici e o zgârietură mică.

— Mi-o-ri-ta…? — silabisă cea mică. — Ce înseamnă, mami?

— E un vinars, draga mea, dar e doar pentru cei mari. Vrei să miroși?

— Miroase a fructe confiate… și alcool!

— Așa e, de-aceea e pentru cei mari. Hai, fugiți la somn.

Cea mică îi dădu o îmbrățișare mamei, apoi lui Pierre și apoi fugi îndată. Cea mare rămase neliniștită:

— E în regulă, draga mea, șopti Pierre. — L-am speriat bine pe Grandurs.

— Dar dacă revine… nu fu convinsă fata.

— Sunt sigur că nu revine. Vom cerceta mâine și, dacă e cazul, poate vom porni o vânătoare ca pe vremuri.

Apoi o trase în brațe, șoptindu-i:

— Ma douce.

Olivia se apropie și ea, formând un trio strâns sub lumina caldă a lămpii cu ulei. Apoi plecă și fata cea mare, lăsându-i pe cei doi singuri. Pierre o cuprinse strâns, simțind cum li se reglează ritmul inimilor, și știu că nu erau doar supraviețuitori, ci și păstrători și făuritori de tradiții care vor dăinui dincolo de umbre.

 ________________________________________

   Articol scris cu mândrie pentru SuperBlog

 ________________________________________

 

Tiempo de Miel

Soarele părea să atârne la nesfârșit între cerul cu o adâncime nedefinită și întinsa mare de trestie de zahăr. Gory, între două vârste, se juca cu două fire din barbă, pierdut cu ochii în zare și cu o mică nehotărâre în ei. Se gândea dacă, într-adevăr, firele albe, recent descoperite, chiar îi conferă un oarecare grad de eleganță și calm sau dacă era doar un fel al ei de a-l liniști.

În ultimul timp, îl tot agasau astfel de întrebări — evident că, da, îmbătrânește, chiar dacă speranța lui era că ar mai avea măcar 20 de ani buni… și poate încă vreo 20, mai chinuiți, așa. Îl supărau aceste gânduri, mai ales că nu se decisese dacă ultimii 20 de ani, cei chinuiți, meritau să le afle gustul sau mai bine ar încheia socotelile cât traiul încă era dulce și confortabil.

Își pusese viața pe calea bună — altfel, n-ar fi avut timp de astfel de gânduri. Copiii deja se gândeau la viitorul lor; drept e că nu tare îndepărtat, dar dacă își făceau planuri de luni pentru sâmbătă, deja i se părea un mare avans. Era mai mult decât planuri de-acum până peste o oră — cum nu erau în stare să-și planifice nimic nici măcar mai departe de anul trecut. O mare realizare, pentru care, totuși, nu credea că are vreo contribuție. Totul era meritul lui Dede, care acum se aranja în cameră.

Nu înțelesese exact de ce a fost nevoie să meargă înăuntru și să piardă, probabil, hora dorada.

Chiar amplasată în câmpul de trestie, casa era specială și prin felul ei autentic în care fusese construită. O construcție pe o fundație solidă, din piatră aparentă, în stil românesc, cu pridvor nu mai lat de un metru, orientat spre sud, și cu o streașină care te apăra de soarele arzător din miezul zilei și de ploile torențiale de vară. Părea desprinsă de pe o bancnotă veche de 10 lei, cum nu mai găsești acum nicăieri, odată cu trecerea întregii Europe la moneda unică... Vremuri ciudate și tulburi, se gândi Gory, și le alungă cu o mână.

Totuși, vremea era perfectă acum — nici vântul nu se prea simțea, doar unele gângănii care se învârteau în roiuri, aparent fără destinație, se mai puteau abia auzi.

sursă: imagine generata  ChatGPT AI

Gândurile lui Gory se învârteau fără o destinație anume, când apăru Dede. Îi atinse umărul în trecere și apoi îi atinse ușor un obraz cu buzele ei parfumate. Se așeză pe un alt scaun, lângă Gory, și apoi privi câmpul cu trestie.

— E atâta dulceață în aer aici, e ca și cum ne-am afla într-un borcan cu miere… iar borcanul e făcut din apă sărată, exclamă Gory enigmatic.

Ca niciodată până acum, Dede nu simți nevoia să completeze și rămase să contemple.

— Nu facem o poză cât e hora dorada?

Dede își scutură părul, lăsând un val de parfum de citrice să împresoare pridvorul, părând a contrazice mii de ani de istorie românească. Apoi se mulțumi să zâmbească, lăsând întrebarea fără răspuns.

Gory își căută telefonul prin buzunar. Butonă puțin și apoi se uită din nou la Dede, dând de înțeles că sunt pregătiți. Se orientară cu fața spre soarele luminos și roșiatic, lăsând în urmă câmpul cu trestie, iar în plan secund — îndepărtații munți din est. Gory apăsă de mai multe ori, pentru a fi sigur că aplicația de poze are suficient material pentru a scoate o imagine prelucrată idealizat, cât mai bună.

Dede se așeză iar pe scaun, uitându-se dincolo de capătul mării verzi.

— Știi, sunt mulțumită. Ai zis mereu că nu sunt, dar sunt. Cred că și înainte eram cumva împăcată, dar acum mă simt… inundată de această mulțumire.

Nu zâmbea. Nu era nici tristă. Doar relata, privind în depărtare.

— Tu mi-ai adus acest refugiu, cu nesfârșita ta înțelegere. Știu, e frapant, dar tu m-ai înțeles mereu.

Gory își întinse mâna peste a ei. O ținu simplu de mână și se uită și el în zare. Gângăniile din aer dispăruseră și părea că liniștea devenise absolută. Atât de liniște, încât părea că se auzea cum urma soarele să se scufunde, dincolo de marea de trestie, în cea a oceanului planetar — într-o cacofonie imensă, rezultată din explozia oceanului în contact cu astrul imens.

— Auzi oceanul?

Umbra neagră se instalase în pridvorul celor doi. Gory scoase din buzunar o brichetă și aprinse lumânarea tip pastilă de pe măsuța rotundă și joasă. Efectul luminos era minim, mai degrabă comparabil cu a unei stele îndepărtate. Aprinse și a doua pastilă — parfumată, cu efectul de a turmenta țânțarii rătăciți prin lanul de trestie.

Din măsuță, dintr-un compartiment secret, cu proprietăți termoizolante, scoase o sticlă veche și prăfuită. Dede zâmbi la vederea acesteia și își aranja rochia roșie, lăsând să i se vadă picioarele lungi, de un alb strălucitor, cu brățări aurii la glezne.

— L-ai păstrat, observă ea.

sursa: Grand Reserve, Beciul Domnesc

Gory nu spuse nimic. Îi turnă cu grijă în pahar — vinul curgea ca o promisiune roșie, densă,  plină de istorie. Era o Feteasca Neagră de la Beciul Domnesc Grand Reserve . Nu era pentru o aniversare, nici pentru o sărbătoare. Era pentru momentul acesta. Pentru tihna aceea rară, dulce, fără cuvinte. Pentru o poveste care nu trebuie spusă mai departe pentru ca ea se trăiește.

Sorbiră încet, iar noaptea densă se filtra printre firele de trestie, în timp ce parfumul vinului plutea în aer, împletindu-se cu liniștea ca o rogojina imensa. Totul părea să capete greutate. Tradiția. Privirea. Femeia. Spectacolul. Amintirea.

— Știi ce-mi place? Șopti Dede după un țipăt prelung de pescăruș.

— Ce? Tresări Gory calm.

— Că nu e nimic extravagant aici. Doar noi. Și-un vin care ne știe rostul.

 

 ________________________________________

   Articol scris cu drag pentru SuperBlog 

 ________________________________________

Bosfor Express via Vasco

 

Uneori îmi pun rucsacul în spate, căștile în urechi, ochelarii de soare tip aviator pe ochi și mă duc la Gara de Nord. Aleg un peron la întâmplare și urc în tren. E ca și cum ai învârti un glob pământesc și ai pune degetul la întâmplare, fără posibilitatea de a schimba destinația. Ai urcat în tren și aia e — vezi unde ajungi, mai vezi pe parcurs. Așa am vizitat Brașovul de nenumărate ori, marea, minunata, Sighișoara, Zimnicea și chiar Marghita. Da, mai sunt și alte localități în care am fost — nu e o listă exhaustivă.

 

Tot așa, în fața unui weekend prelungit și a unei iminente plictiseli, mi-am luat rucsacul pregătit în prealabil, mi-am verificat bateriile portabile și am înlocuit cartea. Apoi am luat-o rapid pe scări.

 

Am verificat ora — de data asta era 18:00. Mi s-a părut o oră bună și cred că nu am mai plecat niciodată la o oră atât de târzie. În stradă, am luat-o la pas rapid pe bulevardul Gheorghe Duca. Soarele îmi bătea fix în ochi, noroc cu ochelarii mei de soare tip aviator. Apoi am traversat și am intrat în impunătoarea Gară București Nord, cu aspectul ei neîngrijit.

 

Niciodată nu mă uit la tabela de trenuri — risc să fiu influențat. Am ales unul dintre peroanele pe care nu-mi aminteam să mai fi fost și pe care era deja un tren, așteptând pasagerii. Arșița dogorea totul, iar pe peron era extra-cald, așa că, fără să mai stau pe gânduri, am urcat imediat cu gândul de a mă răcori. Zici că e prima dată când urc într-un tren — doar știi că în tren nu merg niciodată prizele, netul, nimic... dar surpriză, de data asta chiar era răcoare.

 

Tabela de plecări-sosiri- gara de nord / sursa: https://www.pexels.com/photo/a-currency-exchange-office-16292307/ 

Aleg și eu un scaun și mă așez satisfăcut, cu gândul la noua aventură care mă așteaptă. Trenul pornește ușor, cu sunetul ăla familiar al șinelor. Zâmbesc fără motiv. Ce-o fi, o fi. Mă las puțin pe spate, îmi întind bine picioarele, trag aer rece în piept și simt că mă relaxez.

 

Apoi se aud niște pași zgomotoși și inegali — apare în dreptul meu tot un zâmbet transpirat și se oprește neapărat.

 

— Nǐ hǎo ma? — mă întreabă, parcă zâmbind și mai tare. Îmi dă din cap în semn de salut și înțeleg că am încuviințat cumva să se așeze. Sigur, nu e trenul meu, dar vagonul e aproape gol. Iar eu, chiar dacă nu sunt neapărat antisocial, nu mă bag în vorbă în tren. Citesc, ascult muzică, mă uit la un film sau pe geam, scriu, la o adică, dar nu mă intru în vorbă cu oamenii. Am o filozofie — nu neapărat poate cea mai bună — dar în tren, de obicei, sunt oameni obișnuiți, povești obișnuite, le știu, nu sunt interesante.

 

Probabil că se și vede pe fața mea. De obicei sunt lăsat în pace. Nu și de data asta.

 

Apuc să-mi trag picioarele cât să evit impactul cu rucsacul tip butelie de gaz — gigantică, probabil la fel de grea — și apoi își mai aruncă două genți, de mă și mir cum poate căra atâtea un singur om. Și încă cu cât entuziasm.

 

— Zhè shì hěn hǎo de! — exclamă, de parcă trenul nostru e cel puțin un Orient Express cu reduceri la rață prăjită. Nu pare să observe că nu înțeleg nimic sau doar nu-l interesează. Apoi îmi întinde o sticluță cu un lichid verzui, pentru care îl refuz politicos. El tot insistă și eu refuz tot mai ferm, până pare că cedează și pune sticluța pe măsuța dintre noi. Apoi mai scoate telefonul, o tabletă, o hartă din hârtie — din aia, fizică, din celuloză — și o mini-boxă portabilă. Mă minunez tot mai mult de norocul meu, cât și de nivelul de dotare al noului meu coleg de drum. Și apoi pune muzică în surdină.

 

— So, how you doing? — mă întreabă, cu un puternic accent.

Fără să gândesc mult, răspund:

— I am fine, thank you.

— Well, I mean... purpose? Business? Pleasure?

— Well, I am just tripping around.

— Right... translator?

 

Scot și eu telefonul. El scoate un dispozitiv mic, albastru, îngust, cu un ecran pe toată lungimea, dar sigur nu un telefon. Îl pornește zice ceva, ca o incantație. În câteva secunde, o voce digitală, calmă, traduce:

— Ești norocos. Trenul ăsta merge exact unde trebuie. Apoi se uită la ceasul de la mână. — A și pornit la timp. Si eu am noroc tot timpul. Mai ales când sunt cu oameni interesanți, așa cum pari tu.

 

Mă gândesc ce s-a întâmplat. Speram ca interacțiunea noastră să se oprească la două replici politicoase. În orice caz, nu mă simțeam atât de norocos, dar totuși intrigat de dispozitiv, am devenit.

 

— Ce device este acela?

Iar pronunță o incantație și apoi întinde spre mine dispozitivul.

— Te rog să apesi pe acest buton ca să știe că traduce din română în chineză. Nu traduce automat orice și nu trage cu urechea.

Apăs pe butonul indicat și rostesc și eu aproape religios – ce dispozitiv este acesta?

Prietenului meu i se luminează fața din nou și îmi arată teatral dispozitivul. Îl ține în mână cu mândrie, ca pe o medalie.

Răspunde mândru:

— Este un translator instantaneu Vasco Translator V4. Optzeci și două de limbi. Traducere instant. Nu am plecat fără el de când l-am descoperit.

 

Sursa: Vasco Translator

Apoi apasă din nou și vorbește în chineză. Vasco traduce calm:

— Ești doar în trecere. Îți place să te plimbi fără scop.

 

— Tu? — întreb eu, tot prin Vasco.

Răspunde imediat. Vorbește în rafale, cu entuziasm. Vasco traduce pe măsură ce el se oprește între fraze:

— Sunt în vacanță. Dar și într-o căutare personală. Nu caut nimic anume. Caut ceva ce nu știu că îmi lipsește. Poate o poveste. Poate o întâmplare. Vad când găsesc.

Face o pauză, mă privește, apoi spune ceva mai scurt. Vasco, translatorul vocal emite ințelesul:

— Îmi plac oamenii care nu vorbesc degeaba. Tu pari genul ăsta.

Îmi dau seama că încă n-am clipit. Sau respirat normal.

— Nu zic că trebuie să vorbim, întinzând mâna zice, eu sunt Lon, Lon Lee. Dar dacă tot mergem în același tren… putem să nu tăcem complet.

Zâmbește. Apoi, fără să mai aștepte, mai scoate și o cutie mică cu bomboane. Practic e ca acasă, mă gândesc.

Sursa: Vasco Translator

Îl privesc. Îl privesc cu curiozitate. Și, mai ales, fără să simt nevoia să închid conversația.

Când tehnologia nu mai e un zid, ci devine o punte. Când o interacțiune întâmplătoare devine o oportunitate. Nu am mai simțit de mult atâta naturalețe într-un dialog cu un necunoscut. Nu mai simt bariera limbii. Nici măcar bariera culturii. Acum pot avea în urechi muzică, dar și căști cu traducător Vasco Translator E1, pe care Lon le folosește din când în când. Îl văd cum le activează rapid, discret — traducere instant, din chineză în engleză, sau direct în română. Seamănă mai degrabă cu un picnic intercultural decât cu o simplă călătorie.

Și, pe măsură ce trenul înaintează, îmi dau seama că tehnologia asta — fie ea aparat de tradus, o pereche de căști cu traducător, fie un translator instantaneu — e mai puțin despre gadgeturi și mai mult despre conexiune umană.

 

tren gara de nord/ sursa https://www.pexels.com/photo/30807450/

Într-o lume cu 8 sau 9 miliarde de suflete, mii de limbi și dialecte, Vasco nu doar traduce. Vasco apropie. Ne face să ne înțelegem. Ne face să zâmbim fără motiv.

 ________________________________________

   Articol scris cu drag pentru SuperBlog

 ________________________________________

Merlot și băiatul care visa

 Gory, ca și Benjamin Button, câteodată pare că merge înapoi înaintând prin timp. Mai știi tipul acela cu copilul care se emoționa la venirea Crăciunului? Îți las link, să-l recitesti in caz că ai uitat.

Dar să revenim. Gory este acum foarte tânăr. Abia i se văd tuleiele pe față și, desigur, nu sunt nici unele albe. Se măsoară încă în „mare”, dar doar față de alți copii, și are bani cât maxim până la următorii bani pe care nu știe când îi va primi — dacă nu este deja în datorii.

Este foarte tânăr, am stabilit. Și, practic, sărac, confuz, fără serviciu, și doar cu bătăi de cap.

Dar are visuri mari. Se vede mare antreprenor și consideră că, într-o zi, lumea va fi a lui. Vede cu ochii minții, clar, cum — acum, doar a terminat și facultatea — nimic nu îi va sta în cale. Atât că, momentan, nici măcar bani de chirie nu are și stă la niște prieteni. Și mai contribuie și el: face curat (că mâncare nu știe să facă), spune și el o glumă bună, o vorbă de duh…

Dar azi e o zi specială. A ajutat un coleg la un proiect de licență, iar colegul, drept recunoștință, i-a dat o sticlă de vin.

— Uite, un vin special, ca tine, i-a zis și a zâmbit promițător.

Veni bucuros nevoie mare, încă cu zâmbetul pe buze, că uite, sărbătorește cu colegii de apartament, gustă un vin roșu în prag de primăvara, că nu mai avea răbdare să nimerească cheia în ușă. După ce reuși, într-un final, să deschidă, să intre, să pună haina în cuier, constată că apartamentul e gol.

O notă pe masa din bucătărie îl anunța că au plecat pe la casele lor, la părinți, mai devreme, cum vineri era liber.

— Merg acasă să mănânce bine… gândi Gory, cu un strop de invidie.

Se dezumflă, că era singur la apartament. Băgă sticla în frigider și, cu un pahar de apă de la robinet, se așeză la masa din bucătărie să se scufunde într-o mică depresie.

— Iar sunt singur aici, în orașul ăsta năpăstuit, fără job, fără prieteni, fără o iubită… N-am nici măcar mâncare. L-am ajutat toată ziua pe colegul ăla și mi-a dat, și el, o sticlă de vin. Scump te vinzi, Gory… Ești clar pe calea de ultra-succes. În ritmul ăsta, în doi ani ai casă, mașină, averi, copii mii și soția ta, care să te și iubească. Hai că ești total pe val…

Luă o gură de apă cu gust de clor, când auzi un „hey”. Evident că acesta este rolul unui pahar de apă — să creeze și mai multă apă: pe masă, pe bluză, inclusiv pe față, când te sperii crunt de ceva. Se ridică de la masă cu un sentiment ciudat: de frică jucăușă, dar și de frică de stafii, verifică tot apartamentul în căutarea vreunui coleg. Nu găsi pe nimeni, evident — apartamentul era, totuși, perfect gol.

— Probabil am auzit ceva de la vecini… sau încep să o iau pe ulei, vocifera încet, cât curăța cu o cârpă masa.

— Hey, mă auzi?

De data asta, știa că a auzit o voce feminină, ca un clinchet de zurgălăi. În mintea lui, deja nu mai conta rațiunea — trebuia să găsească vocea. Se uită prin dulapuri, prin debara, pe sub masă, în hol, în dulapul de pantofi — avea sens ca colegii să-i joace o farsă, poate un mic difuzor sau cine știe.

Renunță și se îndreptă spre frigider, cu speranța că poate mai era ceva de ieri prin oala aia mare cu ciorbă.

— Hai că e cam frig aici se auzi vocea cu gust de cireșe

— Bun, e clar. E vinul, spuse Gory. Nu se mai sperie și scoase sticla afară din frigider.

— În sfârșit… deci, până la urmă, sunt ceva speranțe și pentru tine. Totuși, cum ziceai că ai rămas atâta timp singur?

— Stai nițel, că ai trezit dragonul! zise Gory, scotocind prin sertarul cu tacâmuri după un tirbușon. Așa văzuse el că se desfac sticlele de vin.

— Știi că vinul roșu se servește la temperatura camerei, nu? zise sticla și se scutură ca de frisoane. Bine că nu e prea cald nici afară… ai și tu dreptate, zise cu un mic tremur ironic.

— Mă scuzați, domnișoară, e posibil să nu am tirbușon, spuse Gory, cu un aer protocolar de cavaler medieval ținând un cuțit in mână

— Nu, nu mă pretez la cuțit! Sunt... totuși, un Merlot de viță nobilă, nu un PET de la colț, mai bine mă pui înapoi in frigider

— Știi și tu că nu mai este cale de întoarcere, zise Gory și cântări în mână cuțitul. Se gândi câteva secunde și îl puse la loc. Se uită descumpănit la sticlă și îi vorbi: În seara asta, fie ce-o fi, dar sunt sigur că o să te gust.

Găsi banda care desface protecția dopului de plută și îndepărtă tot plasticul. Simți un mic progres.

— Pot să-ți sugerez ceva, dacă tot ești așa hotărât? zise sticla. Ok, nu e neapărat să răspunzi. Cuțitul era o metodă… am mai auzit legende, dar este una barbară. Noi preferăm lingura. Dar nu varianta cu îndesatul, e prea dificilă și poate crea accidente.

— Poftim? zise Gory, uluit. Încă nu-i venea să creadă că vorbește totuși cu o sticlă… nedesfăcută chiar. Să fi zis că a băut, măcar...

— Adică, îndeși capătul lingurii în dopul de plută, și apoi, cu mișcări de rotație în direcții alternative, tragi dopul afară. Nu mă crezi, dar părerea mea — și mă pricep la oameni — e că o să reușești.

Se uită lung la sticlă. La eticheta vișinie, cu fontul acela ce părea desprins dintr-o biblie veche, la pecetea care încorona sintagma „Beciul Domnesc” ca un jurământ rostit în șoaptă, și la arcul de piatră imprimat reliefat pe margine, cu grijă.

Privirea i se opri pe bourul din sigiliu. Nu-și dădea seama de ce, dar părea viu. Îi zâmbea — nu larg, nu ostentativ, ci așa… cu subînțeles. Poate chiar îi făcea cu ochiul. Sau își scuturase ștrengărește urechea.

Arcul din etichetă îl învăluia în abur, iar aerul din jur devenea din ce în ce mai rece. Gory nu mai era sigur dacă privea o sticlă sau o poartă.

Își dădu seama că e ridicol. Totuși, luă din sertar o lingură mare și o potrivi pe dop. Împinse, răsuci și, oarecum tensionat, aplică o mișcare care — în mintea lui de inginer — avea sens: tensiunea care crea frecare și pârghie, deci era logic să funcționeze.

Uimirea și satisfacția i se așternură pe chip când văzu dopul mișcându-se în sus. Doar un pic mai era. Apoi prinse dopul și cu degetele și insistă ajutând cu lingura. Dopul era pe jumătate ieșit când Gory deja simțea, cu mintea inundată de dopamină, gustul vinului corpolent și elegant — ceva cu fructe de pădure, poate și cu cireșe, exact cum i se păruse mai devreme.

„Ești un erou”, zise vocea, caldă și aprobatoare.

 sursa: BECIUL DOMNESC

Aruncă apa ce mai rămăsese în pahar în chiuvetă, înșfăcă sticla cu mâna dreaptă și se pregăti să-și toarne.

— Ok, ai meritat asta.

— Nu se mai termină cu vorbitul... mormăi el.

— Hai, ușor! Până acum ți-am făcut seara, nu? Dar mai am ceva pentru tine, zise vocea, cu un zâmbet   plin de subînțeles. Nu o să-ți spun să-ți pui trei dorințe sau ceva de genul. Știu că vrei bani și succes,  dar gândește-te un minut... 

Se lăsă o pauză. Nu lungă, doar cât un oftat scurt — dar încăpător cât pentru o revelație.

— Ce ți-ai dori cu adevărat?

Gory rămase un moment cu paharul gol suspendat între gânduri. Nu știa dacă era între el și sticlă o farsă, o halucinație, o revelație... sau toate trei. Se uită la sticlă ca la promisiune neclară.

— Cred că... mi-aș dori să nu mai aștept să fie bine. Să-mi fie. Atât.

Vocea râse ușor, cald.

— Mda, clasic răspuns de băiat bun. Dar merge. Ai trecut testul.

— Testul?

— Da, testul vinului cu personalitate. Dacă ziceai „bani”, mă evaporam.

Gory zâmbi, turnându-și acum in pahar si deja cu paharul aproape de buze.

— Atunci noroc. Pentru ce e.

— Și ce n-a fost. Dar putea fi, zise vinul cu savoare.

Și când gustă primul strop, i se păru, pentru o clipă, că toți anii grei de după n-o să mai fie chiar așa grei.

Poate că nu o să-i fie nici ușor, nici lin, nici cu dorințe împlinite imediat.

Dar o să apară și soția care să-i țină ochii deschiși la realitate și inima fierbinte. Și poate o să învețe să gătească. Poate o să deschidă sticle fără să vorbească cu ele. Poate.

Dar până atunci, acolo, în bucătăria rece, cu o sticlă de Merlot la aproape temperatura camerei și un pahar în mână, băiatul care visa s-a întors pentru prima dată spre bărbatul care urma să fie.

Și vinul... vinul — l-a înțeles.

 ________________________________________

   Articol scris cu drag pentru SuperBlog

 ________________________________________

Nu întreba ce vreau, știu deja

 

Dimineața este răcoroasă și e liniște. Te uiți peste valea ce se cască în fața ta, iar mai departe – cartierul cel mai rău famat al orașului. Urmărești în zare cum apune luna. Cât e ea de plină de sine, tot are urme pe chip, probabil din nu prea vechea adolescență. Îți pui mâinile pe față și constați că, totuși, ai fost cruțat: tu nu ai avut o istorie cu o acnee oribilă, doar oameni care nu te-au înțeles.

Te cauți prin geacă și găsești pachetul cu țigări. E un Marlboro Lights, cu zece fire. Îl deschizi, scoți o țigară și bricheta, ascunsă și ea tot în pachet. Cu un gest teatral de libertate, îți aprinzi țigara și te uiți cu satisfacție cum luna se scufundă cu totul.

— Hey, ești vreun dubios?

Te întorci mirat și, desigur, scuturându-te de cea mai bună sperietură trasă în ultimul deceniu. Mai tragi un fum și revii cu privirea peste oraș, parcă fără a avea cea mai mică intenție să răspunzi:

— Da, evident.

— Bun, mă bucur... aa, îmi dai și mie o țigară?

Îți scoți pachetul de țigări și îl întinzi fără să întorci capul.

— Mersi. Tu ce faci aici?

— Păi, ce să zic, aș putea să te întreb același lucru.

— Desigur, dar eu vin des în cimitirul ăsta. E preferatul meu. E mai urban, nu vezi prea multă verdeață sau dărăpănături de-alea... doamne ferește. Plus că tot timpul apar... "prospături".

Te întorci și te uiți doar puțin uimit la mogâldeața de om de lângă tine. Nu ești neapărat obișnuit, în cercurile tale, ca oamenilor care tocmai au murit să li se spună „prospături”. Pare nefiresc. Mai tragi un fum și e clar că nu e sigur cine e cel mai dubios de pe banca neagră pe care stați.

— Am venit de la un party. Nu a mai venit autobuzul și am urcat prin cimitir să scurtez.

— Ai obosit, este?

— Nu, e doar prea frumos. Mi-a plăcut cum a apus luna, plus că e liniște aici.

— Am înțeles, tu ești unul d-ăla... dubios romantic.

— Da? Sunt chiar așa mulți care vin dimineața devreme prin cimitire să stea cu tine la povești?

— Nu, nu aș zice. Dacă aș număra pe o mână, cred că ai fi primul.

O pauză se instalează, în care ea își tot freacă abia perceptibil piciorul de aleea de asfalt. Pare să zgândăre un fir de iarbă care doar ce revenea la viață în primăvara timpurie.

— Hai, nu mă mai întrebi? Dacă ai fi avut ceva curiozitate rămasă în tine, te-ai fi uitat din nou la ea: la părul ei lung, negru, lăsat pe spate, la piercingul discret din ureche, la cel imaginat din nas, la buza de jos – ceva mai cărnoasă decât cea de sus –, la delirul senzual care i se putea citi în ochi.

 — Ce, dacă ești vreo dubioasă?

— Nu, desigur că nu, asta cred că e clar deja într-un fel sau altul. Ce primești în schimb pentru țigară?

Ți-ai fi dorit ca luna să fie încă pe cer – ea îți dădea un simț mai clar al irealului, al visării, al faptului că poți scăpa fără consecințe. Ai fi fost mai liber să zici orice. Ai schițat un zâmbet stângaci și ai blufat din nou:

— Eu nu întreb când știu ce vreau.

— Ok, până acolo, dacă e să ajungem... Uite, am ceva pentru tine.

Scoase din geaca ei neagră o ploscă metalică – și aceasta neagră.

— Ia cu încredere, e Cuba Libre.

 Și pentru că te codeai, ca să nu pară că ești tu cumva disperat, îi desfăcu capacul și luă o gură zdravănă.

 — Ok, pentru cei vii în dimineața asta! Zici cu jumătate de gură.

— Vai, ce dubioasă sunt... Desigur că pentru cei vii.

Și te urmărește cu interes cum sorbi și tu o gură.

— Hai că nu e decât Cuba Libre. Nu mă lăsa să mă îmbăt singură de dimineață.

Mai iei o gură, de data asta mai serioasa, doar ești un gentleman veritabil.

— Mai dă-mi plosca un pic ceru ea.

Și te uiți cum mai ia o gură zdravănă. Vrei să-i zici că nu e nevoie, e ok, să fie liniștită. O vezi, o accepți. O fi având problemele ei, dar nu merită, nu trebuie să prindă curaj. Nu e nevoie să facă ceva necugetat. Nu e nevoie să fie curajoasă de față cu tine. Nici eu nu am curaj – de-asta o ard așa, de parcă sunt inabordabil. De fapt, sunt și eu doar un om. Cu probleme de ego și caracter, cu lacune diverse. Dar sunt cuvinte inutile. Situația o arată. Contextul.

Suntem doar doi copii într-un cimitir, la 7 dimineața, beți din 2 guri de Cuba Libre cu priveliște spre cel mai rău famat cartier din oraș și visam la iubire.

 

         Sursa: Editura Cassius Books & Bogdan Dărădan, autorul romanului „Confesiuni: Atracții Interzise”

Și după această confesiune, să-ți mai zic una. A apărut la Editura Cassius Books cartea "Confesiuni: Atracții Interzise", pe care te îndemn să pui mâna zdravăn. Dacă e să mă iau după autor — pe care îl cunosc personal — cred că nu-ți va părea rău pentru timpul petrecut. Pune-ți numa’ și ceva de băut, e posibil să devină foarte repede… foarte cald.

Cheers și cu plăcere 😉 !

    ________________________________________

   Articol scris pentru SuperBlog

 ________________________________________

Eșecul și succesul

Eșecul și succesul sunt două fețe ale aceleiași monede, modelându-ne parcursul și ajutându-ne să ne descoperim limitele și potențialul. Așa cum spunea Henry Ford:

„Eșecul este oportunitatea de a începe din nou, de data aceasta mai inteligent.”

Privind prin această lentilă, se poate defini eșecul ca fiind lipsa temporară de succes în îndeplinirea unui obiectiv dorit. Atunci când nu reușești să atingi un scop, eșecul poate deveni o lecție – o ocazie de a reevalua strategiile și/ sau de a-ți reajusta aspirațiile. Paradoxal, nu prea poți eșua dacă nu visezi măreț (dream big). Dacă vizezi înalt și, ulterior, întâmpini obstacole de netrecut, eșecul te poate provoca să îți redefinești așteptările, pentru a evita o dezamăgire profundă și pentru a putea merge mai departe.

Dar, ce fel de om vrei să fii?

Dacă ești cineva care iubește procesul de învățare – călătoria în sine, cu lecțiile acumulate pe parcurs și experiențele care te transformă – atunci este firesc să îți setezi obiective ambițioase. Cât mai înalte am zis! Asemenea unui explorator, îți dorești să descoperi ce se află dincolo de limitele percepute, simțind gustul metaforic al transpirației, al efortului titanic și al unei pasiuni nemăsurate pentru progres. Poate că, în urma acestui efort, vei desena mai bine, vei scrie mai frumos, vei alerga mai mult, te vei dedica mai intens muncii și vei fi mai atent cu cei dragi și cu tine însuți. Eșecul te poate împinge să descoperi ceva de neprețuit, să îți lărgești orizonturile sau chiar să îți construiești cea mai de succes afacere a anului.

Sau poți alege drumul celui care preferă zona de confort, unde eșecul este tratat ca o eventualitate normală, de evitat totuși. În acest caz, chiar dacă eșecul apare, este purtat ca pe un simbol al nereușitei temporare – un semn că ai învățat ceva ce poți arăta lumii, de parcă semnalizezi că ai aflat un secret important.

În final, modul în care definești succesul reflectă cine ești: este combinația între realizările exterioare și împlinirea interioară, între ambiția de a realiza ceva măreț și înțelepciunea de a învăța din fiecare experiență.

Exemplu de viață: Cosmin Răileanu la Imperiul Leilor

Participarea la „Imperiul Leilor” a reprezentat un moment definitoriu pentru Cosmin Răileanu, CEO și fondator al Vindem-Ieftin.ro. În 2020, la prima sa apariție în fața investitorilor, totul a părut un eșec. Afacerea sa a fost respinsă fără drept de apel, iar ideea de a restandardiza industria materialelor de construcții a fost retezată din temelii:

„A fost o experiență dură. Am plecat de acolo cu multe întrebări și cu o dorință și mai mare de a demonstra că Vindem-Ieftin.ro nu este doar o idee ambițioasă, ci un model de business care poate schimba regulile jocului.”

Dar Cosmin nu s-a lăsat doborât. Împreună cu echipa sa, au fundamentat din acel eșec o sursă nesfârșită de motivație. Au optimizat, au construit împreună și, astfel, rezultatele au apărut chiar mai devreme decât fusese planificat:

„Când am revenit, de data aceasta nu mai eram cel care cerea validare, ci cel care știa ce vrea. Am primit mai multe oferte de investiție, dar, paradoxal, am decis să refuz. Nu pentru că nu aveam nevoie de capital, ci pentru că nu eram încă sigur de direcția exactă pe care o voiam pentru scalarea afacerii. Nu orice creștere rapidă este sănătoasă, iar valorile pe care le-am construit erau mai importante decât o expansiune grăbită.”

    Sursa Vindem-Ieftin.ro

A refuzat oferta de la „Imperiul Leilor”, ceea ce nu cred că ar face prea multă lume, și a continuat să construiască mai departe. A pus bazele unor strategii proprii pentru Depozitul Virtual, ajungând să stabilească un nou standard în achiziția materialelor de construcții.

Transformarea eșecului în succes 

Experiența mea personală mi-a demonstrat că atunci când întâmpini eșecul, este vital să-ți reanalizezi obiectivele. Încerc să văd fiecare moment de „cădere” ca pe o ocazie de a învăța ceva și de a deveni mai bun. Am învățat că stabilirea de așteptări mai realiste, dar ambițioase (smart objectives), este cheia pentru a transforma eșecul într-o treaptă spre succes.

Iată câteva sfaturi pe care le împărtășesc celor care trec prin eșecuri:

1. Acceptă eșecul ca parte a procesului – Și persoanele de succes a eșuat la un moment dat dacă nu in mod efectiv repetat;

2. Analizează ce a mers greșit – Identifică factorii care au contribuit la eșec și învață din ei, să ii eviți sau să îi calculezi la rezultatul final;

3. Ajustează-ți strategiile – Fii flexibil și deschis la schimbare, încearcă să adopți căi alternative dacă ce ai făcut anterior nu a funcționat;

4. Nu renunța la viziunea ta – O idee bună poate avea nevoie doar de ajustări și determinare;

5. Înconjoară-te de oameni care te susțin – O echipă puternică face diferența și este cu siguranță un atu considerabil.

 la final despre succes

Din perspectiva mea, eșecul nu reprezintă o limită, ci o oportunitate . Învățătura pe care o extragem din momentele dificile ne formează ca indivizi și ne îmbogățește experiența. Povestea lui Cosmin Raileanu, la Imperiul Leilor, ne arată că refuzurile și obstacolele nu trebuie să ne timoreze, ci sa ne dea elanul care alimentează ambiția și inovația.

Acum te întreb pe tine: ai avut un moment în care un eșec aparent devastator s-a transformat în punctul de plecare al unui nou succes?  

    ________________________________________

   Articol scris pentru SuperBlog

 ________________________________________