Eșecul și succesul

Eșecul și succesul sunt două fețe ale aceleiași monede, modelându-ne parcursul și ajutându-ne să ne descoperim limitele și potențialul. Așa cum spunea Henry Ford:

„Eșecul este oportunitatea de a începe din nou, de data aceasta mai inteligent.”

Privind prin această lentilă, se poate defini eșecul ca fiind lipsa temporară de succes în îndeplinirea unui obiectiv dorit. Atunci când nu reușești să atingi un scop, eșecul poate deveni o lecție – o ocazie de a reevalua strategiile și/ sau de a-ți reajusta aspirațiile. Paradoxal, nu prea poți eșua dacă nu visezi măreț (dream big). Dacă vizezi înalt și, ulterior, întâmpini obstacole de netrecut, eșecul te poate provoca să îți redefinești așteptările, pentru a evita o dezamăgire profundă și pentru a putea merge mai departe.

Dar, ce fel de om vrei să fii?

Dacă ești cineva care iubește procesul de învățare – călătoria în sine, cu lecțiile acumulate pe parcurs și experiențele care te transformă – atunci este firesc să îți setezi obiective ambițioase. Cât mai înalte am zis! Asemenea unui explorator, îți dorești să descoperi ce se află dincolo de limitele percepute, simțind gustul metaforic al transpirației, al efortului titanic și al unei pasiuni nemăsurate pentru progres. Poate că, în urma acestui efort, vei desena mai bine, vei scrie mai frumos, vei alerga mai mult, te vei dedica mai intens muncii și vei fi mai atent cu cei dragi și cu tine însuți. Eșecul te poate împinge să descoperi ceva de neprețuit, să îți lărgești orizonturile sau chiar să îți construiești cea mai de succes afacere a anului.

Sau poți alege drumul celui care preferă zona de confort, unde eșecul este tratat ca o eventualitate normală, de evitat totuși. În acest caz, chiar dacă eșecul apare, este purtat ca pe un simbol al nereușitei temporare – un semn că ai învățat ceva ce poți arăta lumii, de parcă semnalizezi că ai aflat un secret important.

În final, modul în care definești succesul reflectă cine ești: este combinația între realizările exterioare și împlinirea interioară, între ambiția de a realiza ceva măreț și înțelepciunea de a învăța din fiecare experiență.

Exemplu de viață: Cosmin Răileanu la Imperiul Leilor

Participarea la „Imperiul Leilor” a reprezentat un moment definitoriu pentru Cosmin Răileanu, CEO și fondator al Vindem-Ieftin.ro. În 2020, la prima sa apariție în fața investitorilor, totul a părut un eșec. Afacerea sa a fost respinsă fără drept de apel, iar ideea de a restandardiza industria materialelor de construcții a fost retezată din temelii:

„A fost o experiență dură. Am plecat de acolo cu multe întrebări și cu o dorință și mai mare de a demonstra că Vindem-Ieftin.ro nu este doar o idee ambițioasă, ci un model de business care poate schimba regulile jocului.”

Dar Cosmin nu s-a lăsat doborât. Împreună cu echipa sa, au fundamentat din acel eșec o sursă nesfârșită de motivație. Au optimizat, au construit împreună și, astfel, rezultatele au apărut chiar mai devreme decât fusese planificat:

„Când am revenit, de data aceasta nu mai eram cel care cerea validare, ci cel care știa ce vrea. Am primit mai multe oferte de investiție, dar, paradoxal, am decis să refuz. Nu pentru că nu aveam nevoie de capital, ci pentru că nu eram încă sigur de direcția exactă pe care o voiam pentru scalarea afacerii. Nu orice creștere rapidă este sănătoasă, iar valorile pe care le-am construit erau mai importante decât o expansiune grăbită.”

    Sursa Vindem-Ieftin.ro

A refuzat oferta de la „Imperiul Leilor”, ceea ce nu cred că ar face prea multă lume, și a continuat să construiască mai departe. A pus bazele unor strategii proprii pentru Depozitul Virtual, ajungând să stabilească un nou standard în achiziția materialelor de construcții.

Transformarea eșecului în succes 

Experiența mea personală mi-a demonstrat că atunci când întâmpini eșecul, este vital să-ți reanalizezi obiectivele. Încerc să văd fiecare moment de „cădere” ca pe o ocazie de a învăța ceva și de a deveni mai bun. Am învățat că stabilirea de așteptări mai realiste, dar ambițioase (smart objectives), este cheia pentru a transforma eșecul într-o treaptă spre succes.

Iată câteva sfaturi pe care le împărtășesc celor care trec prin eșecuri:

1. Acceptă eșecul ca parte a procesului – Și persoanele de succes a eșuat la un moment dat dacă nu in mod efectiv repetat;

2. Analizează ce a mers greșit – Identifică factorii care au contribuit la eșec și învață din ei, să ii eviți sau să îi calculezi la rezultatul final;

3. Ajustează-ți strategiile – Fii flexibil și deschis la schimbare, încearcă să adopți căi alternative dacă ce ai făcut anterior nu a funcționat;

4. Nu renunța la viziunea ta – O idee bună poate avea nevoie doar de ajustări și determinare;

5. Înconjoară-te de oameni care te susțin – O echipă puternică face diferența și este cu siguranță un atu considerabil.

 la final despre succes

Din perspectiva mea, eșecul nu reprezintă o limită, ci o oportunitate . Învățătura pe care o extragem din momentele dificile ne formează ca indivizi și ne îmbogățește experiența. Povestea lui Cosmin Raileanu, la Imperiul Leilor, ne arată că refuzurile și obstacolele nu trebuie să ne timoreze, ci sa ne dea elanul care alimentează ambiția și inovația.

Acum te întreb pe tine: ai avut un moment în care un eșec aparent devastator s-a transformat în punctul de plecare al unui nou succes?  

    ________________________________________

   Articol scris pentru SuperBlog

 ________________________________________

Mici povești personale legate de limbi străine

 

Oamenii au tot timpul povești pe care vor să le istorisească. Așa suntem noi, așa învățăm, așa înțelegem lumea, iar alți oameni sunt ei în șine niște povești umblătoare, marile legende ale umanității, cele inspiraționale ale națiunilor sau cele mai mici și mai familiale.

 

În timpurile acestea tot mai încrâncenate, este loc și pentru astfel de povești mici și personale. Eu sunt din RM (the great Republic of Moldova) și pot recunoaște că am un bagaj al limbilor străine curios. Am făcut la școală rusă și franceză și apoi, la umila mea dorință, engleză.

 

Pot spune acum că toate mi-ar fi fost utile dacă le-aș fi învățat bine, dar, când a fost cazul să le folosesc, nu am reușit cum se cuvine. Poate mi-ar fi fost de folos în acele momente un aparat de traducere, unul modern, adaptat timpurilor noastre, care să fi transformat automat vorbele în ceea ce eu nu reușeam să exprim.

 

    Sursa VASCO Electronics

I. Rusa

 

Deși este o limbă complicată și nenaturală pentru un român, toți ne-am lovit de ea. Sau cel puțin o mare parte. Lupta mea cu învățarea limbii ruse a fost însă una activă. Nu-mi plăcea cum sună, cum se scrie, cum se produce o propoziție, cum se accentuează cuvintele. Nu puteam reține sensul cuvintelor, regulile gramaticale, în ciuda faptului că eram expus unui mediu de presă care conținea și emisiuni în limba rusă, unele bune, altele de propagandă. Și, cu toată această luptă a mea, am încěput să înseleg cam tot ce se vorbește în jurul meu.

 

A venit însă vremea să o folosesc. Pe vremuri, când RM era încă o lume aparte, pierdută între Ucraina și România, în marele ocean al sărăciei, multă lume pleca spre Rusia la munci sezoniere sau chiar pe termen lung. A fost și cazul meu. În între doi ani de liceu, am plecat la munci sezoniere, să îmi susțin în parte studiile și să nu pierd vremea degeaba pe acasă.

 

Imaginează-ți surpriza mea când, la un prânz oferit de angajator, un rus, m-a întrebat cu o curiozitate pură să-i povestesc despre nai. Iar eu nici măcar două cuvinte de descriere nu puteam să-i spun. Frustrant. Noroc aș fi avut cu un niște căști cu traducător!

 

    Sursa VASCO Electronics

II. Franceza

 

Ca orice bun copil din zona latinității estice, am fost supus plăcerii de a studia franceza. O limbă minunată, dar care nu se apleca asupra mea.

Dar franceza persevera - ba o conjugare, ba un vocabular, ba o declinare. Începeam să o învăț în teorie spre marele chin al profesorilor, dar în practică rămâneam mut.

 

Prin clasa a X-a să fi fost – să zicem șapte ani de franceză trecuți prin fața ochilor mei și pe limba mea. Totuși, puteam să zic măcar atât cât să susțin o conversație?

Cum zici „Cum e la voi în Franța?”

Cum vi se pare România?

Cum vă sună limba română, e adevărat că pare o latină?

Puțin probabil. Așa că, cel mai sigur, mi-ar fi fost util un translator instantaneu care să transforme gândurile mele în cuvinte corecte, pentru ca francezii să înțeleagă ce voiam să spun.

 

    Sursa VASCO Electronics

III. Engleza

 

Da. Cu engleza a fost o poveste mai norocoasă. Începusem să o învăț pe când încă nu era așa populară pe la noi în țară, abia prindea avânt. Poate asta, poate suplețea, poate că acțiunea soft power a culturii de limbă engleză a fost mai atrăgătoare.

 

Oricum ar fi, plin de curaj, m-am dus la facultate. Deja om mare, „cu facultate”, am plecat cu Work and Travel. Munci pe-acolo, schimb de idei, oameni faini. Am descoperit că oamenii simpli, de oriunde ar fi, sunt interesați de poveștile altora, you know?

 

Însă, mi-am dat seama și câte lacune am în exprimare. Cât de departe pot fi de fluența pe care mi-o imaginam. Poate că m-ar fi ajutat mult un translator instantaneu, să nu rămân doar cu "you know" în fața unor întrebări simple despre cultura și țara mea. Chiar dacă m-am străduit să învăț, în fața englezei vorbite rapid, cu accent, totul părea un limbaj străin mie. Yep. M-aș fi descurcat mult mai bine cu o mașinărie de traducere instant care să mă ajute pe loc. Atunci.

 

Astăzi, există căști cu traducător Vasco Translator E1, care fac comunicarea simplă. Pentru cei care au nevoie de traduceri mai ample, un translator instantaneu precum Vasco Translator V4 poate fi exact ce le trebuie. 

Așa-i că-s faine?

Oricum, chiar dacă nu sunt un talent la limbi străine, am învățat că tehnologia poate fi un ajutor de încredere. Călătoriile, munca și poveștile altora sunt o sursă nesfârșită de învățare, iar o traducere instant poate face totul mai ușor. În definitiv, împreună ne spunem istoriile, înțelegem lumea și construim punți peste barierele lingvistice.

    Sursa VASCO Electronics

    ________________________________________

   Articol scris pentru SuperBlog

 ________________________________________

povestea nespusa a unei postari

Cum se scrie un articol de înscriere? 

Enunți o idee într-un context.

Setezi o așteptare.

Te dai pe spate și te uiți puțin chiorâș la ce ai scris până atunci.

Te enervezi.

Te mai uiți o dată, dar mai chiorâș decât data trecută. Băsescu devine gelos.

Și ștergi tot.

Arunci monitorul pe geam, înjuri, dar stai la parter și nu se întâmplă nimic.

Ești un ciudat.

Pui pe hold tot și frigi un pui.

Mănânci totul super picant și visezi multe și de toate, mai ales succes mare scriitoricesc și KFC la discreție. Cafece, îmi cer scuze.

Totul pe fond de vin alb, prosecco și gânduri negre.

Seara, pe dealurile Brașovului, e plăcută și te gândești că oricum nimic nu contează și, totuși, de ce să te mai înscrii?

Hai, nah, te-ai ajuns cu aroganțele astea, wta. Poate te-ar ajuta un duș rece, să uiți și de jocurile astea de cuvinte insipide.

Dacă e ok, însă, da—începe în forță noua superbă ediție SuperBlog de primăvară '25. Fiți buni, fiți circumspecți, creează dependență și băgați cu toții.

Ne videm!

    ________________________________________

   Articol scris pentru SuperBlog

 ________________________________________

Rosu de Craciun

 

Apropierea firească a sfârșitului de an te duce inevitabil cu gândul la sărbătorile de iarnă. O adevărată magie inventată de oamenii impresurați de frig pentru a găsi bucurie în cei din jur.

Miracolul unei credințe că, dacă ai în suflet o bucurie caldă și sinceră, vei putea trece peste vremea mohorâtă, peste peisajul dezolant al arborilor dezgoliți, peste toată deznădejdea naturii învălmășită de ploi, vânt sau furtuni de zăpadă. Un adevărat cataclism în desfășurare pe marginea prăpastiei.

---

Dede își face de treabă cu un morcov în mână. Folosește o ustensilă semi-automată care o ajută la curățat, dar în același timp, pe partea cealaltă ies tăieței. Este o rețetă coreeană împrumutată de la moldoveni, care au preluat-o de la ruși, iar aceștia, desigur, de la coreeni, mai exact de la sud-coreeni. Acum, după ce tăiețeii de morcov sunt gata, doar îi condimentează, îi amestecă bine și îi pune în frigider ca să pătrundă gustul. Este o surpriză multilaterală prin gust, culoare și textură pe masa de Crăciun.

Apoi ia o gură mare de aer. O gură mare de apă. Se uită pe monitorul mic și zâmbește; The Little One doarme senin, cu un colț de gură ridicat. Nimic nu contează, universul stă în loc.

 

Intră Gory în scenă. Nu este amețit, nu este tatuat, este tânăr și slăbănog, are părul des și negru. Merge tiptil, știind el ceva probabil. Se apropie de ea, care stă cu spatele, ocupată acum cu o ceapă. Și, într-un moment, o ia în brațe și o sărută pe gât. Ea se sperie și apoi se relaxează:

— Ai găsit brad, urâtule?

— Nu, ți-am zis că nu iau.

— Hai, pe bune?

— Nu, e la mașină, dar e mic, are 5 țoli.

— Tu ești troli! Hai, adu-l în casă, dar în liniște, doarme cel mic.

— ...al cărui nume nu poate fi rostit.

— Hai, fuguța, dragule!

 

Gory se retrage la fel de tiptil din scenă, căutându-și cizmele și o haină. Merge afară să înoate prin zăpada imensă pentru a ajunge la mașina ancorată puternic de un stâlp de curent. De când furtunile au venit, toată lumea își ancorează lucrurile care e musai să rămână pe-afară. Nu o dată s-a întâmplat ca zăpada adunată peste noapte, metri întregi de zăpadă, să cedeze sub greutate, măturând totul în cale – adevărate avalanșe ale furiei albe.

 

Furtuna îi bate în față, îl împinge încolo, îi îngreunează înaintarea, dar se ține bine pe picioare și se ține bine și cu mâna de balustradă. Rafalele nu se mai opresc, vin în valuri prelungite, îndoaie copacii; undeva departe se aude un pocnet, semn că ceva a cedat. Gory înaintează încet, pas cu pas, spre pomul făgăduit.

---

 

The Little One își toarce liniștit visele și zâmbește. Dar timpul curge implacabil, permanent doar în față, ceea ce înseamnă că se va trezi. Iar când te trezești, ai nevoie de atenție. Ai nevoie acum. Ai nevoie de mâncare. Și ceva bun, nu sarmale. Ai nevoie de grijă, și nu orice grijă, ci a mamei tale, cea mai importantă persoană din viața ta.

 

Dede își lasă ceapa tocată. Se uită la ea cu milă, ca la un demers total eșuat, apoi o pune într-un bol și îl depozitează pe partea dreaptă a frigiderului, semn că povestea încă nu e închisă. Vede o sticlă de Beciul Domnesc, deschisă ieri de Gory: „doar un pahar”. Se uită o secundă la ea, fără să înțeleagă de ce, apoi închide hotărâtă ușa frigiderului. Se spală bine pe mâini, se spală și pe față (dacă tot a plâns de la nenorocita de ceapă) și apoi se șterge bine cu un prosop. Se miroase pe mâini. Nu e mulțumită. Se dă cu puțină cremă de mâini cu aromă de cireșe negre.

Din baie se îndreaptă tiptil spre încăperea-castel. The Little One e în mișcare ușoară, semn că, într-adevăr, se trezește.

— Pui de om cu ochi negri, blând răsari cu flori de măr, să-mi aduci deloc sobru, multă dragoste și îmbrățișări. Se miră de rimă dar trecu mai departe.

Îl ia atentă și expert. Îi schimbă scutecul ușor, dintr-o mișcare precisă. Apoi simte ceva în piept: un fulger, o tresărire, o premoniție, un miros de conifer. Iar cel mic să fi simțit și el, că începe să plângă: întâi încet, apoi tare, apoi puternic de tot.

---

Afară, lupta cu vântul e în toi. Ajuns la mașină, Gory se chinuie să deschidă ușa. Vântul pare că vrea să i-o smulgă din mână, să meargă cu ea, poate să facă puțin snowboarding. Reușește, până la urmă, să intre și să tragă și ușa după el. Cumpănește puțin dacă să dea drumul la motor să-și mai încălzească oasele. Își dă seama că nu îi este frig totuși. „Cum să mă duc cu bradul în casă?”, se gândește el.

Obișnuit e să-l duci pe sus, dar așa îl duce vântul ca pe un vas cu pânze. „Numai vezi că ia tot un pupa și descoperă America imediat. Sau dă Antarctica, mai degrabă.”

Își caută hamul prin mașină. Nu mai riscă să meargă pe-afară fără siguranță. Apoi își verifică geaca, cizmele, fesul și mănușile. Își pregătește mental pașii pentru dezlegarea bradului de pe mașină. Spre norocul lui, are doar un levier care trebuie pus în poziția deschis. Gata. Ia o gură de aer cald și împinge de ușă.

Afară, primul gând fu să-și agate hamul de mașină, sus. Apoi încercă levierul. Acesta era înțepenit, cum altfel? Dar Gory este pregătit pentru astfel de situații. Din buzunarul lateral al gecii scoase un dispozitiv. Îl îndreptă spre levier, care cedă singur sub forța radiației. Împinse cu atenție levierul, fiind ușor încins. Cu o smucitură bruscă, bradul se desprinse de pe mașină, zvârlit de rafale încordate. Norocul era că, chiar în acel moment, direcția vântului venea din spate.

 Gory plasă dispozitivul înapoi în buzunar, mulțumi în gând Marelui Alb și se dezlegă de mașină. O înconjură, își legă bradul cu greu de mijloc și apoi, cu hamul, se ancoră de firul de siguranță al balustradei. Deja simțea cum transpira de la efort pe sub haine, inclusiv în cizmele antiderapante.

 Apoi văzu cum un alt brad – nu al lui – efectiv aproape zbura pe stradă, pe lângă el.

„De așa ceva nu te poți apăra, doar poți încerca să te ferești.” Zâmbi șmecher și apoi o luă în sens invers, spre casă, de data aceasta în viteză, cu vântul mai mult din spate, iar bradul pe jos, târât, în plasa lui de siguranța.

---

 

“Copilaș mic, copilaș frumos, Nu mai plânge nemilos. Copilaș mare, copilaș superb, Hai să zâmbim permanent.” Cânta Dede încet. The Little One nu dădea semne că înțelege. Sau înțelegea și nu gusta rimele. Dar una știa bine: “Wuaaaa-wuaaaa!”

Gory intră brusc în scenă, iar vântul se prezintă și el, trântind o altă ușă. Cel mic luă o pauză, speriat, iar Gory zâmbi vinovat, pricepând rapid că nu era vina lui, totuși. Se descălță și, ca o maimuță veritabilă, se apropie cu fața strâmbată spre copil.

Acesta îl recunoscu și gânguri ceva neînțeles. Gory dădu să-l ia în brațe, dar Dede îi tăie rapid macaroana:

— Mâinile! Ai fost afară!

Gory trecu imediat pe modul „tiptil” și intră în baie. Se spălă, mai lăsă din haine, se uită în oglindă, își aranjă părul și ieși înapoi, pregătit.

Cel mic era deja în hrănire la sân. Dede se uită la el cum i se coborau umerii, îi zâmbi și îi zise fără sunet, doar din buze: “Mulțumesc, dragule!”

---

 

    sursa: BECIUL DOMNESC

Gory fasona în liniște o bucată de carne. Îi place să facă asta, ar face oricând și oriunde, îi trezește ceva ancestral în el. Fără să mai mediteze mult la chemarea interioară, puse niște sare, puțin piper și, neapărat, le-a pus la fript într-o tigaie grill. Dede revine din castel, satisfăcută; cel mic doarme iar. Se uită la Gory.

 

— Ești pe scena mea, încă nu m-am apucat de sarmale. Hai că trebuie să încep, nu mai e mult până la Crăciun.

El se întoarce și, zâmbind, se uită la ea.

— Mai este destul. Plus că ai gătit toată ziua, dar nu cred că ai mâncat ceva azi.

Se întoarce la carne cu gândul să o verifice și continuă:

— Ia o pauză. Ți-aș oferi și niște vin, dar nu pot, din motive evidente.

Dede parcă atât așteptase. Pe canapea, cu ochii închiși și capul puțin pe spate, Gory îi aduce un ceai relaxant.

— Câteodată cred că ești prea bun, zise ea.

— Da, nu e adevărat, dar meriți, răspunse el.

— Știi ce voiam să zic? Furtuna asta nu pare să se mai termine curând, iar tu ai fost curajos, ca un erou; ai luptat cu ea.

Zâmbi visătoare, apoi se îndreptă spre frigider, scoase sticla de Pinot Noir și turnă spectaculos într-un pahar mare.

—   Gory, și îi înmână paharul, apoi îl îmbrățișă, lăsând capul pe umărul lui.

— Chiar da, mulțumesc. Apoi continua - La fix, e gata și carnea. Scoatem și salata aia bună de morcovi? uitându-mă așa la masa asta, cred că nu este nevoie de nimic mai mult. Asta zic eu, e tradiția noastră de acum, masa noastră de Crăciun. Ridică paharul, gustă vinul. E tot fabulos de bun. Pot citi în el încă nenumărate povești, atât trecute, cât și viitoare.

— Zice acolo ceva și de împodobirea bradului.

— Da, cred că The Little One o să se ocupe, zise Gory spiralând paharul. 

 

    ________________________________________

   Articol scris cu drag pentru SuperBlog

 ________________________________________

din acelasi univers: 

1.  https://tripinaround.blogspot.com/2024/04/rosu-in-forma-de-inima.html 

2. https://tripinaround.blogspot.com/2024/03/via-unui-vin-vinul-unei-natiuni.html 

Let’s tribe together!

 

Îmi doresc ca, printre rândurile mele, să se întrevadă un sentiment de calm. Mai mult ca oricând, acum este momentul potrivit pentru acest lucru. Voi încerca să mă îndepărtez de contextul confuz în care ne aflăm și să aduc în discuție un alt aspect care ține de social, și anume învățarea.

 

Cum era vorba: „Meseria nu se învață, ci se fură.” În acest context, „fură” are o conotație favorabilă și își extrage sensul din acțiunea de a învăța de la o persoană care știe cum se face treaba. Mai întâi, înțelegi mecanismul, îl interiorizezi, pui întrebări, încerci și tu, iar dacă totul este în regulă și rezultatul este mulțumitor, atunci înseamnă că ai învățat. Bun, așa.

Dar să ne gândim un pic mai profund la acest proces. De ce este atât de important să învățăm de la ceilalți? Cred că are legătură cu ideea de progres comun. Daca invatam de la o generatie anterioara deja stim unele raspunsuri si putem avansa mai mult in cunoastere mai rapid.

 

Ei bine, așa stă treaba și cu meseria de antreprenor, pentru că nu există, cu adevărat, vreo școală pentru așa ceva. O înveți practic: te mai lovești de o situație, cauți un răspuns, te gândești, pui poate o întrebare, iei o decizie și speri că este cea bună. Dar, dacă nu iei decizia potrivită, trebuie să treci iar prin tot procesul și să mai încerci o dată. Consumi resurse, iar asta nu este ideal.

 

Nu ar fi mai ușor să ai răspunsul direct și să încerci așa din prima?

Desigur, ar putea cineva să spună: „Bine, dar așa nu mai este învățare de la prima mână, ci doar primirea unui răspuns direct.” Ok, poate fi și asta o viziune. Totuși, adevărul este că viața este mai complicată de atât, iar simplul fapt că primești o rezolvare nu înseamnă că aceasta este și ușor de implementat. Nu înseamnă că nu va consuma resurse – de timp, de oameni, de finanțe –, dar măcar ai siguranța că te afli pe o direcție bună. Știi că drumul a mai fost încercat și că a funcționat. Ai o șansă.

 

Practic, vorbesc despre importanța unei comunități, iar în acest caz despre o comunitate de antreprenori. Un loc în care o persoană cu vaste cunoștințe într-un anumit domeniu își alocă timp pentru a împărtăși ceea ce știe prin întâlniri offline sau webinare. Temele pot fi diverse: scalarea unui business, AI & IT, bursa sau start-up-urile.

 

                                   sursa - Tribul Antreprenorilor

Uite, un astfel de loc este și „Tribul Antreprenorilor”, care a pornit de la clasicul grup de WhatsApp, iar acum este o platformă de învățare și mentorat. Peste 50 de mentori acoperă diverse domenii, nu doar de business, ci și teme la fel de importante, cum ar fi: cum să vorbești convingător, cum să îți gestionezi emoțiile sau cum să recunoști oportunitățile.

 

Peste toate acestea se adaugă sentimentul de apartenență. Faptul că faci parte dintr-un grup de oameni constructivi, dinamici și încărcați cu energie pozitivă transformă întregul context mental. Acest lucru îți poate da încrederea că poți reuși. Când vezi oameni care au reușit prin propriile forțe, te întrebi: „De ce să nu fac și eu la fel?” Și da, este un mare avantaj să ai acces la o astfel de comunitate.

Sau există și oportunitatea de a deveni mentor. Poate că, pentru tine, partea de dezvoltare a afacerii – creșterea și diversificarea – s-a încheiat. Poate că, oricum, afacerea necesită acum mai puțină atenție din partea ta, iar provocările pe care le întâlnești nu mai sunt la fel de interesante. Acesta poate fi momentul potrivit să înveți să devii mentor, să ajuți cu adevărat oameni care au nevoie de ghidare.

Până la urmă, valorile pe care se sprijină acest proces sunt networking-ul, sprijinul și colaborarea.

Și acum cu foarte mult calm și energie: Let’s tribe together!

    ________________________________________

   Articol scris pentru SuperBlog

 ________________________________________

Coconut & Orange Vibes: masculul feroce și latura sensibilă

 

Relația mea cu lumea trece prin simțurile pe care le am la dispoziție: văz, auz, gust, miros și tactil – ca într-un episod de Captain Planet (Obvious). Am avut norocul să le păstrez pe toate, chiar dacă unele sunt mai ascuțite decât altele. Am crezut mereu că văd bine și aud prost, iar restul nici nu contau prea mult. Totuși, când viața te provoacă, unele credințe și chiar trăsături de personalitate pot fi resetate.

Așa am descoperit că, sub fațada de mascul feroce, se ascunde o piele sensibilă. La primul vânticel rece de toamnă, mi se zbârlește blana de lup și buzele îmi crapă dezastruos. Noroc că nu mai trăim în Evul Mediu, unde singura soluție ar fi fost să mă adaptez stoic, și avem la îndemână remedii moderne pentru astfel de neplăceri. De exemplu, balsamul de buze din gama Coconut & Orange Vibes de la Ziaja România este pentru mine o adevărată revelație. 

Cum l-am folosit, nu doar că am scăpat de durerea aceea – perfect suportabilă pentru un mascul adevărat, desigur – dar și pielea s-a hidratat, iar buzele au căpătat un luciu subtil, care, deși m-a surprins inițial, nu a fost deloc deranjant. Din contră, chiar mi s-a părut un mic plus care adaugă un strop de rafinament 😉.

Dacă aș reuși să dau glas buzelor mele cred ca primul cuvânt în acest context ar fi “Mulțumesc”.

sursa: ZIAJA ROMANIA

 Mirosul subtil de nucă de cocos îmi amintește de un baton de ciocolată cu nucă de cocos – o tentație delicioasă din copilărie. Mi-a venit în minte imaginea reclamelor vechi, în care o nucă de cocos cade din palmier și se sparge exact în două, dezvăluind o cascadă de apă de cocos. Este un gând reconfortant care mă duce cu mintea într-o vacanță pe o plajă exotică, departe de toamna gri de afară. Când un produs reușește să creeze un asemenea efect doar prin miros, îți dai seama că există un mic univers captivant într-un produs aparent simplu.

Totuși, acest balsam de buze nu este doar un accesoriu pentru confort – este o invitație de a-mi acorda mai multă atenție. Lăsând deoparte autoironia și alte tendințe, uneori puțin toxice, am realizat că refuzul de a folosi produse de îngrijire nu este tocmai sănătos. Dacă pot să mă simt bine în pielea mea, cred că este ideal. Până la urmă, pielea, la fel ca părinții, nu ți-o alegi. Trebuie doar să înveți să conviețuiești cu ea.

În acest sens, am descoperit Crema de față Coconut Vibes, care hrănește și hidratează pielea. Ori pielea mea este permanent însetată, un fel de pergament din Evul Antic care, cum simte un strop de umezeală, îl absoarbe imediat. Poate că într-o viață anterioară am fost un fremen autentic, pentru că această nevoie constantă de hidratare pare să vină dintr-o latură de supraviețuitor al deșertului. Din prima clipă, am simțit o senzație de ușurare la nivelul tenului, ca și cum o mască constrictoare a fost îndepărtată, lăsându-mi fața să respire liber. Ingredientele fără teste pe animale, fără efecte cancerigene, mutagene sau care afectează fertilitatea îmi liniștesc nevoia de siguranță. Nu aș suporta ideea să folosesc produse care îmi fac rău sau care ar fi dus la suferința unor animale fără vină. Așa că, pas cu pas, scot toxicitatea din mine și din lume.

sursa: ZIAJA ROMANIA

Când nuca de cocos întâlnește portocala: un mix între prospețime și confort

Revenind la gama Coconut & Orange Vibes, să mă exprim și pe partea de „Orange”. Mirosul de portocale îmi dă o senzație de prospețime, de „fresh”, exact cum caut mereu noul în tot ce mă înconjoară. Această nevoie de nou pare să fie reflectată subtil de mirosul produselor, trezind ceva dinamic în mine – poate dorința de a explora, de a inova sau pur și simplu spontaneitatea care mă definește.

În același timp, aroma simplă, dar vibrantă a portocalelor echilibrează complexitatea cotidiană. Îmi oferă un moment de claritate, o pauză în care să reevaluez eficiența în lumea tot mai aglomerată. Simplitatea aceasta, combinată cu spontaneitatea și energia vibrantă a mirosului, mă inspiră să aduc un zâmbet oriunde merg – fie printr-o glumă, fie printr-un gest care să schimbe ziua cuiva.

Gama Coconut & Orange Vibes mi-a reamintit că îngrijirea nu este doar despre piele – este despre a mă reconecta cu mine însumi. Fiecare produs, prin textura, mirosul și senzația pe piele, devine o punte spre partea aceea din mine care își dorește mai multă atenție, mai multă grijă. Îmi dau seama că refuzul de a folosi astfel de produse era, de fapt, un mod de a mă împiedica să mă bucur de lucruri mici, dar esențiale.

Pe scurt, balsamul de buze și crema de față nu sunt doar soluții pentru pielea sensibilă – sunt accesorii care mă ajută să mă exprim mai bine. Portocalele îmi reflectă energia proaspătă, iar cocosul îmi subliniază dorința de confort. Împreună, creează un mix care mi se potrivește perfect și care mă inspiră să fac alegeri mai bune, nu doar pentru pielea mea, ci și pentru lumea din jur. Desigur gama conține o varietate de produse mai mare de la gel de dus

Până la urmă, fiecare dintre noi poate găsi în produsele Ziaja România o reflecție a personalității sale. Pentru mine, acestea sunt despre echilibru: între latura feroce și sensibilitatea subtilă, între complexitate și simplitate.

 

   ________________________________________

   Articol scris cu drag pentru SuperBlog

 ________________________________________

Pairing Perfect

 

Relația mea cu lumea este setată încă din copilărie. Sunt mezinul unei familii care a ajuns să numere cinci membri și, asemenea unei mari părți din generația mea, m-am născut la țară, lucru pentru care mă pot număra printre cei norocoși.

Când mă refer la noroc, mă gândesc în special la accesul la alimente de calitate. Am avut mereu la dispoziție hrană proaspătă, naturală și sănătoasă. Așa îi spun acum, deși atunci, copil fiind, mai strâmbam din nas și o mai necăjeam pe mama.

Dar adevăratele ospețe, după tradiție, aveau loc de obicei în perioada sărbătorilor de tot felul. Toată familia începea pregătirile cu o săptămână înainte. Treburile urgente sau care ar fi putut deveni urgente erau rezolvate din timp. Urma apoi curățenia generală – mai întâi în casă, apoi în curte și, în final, pe la orătănii. Între timp, se pregăteau diverse feluri de mâncare, și, dacă le-aș înșira aici, sigur s-ar lăsa cu salivă pe tastaturi – dar să nu ne dorim asta, nu-i așa?

Tot atunci am învățat că, la o mâncare bună, se cere un vin excelent, ca să fie petrecerea reușită. Am observat că, toamna, lumea apreciază mai mult un vin roșu, corpolent, alături de mâncăruri consistente. Primăvara, însă, parcă merge mai bine un vin alb, ușor efervescent, alături de feluri de mâncare mai proaspete și ușoare.

                           sursa - Sigillum Moldaviae

Așa că, fiind toamnă și cu aceste amintiri în minte, m-am dus să-mi iau o bucată bună de fleică de porc. Ajuns acasă, am desfăcut-o din ambalaj, am spălat-o puțin și am șters-o cu un prosop de bucătărie. Am pus doar sare și piper și am rumenit-o potrivit pe toate părțile, dar întâi pe partea cu grăsime, ca să aibă în ce să se prăjească. Când a ajuns de culoarea frunzelor de nuc toamna , am pus-o pe o tavă, am condimentat-o cu boia și turmeric și am băgat-o la cuptorul electric. Mama ar fi băgat-o la cuptorul cu lemne, din care veneau miresme de stăteau în coadă toți câinii din sat. Dar eu nu am timp pentru cuptorul cu lemne, așa că mă mulțumesc cu cel electric. Bine, nici cuptor cu lemne nu am ce-i drept.

Cât mă mai uitam la cuptor ca la un OLED, am curățat câțiva cartofi și un păstârnac și i-am pus la fiert. Din când în când, întorceam carnea pe altă parte, ca să se facă uniform.

Îmi cântau picioarele de la atâta stat în bucătărie, dar știam că momentul e aproape. Am scos o sticlă de vin roșu Sigillum Moldaviae, să-i dau cep. Expresia vine de la acel moment când desfaci pentru prima dată un butoi nou. Până atunci, butoiul e ținut închis, ferit de contactul cu aerul – neumblat. Dar e bine ca vinul roșu să respire puțin, să-l plimbi în pahar, să te joci cu el, să-l amețești ușor, pentru a-i simți toate aromele. Alături de o carne bine gătită, un astfel de vin completează masa și îți dă un sentiment nostalgic de petrecere și de "demult-acasă", iar lângă o carne cum e cea de porc un pahar de Fetească Neagră merge perfect.

                           sursa - arhiva personala

Știu, poveștile mele despre vin erau aceva mai lungi, mai detaliate. Dar timpul nu mai are aceeași răbdare cu mine; îmi strigă mereu în ureche: "mișcă-te, du-te, fă asta, aleargă dincolo, nu uita de cealaltă treabă" - o nebunie totală.

Însă, în cele câteva ore de liniște pe care le mai pot fura uneori, așa îmi place să-mi petrec timpul: cu persoanele dragi, o mâncare bună și un strop de vin pe măsură.

 

   ________________________________________

   Articol scris cu drag pentru SuperBlog

 ________________________________________

HAR AI

 

Har | Beginings

 

“ În această seară târzie de noiembrie se vor anunța rezultatele exit poll-urilor. Surse interne ale republicanilor, care nu au dorit să își dezvăluie identitatea, susțin că au câștigat alegerile nu doar în statele tradițional republicane, ci și în toate statele denumite „swing”. Mergând mai departe, aceleași surse evocă chiar preluarea unor state care, în mod tradițional, țineau de democrați. Dacă acest lucru este adevărat, se pare că, într-adevăr, în Statele Unite ale Americii se întâmplă lucruri total neașteptate. Am întrebat și surse ale democraților dacă pot să confirme aceste așteptări ale republicanilor, iar aceștia au dezmințit viguros un asemenea scenariu, însă, la fel, fără a lăsa deschisă opțiunea de a cita sursele respective. Ținând cont de cele spuse mai înainte, rezultatele exit poll-urilor pot oferi atât rezultate conform sondajelor, cât și unele rezultate absolut diferite…” [end recording]

 

[read | article 997/ 2024]

“ Camuflată pe o ramură de stejar tomnatic, Toto, pentru că așa am botezat eu veverița roșie, urmărea cu atenție curtea. Putea să vadă că nu mai era câinele de talie mare pe afară, dar doar pentru că dispăruse acesta nu însemna că pericolul a dispărut. Observând totuși că nu mai e niciun fel de mișcare, iar aroma de alune proaspete fiind atât de puternică, se hotărî să acționeze. Este uimitor cât de repede poate ajunge o veveriță la hrană, parcurgând rapid cei câțiva metri pe scoarța stejarului. Odată ajunsă pe suportul ce i l-am montat pe copac, cam la un metru de sol, lua rapid o alună și începu să o roade super rapid și metodic. Urmărea curtea în continuare, nedorind să riște nimic. Când între lăbuțele cu care ținea aluna nu mai era nimic, luă iar rapid o altă alună pe care se apucă să o ronțăie cu aceeași eficiență. Arăta ca un copil mic și fericit de Halloween care a primit, poate, o gogoașă prea mare pentru el, totuși dispus să o înfulece toată cu religiozitate. O urmăream de pe geamul din casă și mă gândeam că am încă un companion de pandemie și că, probabil, va trebui să îmi fac un stoc de alune de pădure mai mare. Noroc că aveam netul la îndemână și puteam să îmi comand oricând orice. Acest lucru mă duse cu gândul la comanda mea online de cărți de la Editura NICULESCU.  Verific starea comenzii și văd că încă e pe drum. Abia aștept să mă scufund din nou în lectură, alături de câinele meu de talie mare și noul meu prieten de talie mică, Toto”

 

[image generation| prompt 80078954/ 2030]

“ Realizează o imagine în stil vancoc   Van Gogh câmp cu maci însorit și un stejar imens românesc, cum le realiza odată Grigorescu, Dumnezeu să-l ierte. ”

     generated with chatgpt

 

„Mai sus am ilustrat un câmp însorit, cu maci roșii în stilul lui Vincent Van Gogh, cu tușe puternice și textură bogată. Un stejar mare românesc se află proeminent în fundal, cu ramurile răsfirate larg, evocând stilul peisajelor lui Nicolae Grigorescu. Scena este plină de culori calde, lumină strălucitoare și o notă ușor abstractă, dar detaliată, în special la nivelul florilor vii și al mărețului stejar. Cerul este de un albastru intens, cu sugestii de nori învârtejiți, adăugând un sentiment de mișcare și profunzime. Sper că ți-a plăcut.”

 

[experiment| merge 3 random tasks]/ [show: result]

 

Toamna în America și veverița din curte

Era o seară destul de rece de noiembrie, iar la televizor se pregăteau să anunțe rezultatele alegerilor. Se zvonea – pe surse, normal, că republicanii ar fi câștigat nu doar statele lor „sigure,” dar și vreo două-trei din alea nehotărâte. Ba chiar că ar fi reușit să ia ceva din statele democraților. Chestie care, dacă e adevărată, arată că se petrec lucruri ciudate prin SUA. Evident, am încercat să aflăm ceva și de la democrați, dar au refuzat categoric să recunoască așa ceva. Dar na, politică... cine știe până nu apare confirmarea oficială?

Între timp, în curtea mea, Toto, o veveriță mică și roșcată, părea să aibă alte preocupări. O vedeam cum stă camuflată pe o ramură de stejar, căscând ochii mari la curte, de parcă s-ar teme de cine știe ce pericol invizibil. Nu mai era câinele meu mare pe afară, dar nici așa nu s-a aruncat direct spre alunele pe care i le pusesem. Se uita atent în stânga, dreapta și, abia după ce părea să se fi convins că e totul sigur, a coborât rapid pe trunchiul copacului.

O priveam de la geam. În timp ce își rodea prima alună, părea așa de fericită, ca un copil care tocmai și-a primit prima gogoașă – prea mare pentru el, dar gata să o înfulece până la capăt. M-am surprins zâmbind, gândindu-mă că micul Toto devenise un fel de companie în pandemie. Între noi fie vorba, cred că trebuie să-mi fac un stoc serios de alune de pădure dacă vreau să mă mai viziteze.

Apoi, ca o scăpare de la știrile de la televizor și tot balamucul din lume, mi-a venit în minte ultima mea comandă de cărți, plasată la Editura Niculescu. Urmeaza sa ajunga. Abia aștept să citesc, așa, liniștit, cu câinele meu mare pe lângă mine și cu Toto ronțăind alune în curte in colțul lui de lume.

Și uite așa, în mijlocul unei nopți americane, cu politică și toată agitația ei, am avut câteva momente relaxate în care să mă bucur de lucrurile simple, de parcă toată scena ar fi fost un tablou în stilul lui Van Gogh si al lui Grigorescu, cu cerul plin de nori ca niște spirale albastre și un stejar imens si bătrân, martor tăcut la tot.

---

 

Vladic își freca mâinile, mulțumit. Deși îi confirmase și al cincelea medic că nu poate fi vorba de sindrom de tunel carpian, parcă tot simțea o amorțeala și o slăbiciune în ambele mâini. Nu conta, acum avea rezultate. Putea să demonstreze că literatura poate fi programată, că umanismul este și el real, așa cum susținuse cu înverșunare în clasa a 10-a, în fața bunicilor, a profesorilor de română și de matematică, în fața tuturor celor ferm convinsi că cele două universuri sunt atât de diferite încât devin paralele.

Își lua ultrabook-ul și-l băga în rucsac, arunca o geacă umflată pe el și, în drum spre ușă, nu uita să apuce și rucsacul. Ieși pe ușă și aceasta îi oferea o confirmare sonoră de tip bip că acum este blocată, confirmare recepționată și pe telefonul din buzunar sub forma unei vibrații specifice.

Coborî pe scara spirală în viteză, până în subsol, și apoi, trecând de o ușă cu cititor criptat, ajunse direct în galeria de metrou. Orașul nu mai era ce era odată, o oază de oportunități și parcuri luminate natural. Acum, totul era eficient și urgent, iar la suprafață totul era permanent blocat, inclusiv circulația pietonală, așa că, dacă aveai o conexiune directă la metrou, te puteai mișca. Mallurile cu etaje subterane, cu legătură directă la metrou, nu mai erau de mult o raritate, iar cafenelele cu terase exterioare fuseseră considerate un domeniu al istoriei. Acum, totul era conectat prin tuneluri verticale supraterane, orizontale, subterane și, mai ales, cele de fibră optică.

Vladic își pornise muzica și cutia sa craniana se activă vibrând subtil. Muzica se emite prin vibrațiile anumitor oase craniene, devenind mult mai imersivă și intimă. Oamenii care își activau muzica printr-un efect absolut subtil aveau părul ușor umflat. Cei de la televizor, terminând demult alfabetul, au căutat o denumire pentru această generație și, în cele din urmă, s-au legat de acest aspect – generația volume sau blurred. Cea de-a doua denumire vine tot de la muzica de pe craniu. Uneori, când adolescenții total „săriți de pe fix” reușesc să elimine setările de securitate și dau volumul mult peste maximul sigur, ajung să piardă claritatea asupra lumii, devenind neclară, efectiv, fizic. Efectul este asemănător cu o sedare cu alcool și poate deveni efectiv o dependență. Acest termen, blurred, era folosit mai mult atunci când se dorea evidențierea unor aspecte negative.

 

[notification: room tor proxy vpn ready]

Vladic își scoase ultrabook-ul din rucsac. Activa imediat protecția de confidențialitate, astfel încât doar el să vadă ce scrie pe ecran. Și-a setat un IP dinamic mascat și apoi a intrat în chat room. 

 „Acesta este un chat room pentru inteligențele umane voluminoase. Vă rog să vă comportați ca atare. În rest sunteți liberi să spuneți și să faceți ce doriți. Free UI!”

[set HAR chat partner: analyze chats]

Muzica îi bubuia în cutia craniană în timp ce metroul rula nebunește prin tunelurile subterane, schimbându-le, oprind sau nu în stații, iar HAR schimbând permanent IP-uri și analizând chat-uri.   Într-un sfârșit ajunse în stația dorită. Ea oficial se numește Teilor, dar un artist necunoscut, cândva demult, a tras un “Z” peste și lumea așa i-a zis, oricum și suna mai bine, stația Zeilor. Vladic coborî. Se strecură prin marea de capete înfoiate, calea lui era puțin diferită față de gloata bluraților ceea ce îi incomoda înaintarea. A activat două dungi galbene verticale pe geacă, acestea s-au iluminat puternic și i-au oferit puțină prioritate. Când ajunse în capătul peronului, se strecură pe lângă șină, merse câțiva zeci de metri și găsi o ușă pe dreapta. A apăsat pe clanță și a intrat."

---

 [HAR/ notification: signal lost]

 

Înăuntru era o lumină difuză. Aceasta venea de peste tot, dar nu se putea identifica o anumită sursă. Vladic merse și se așeză pe fotoliu din colțul opus ușii. Își lăsase înainte rucsacul și geaca jos, chiar lângă. Era liniște. Ciudat că nu se auzea niciun fel de zgomot de la roțile trenului. Se uita la încăperea pe care o știa atât de bine. Lângă el era o masă mică, rotundă, din lemn negru, pe care stătea o carte cu fața în jos. Citi pe ea titlul lucrării: „Fundația”. Își aminti că acolo, în acel univers, exista conceptul de AI. Dar aici nu mai era SF. Asta era viața reală. 

 Apoi se uita la peretele plin cu alte multe cărți. Îl hipnotiza prezența acestora, că erau atât de diferite, unele colorate, altele sobre, unele mai mari sau poate mici și groase, dar toate din ediții diferite. Apoi contemplase celălalt perete, unde nu era o bibliotecă, ci multe stive de cărți puse unele peste altele, cărți ce își așteptau destinul, dacă ar urma să continue existența, să ajungă pe un raft, în mâinile unui cititor sau un destin mai crud, care să însemne dispariția ca în EXIL, să dai foc întregii lumi.

Vladic observă că se mișcă clanța. Se ridică și fugi spre ușă. Între ușă și perete era o distanță de aproximativ 30 de centimetri. În spațiul acela se piti, în spatele ușii care urma să se deschidă. 

Înăuntru pătrunse o persoană care, fără să privească înapoi spre ușă, întrebă: „Ai ajuns, Vladic?” Acesta își lăsă umerii plini de entuziasm în jos: „De unde știai că sunt aici?” „ Ți-am simțit acel miros de la suprafață. Hai că îți fac un ceai de tei să-ți mai treacă.” „Am reușit, cu AI-ul, zic. Acum învață net-ul, să fie la zi. O să ți-l arăt apoi, îl testăm împreună, să vezi, o să depășească tot ce ai tu scris pe aici, toate vechiturile astea.” "Știam că o să reușești”, luă un bidon de apă și turna într-un mod cât de poate mai analogic apă într-un fierbător electric. „Chiar dacă nu era nevoie. Știai că în zona asta literară au mai existat AI si audio chiar?” „Cum adică au mai existat?” întrebă nedumerit Vladic. Sorina se întoarse spre el, își aruncă geaca peste a lui și îl lua în brațe blând, aproape ca o mamă. „Vladic, lumea are tot felul de nevroze și nevrozați. Nu știu exact de ce a fost interzis, dar era ceva legat de pierderea sufletului uman. Tind să cred că bine au făcut totuși” îl sărută pe obraz și apoi își aruncă și fesul gri de pe cap, pregătind 2 căni pentru ceai. Părul blond strălucitor se întinse peste tot spatele, imitând neintenționat din cultura pop veche vremea perucilor din fibră optică. Vladic făcu câțiva pași de unde rămăsese blocat și cum își mai veni în fire luă rucsacul pentru a demonstra parcă cele susținute mai înainte, scoțând ultrabook-ul. „Vladic, tu de ce vii aici? Stai, nu răspunde, e retorică întrebarea. Aș vrea să-ți spun eu răspunsul, doar că apoi, dacă tu nu l-ai pe cel corect, o să pară fals dacă ți-l spun eu.” Îi întinse cana cu ceaiul încă foarte fierbinte și se prelinse pe lângă el, așezându-se la picioarele lui lângă fotoliu, cu fața spre ușă, așteptând ceva. „Sorina, poate că ai dreptate. Poate că lumea a luat-o razna și inclusiv eu cu toată tehnologia asta. Dar dacă nu ne dezvoltăm permanent, ce ne mai rămâne? Știi? Suntem într-o capcană. Dar tot nu cred că sunt ca așa. Cât de mult nu aș ține la tine, în secret, în lumea asta ruptă de rețea, de tehnologie, nu mă văd.” „Nu este nevoie, viața nu e liniară și nici nu este albă sau neagră, nu este ori 1 ori 0. Putem coexista, ne putem adapta, ne putem urma dorințele sau ambițiile sau nevoile diferit, iar asta ne face umani. Aceste lucruri nu le poți programa. Și nu e nici nevoie. Ascultă, auzi? E metroul ăla de pe linia 6, e mai greu, simți vibrația? Nu? Oricum, posibil să mi se fi urat de pustnicia asta. Vreau să urc să mă vadă soarele, hai vii?” „Și ceaiul?” „ lasă ceaiul, a fost doar un pretext."

 

[HAR/ notification: overclocked 500+ . . .]

   ________________________________________

   Articol scris pentru SuperBlog

 ________________________________________

Călătoria către solidaritate

 

Dimineți agitate 

 

Dimineața sună iar gongul. Este un cor prezent permanent în fiecare dimineață, compus din vrăbii și codobaturi albe care par să explodeze de entuziasm. Durerea de cap e și ea omniprezentă, ghidată constant în profunzimea capului de gălăgia de afară.

— Hey, studențime, trezireaaa!

Colegul, pe care îl știe deja atât de bine, este super matinal în fiecare dimineață și debordant de energie. În capul dureros al lui Kurt se învârte o întrebare:

— Hey, man, iar ești energized?

— Normal, man, hai că zboară toate puicuțele pe afară și tu dormi aici.

Evident, începu să cânte ceva strigat: „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, oamenii se zbat, ca să aibă un trai!”

În mintea lui Kurt, putea vedea clar cum capul lui Nicu crește ușor, se tot umflă și apoi explodează, împroșcând pereții imaculați, proaspăt zugrăviți în alb. Apoi își duse ambele mâini peste ochi să-și șteargă imaginea macabră din cap, mai ales că și el a dat cu trafaletul. Se dădu rapid jos din patul etajat, iar din trei pași era deja la duș.

— Yas, Kurt, come on, game on!

— Nu mă face să folosesc  „f word”, man.

— Ce „f” word, colegu'?

— Știi tu bine, e același și în română.

Și dădu drumul la apă de la duș, închizând ușa.

— „Virezi, când crezi, nu mulți au înțeles...” cânta iar strigat Nicu, trecând sonor de ușa închisă, de dușul pornit și de pereții capului încă închistat de durere ai lui Kurt.

 /

Când ieși din duș, Nicu nu mai era în cameră. Kurt își trase câteva haine peste pielea bine întinsă pe musculatura tonifiată. Întotdeauna i-au plăcut hainele simple, așa că a ales rapid un șort negru și un tricou alb. În timp ce își freca părul cu un prosop, auzi un „ding” în telefonul de pe pat, cu un mesaj: „Hai, man, în curte la o cafea pe bancă.”

Încuie ușa la ieșire, băgă cheile de la cameră într-un buzunar și telefonul în altul. Jos se opri la aparat și selectă o cafea neagră, fără zahăr, care începu imediat să curgă în pahar. Aparent, iar nu a dat rest aparatul la precedenta cafea. După ce își luă cafeaua, băgă și el două fise pentru următorul adormit și ieși afară, în soarele de toamnă fierbinte, unde corul de păsări părea într-o competiție cu ele însele, cu lumea din jur și cu nebunia urbană în general.

— Hai, man, văd că ți-ai luat cafea, îți lăsasem în aparat cash, ai luat restul?

— Nu, man, mai era doar de o cafea, dar am mai băgat niște fise, dacă vrei să-ți mai iei una.

— Nu e cazul, sunt deja full de energie. Ia zi, ce facem azi? Dăm un tenis de picior?

— Ți-am zis că mă cam doare capul de câteva zile, poate nu e tocmai pentru mine.

— Ok, mai stăm. Eu zic că-ți trece după ce bei cafeaua asta minunată.

— Da, nu e ciroza mai minunată ca asta... Auzi, că tot ești așa plin de energie, nu te duci să iei niște sandviciuri?

— Mergem, Kurt, dacă vrei, împreună.

Apoi ceva îi distrase atenția:

-        —   Anabela, strigă și imediat o luă la fugă spre ea.

— Man, nu e ok, zise Kurt pentru sine și mai sorbi puțin din cafeaua amară.

//

— Nicu, tu ești? Scuze, mă grăbesc, nu am timp de bazaconiile tale.

— Bela, glumești? Ce s-a întâmplat? Zi-mi! Se schimbă brusc Nicu, devenind empatic și atent.

— Cum, tu nu știi?

— În afară că în sfârșit a început facultatea, nu am alte noutăți notabile.

— A fost viitură la noi, măi Nicule, cum să nu știi? Sunt inundate Pechea, Cuza Vodă și alte comune. E prăpăd!

Nicu se apropie de Anabela și o strânse în brațe, neștiind ce altceva să facă, și tăcu. Bela își lăsă durerea să i se prelingă pe sub pleoape, scuturând-o cu totul.

— Păi și ce faci acum? Unde mergi? întrebă după ce simți că se mai domolesc suspinele.

— O iau spre gară, mă duc să ajut.

— Stai că venim și noi.

— Nu, Nicu, nu ai nicio obligație. Ți-am mai zis și cu altă ocazie, e ok.

— Dar nu o fac de asta, vreau doar să ajut.

—Chiar sunt lucruri serioase aici Nicu, nu ne mai putem juca cu focul!

— Da, știu, m-am tot gândit și la istoria noastră, e ok. Dar vezi și tu a trecut vara, chiar e altceva. Stai doar puțin să vorbesc și cu Kurt.

  

 Planuri de ajutor în fața inundațiilor

  

 — Kurt, hai cu mine, ne facem bagajele.

— Greșești, Nicolae, chill, eu nu-mi fac niciun bagaj, dar mă bucur pentru tine că pleci.
— Hai, man, că aici sunt lucruri serioase în discuție.
Își scoase telefonul din buzunar, tastează ceva rapid și apoi i-l întinse.
— Uite-te și tu: viitură, inundații, apă mare, cum vrei tu să ii zici. Sunt oameni cu casele distruse, animale înecate, bunuri pierdute, bătrâni și copii rămași pe străzi. Nu poți să rămâi indiferent la așa ceva. Oricât de tare te-ar durea capul, oamenii ăștia sunt mult mai amărâți. Așa că îți zic: mergem să ne facem bagajele. Btw, cine ar mai putea veni cu noi?
— Nu știu, man, nici pe mine nu m-ai convins, dar nici nu știu cine ar mai merge. Totuși, e de muncă acolo.

— Man, mă revanșez. Te gândești ce vrei și rezolvăm.

— Știu ce vreau: liniște, măcar când mă doare capul, man. E deranjant că nu înțelegi. 

— Bine, rezolvat, promit. Hai să ne grăbim, ne mai gândim pe drum la restul. Se întoarce și îi face semn Anabelei să aștepte două minute, apoi fuge spre cămin. Kurt, hai, vii?

— Da, man, ok, vin, viitura o înțeleg eu destul.

 

Peisajele se duc încet pe calea ferată românească. Din când în când, se vede câte o barză dând ocoluri largi pe cerul înnorat văzut prin geamul vagonului de clasa a doua. Anabela este vizavi și se uită în gol pe geam, fără să vadă nimic. Kurt se scufundă încet într-o stare de semiconștiență, având în urechi un ritm de hip-hop, ceva cu „Runaway”, piesa lui favorită de pe albumul lui favorit, și parcă durerea de cap era doar un beat frumos. În această stare de transă, observă un punct de lumină care creștea undeva într-un colț al geamului. La început mic și intens, apoi tot mai mare și la fel de intens, până ocupă un sfert de geam, o jumătate de geam, întregul geam, iar lumina în vagon deveni insuportabilă. Dar Anabela nu schiță niciun gest, lumea de pe holul vagonului nu se agită deloc, totul fiind în limite normale. Apoi simți o serie de vibrații diferite față de cea normală a trenului, mai rapide, inegale, în umărul stâng.

— Kurt, hey, am vorbit cu toată lumea. Ionuț, Marius, Alex, Tudor și încă câteva matahale vin cu trenul de mâine. Fetele au zis că merg mâine la decan să vorbească să ne scutească pe toți. Apoi rămân să dea telefoane, să adune ajutoare materiale. Ce e cu tine, man? Te uiți ciudat la mine.

— Am văzut o lumină mare, voi nu ați văzut-o?

— E ok, și eu simt așa o lumina parca mă si încălzește puțin pe interior, își recăpătă Nicu puțin spiritul să tachineze din nou.

– Nu, man, pe geam. Anabela, tu ai văzut-o?

– Scuze, Kurt, cred că mă uitam în gol. Asta și simt – un mare gol și simt că mă scufund. Dar apreciez că ați venit și că vă dați așa de mult interesul. Mi se pare că nu merit atâta bunătate.

– Prostii, răspunse degajat Nicu. Facem ce putem. Și dacă nu se rezolvă cu faculta, oricum e doar începutul de an, recuperăm apoi. Gata, v-am băgat și pe voi, am făcut un grup de chat ca să comunicăm mai ușor cu toții.

Kurt se uita iar pe geam căutând vreo urmă a luminii văzute mai înainte. Să fi fost un vis lucid un fel de strat peste realitate, să fi fost un vis propriu zis sau poate chiar a văzut ceva?  Un mesaj că se schimbă ceva spre bine? În mintea lui se tot amestecă idei ciudate, greu de digerat și mai ales fără o concluzie clară.

Solidaritate în fața dezastrului

Ding

Ionuț: „Am rezervat biletele, e totul ok.”

Marius: „E teribil ce se întâmplă acolo. Cred că ar trebui să ne mute practica din vară acum și să ajutăm efectiv la reconstrucție. Oricum ne facem ingineri constructori, mi se pare constructiv.”

Tudor: „Da, e perfect constructiv, poate reușesc fetele să aducă asta în discuție mâine. Îmi iau un rând de haine mai de scandal, mă gândesc că toți ați făcut la fel.”

Ionuț: „Da, evident. @Nicu, cum e drumul?”

Nicu: „E foarte rapid, practic zburăm. Kurt a și văzut lumina divină.”

Kurt: „@Nicu, yeah, man, e ok. Mai avem a lot...”

Ionuț: „KurtAlot... hai, men, ne vedem acolo. Să nu construiți voi tot, că suntem pe super energie.”

 

Alex: „Check this out: Depozitele Virtuale renunță la adaos și susțin reconstrucția caselor afectate de inundații”

Kurt: „Stai, ce zice? Le dă gratis?”

Ionuț: „Nu gratis, nu sunt ONG. Dar le dau la preț corect, fără adaos. Eu așa înțeleg.”

Anabela: „Wow, sunteți minunați, băieți. Big 💗”

Alex: „Oare ce ar fi cea mai mare nevoie, mă refer la materiale de constucții? Din ce văd, dacă sunt cantități mai mari comandate, dau prețuri mai mici. Are și logică, e un depozit virtual.”

Kurt: „Pardoseli, man, apa face pardoseala varză.”

Nicu: „De acord, @Kurt, dar vedem mâine care e situația. Să nu luăm ce s-a luat deja, trebuie coordonare.”

 

Anabela lăsă telefonul jos, iar băieții îi urmară exemplul. În cabină se auzea doar ticăitul ritmic al roților. Norii care ocupaseră cerul la un moment dat își luau adio, lăsând în urmă un cer albastru, spălăcit.

 

-       —   Plăci OSB! Eu așa mă gândesc că oamenii s-ar bucura să aibă ceva cald sub picioare. Pot ei apoi să le dea cu vopsea, să pună parchet sau sa arunce niște covoare peste. E și timpul scurt iar asta l-ai măsurat rapid și îl tai imediat după forma incăperii. Îi mai dai câteva șuruburi și e gata. Da, pare cinic dar de plăci OSB avem nevoie – își trase răsuflarea Kurt. Nicu îl lua imediat în brațe ca la întâlnirea cu fratele de mult timp pierdut.

-          —Anabela știi ca iți ziceam de pastilele alea de cap? Cred că nu mai e nevoie ca îi merge mintea la Kurt mai bine așa, sub presiune. Auzi man, eu sunt de acord cu tine, mergem frumos la primărie și le prezentăm idea, în continuare mai trebuie să rezolvăm cu banii, oamenii și timpul. Dar suntem pe drumul cel bun!

În ochii Anabelei de un albastru dens se trezi iar un izvor abia uscat să înflorească. De data aceasta însă era un efort abia abținut de bucurie care până la urmă se dovedi inutil. Se ridică si încercă a recrea îmbrățișarea de mai înainte, dar de data asta una de grup.

-          —Cred ca sunteți până la urmă cei mai simpatici colegi din univers. Iar faptul ca va arătați atât de hotărâți puterea de a fi solidari cu oamenii care au nevoie îmi dă și mie putere și vă face vouă cinste. Eu nu sunt o fire prea deschisă dar simt că pot fi vulnerabilă în acest moment. Asta e, vreau să vă mulțumesc și să mă închin în fața voastră.

-          —Metaforic, da, Anabela ? întrebă Nicu imediat.

-          —Nicu is back, comenta Kurt râzând ușor rușinat.

-          —Hai man că râzi, yas, am învins, jubila Nicu.

 

   ________________________________________

   Articol scris pentru SuperBlog

 ________________________________________