Aripile lui Thor

 

Câteodată mi se pare că pe călcâie mi se lipesc aripi de Thor și mi vine să zbor mult și să nu mă opresc până nu ajung la capătul planetei, până nu ajung chiar tocmai în Atlantida sau în Ținutul de Mijloc. Cred că aș putea să dau și peste klingonieni în drumul meu și peripețiile mele. E ok, sunt pasionat de klingonieni, le pot zice salut cu ușurință - nuqneH.

 

Într-o seară de asta, cu mâncărimi la picioare, pluteam ușor prin casă. Mi-am deschis o hartă să văd pe unde să mai îmi iau zborul. Tot veni primăvara - altfel te deplasezi pe vreme faină. Am învârtit globul de câteva ori și s-a oprit strategic pe Oceanul Pacific, fața nevăzută a pietrei cosmice pe care o numim Pământ. Am dat un pic de zoom și am văzut că sunt câteva insulițe superbe denumite, în ansamblul lor, Polinezia. Am stat și am analizat un pic posibilitățile de deplasare până acolo și, deși imaginile unor cabane pe malul oceanului sunt de-a dreptul magnifice, am mai învârtit o dată globul virtual.

 

-      -     Aw, ce tare, mergem în Praga?

M-am uitat în spatele meu, stătea Dede în pijamale deja. Apoi s-a uitat la mine, m-a pupat pe obraz și, plecând, a imitat un strigăt încet de tot: "Roadtrip!"

Scărpinându-mă la gleznă, m-am gândit deci: "Mergem cu mașina la Praga. Yey!"

M-am ridicat și eu, cu decizia luată, și parcă se mai liniștesc și aripile puțin. M-am dus în pat să văd cum visez Praga împreună cu soția mea.

 

----- 2 zile mai târziu ----- ora 06:00

A sunat alarma de pe telefonul meu Android, dar eu sunt deja treaz de ceva timp, încercând să mă abțin să îmi mișc picioarele pe sub plapumă și astfel să mi le frec de pat. Dar dacă a sunat alarma teoretic am voie, doar mergem la Praga, ne putem trezi. M-am întors spre Dede după ce mi-am oprit alarma și am văzut că are ochii deschiși și armele închise. Ne-am îmbrățișat de bună dimineața, apoi ne-am dat jos din pat energici și plini de entuziasm. Bagajele sunt făcute de ieri, mai trebuie puse periuțele de dinți, pentru care ne înghesuim amândoi pe ușa de la baie.

 

----- / ----- ora 06:15

Bagajele în portbagaj, sandvișurile în mașină, Androidul conectat în aplicația de navigație plus muzica și acesta e momentul de rotit cheia în sensul rotirii acelor de ceasornic. Cu ochii spre miscarea arborilor abia înverziți pe lângă mașină, îmi dau seama cum las tot mai repede în spate segmente egale, albe dinspre X-ul care era locul meu de parcare. Dede butonează o melodie și nimerește peste ceva care are ceva special printre versuri, având cuvinte cum ar fi ciocolată, coniac și "Vreau să simt Praga cu tine." Intru în jocul ei și în 3 minute suntem amândoi gata, fără voce în gât și amețiți la cap de la efortul de a striga mai tare decât solistul dat la maxim. Pe european lucrurile merg strună și trecem la alta piesă, una liniștită, de drum lung, care unge segmentele să curgă ușor în spate și fără șocuri sau zgomote ciudate.

 

----- / ----- ora 09:30

Vama a rămas în urmă, deja suntem pe teren străin. Pare că arată totul diferit, câmpurile sunt altfel aranjate, oamenii merg diferit pe stradă, mai liniștiți. Mă îndrept spre o benzinărie să iau o cafea și o vinietă pentru noua țară. Mă tot învârt prin magazin, nu înțeleg nimic ce scrie pe etichete și decid să rămân doar la cafea, ceea ce îi și comunic cu voce tare copilotului, de parcă dacă suntem în altă țară nici nu mai circulă cuvintele prin aer așa ușor. La casă mă postez țanțoș și zic mândru: "Coffee, please, and a vignette for one week." Doamna casierită zâmbește amabil și răspunde prietenoasă: "O cafea și o vinietă, nu? Intrăți în Ungaria, am înțeles corect?" Perplex, răspund și eu umilit: "Da, mulțumesc frumos," întinzând talonul mașinii."

 

Cerul este senin, de un albastru neasemuit de pur. Pe stânga și pe dreapta autostrăzii se întind larg câmpuri verzi, iar ici și colo se desfășoară câte un sat sau un oraș mic, ascunse sub câte un pâlc de arbori. În față, alte mașini zboară, strălucind și ele în soare, cerând cu insistență o pereche de ochelari de aviator pentru a nu fi ajunse prea repede de răsăritul din spate. Deja un sandwich a fost lichidat, iar cafeaua e istorie, iar gleznele, deși mai liniștite, mai cer ocazional un scărpinat. Noroc că mașina are și pilot automat, așa că mă pot mișca în voie cu picioarele

 

----- / ----- ora 11:30

Pe marginea Budapestei facem pauză de prânz. Ne dezmorțim oasele și ne uităm la soarele de pe boltă, fiind aproape la zenit. Intrăm în restaurantul de tip fast food și cerem cu încredere un hamburger și un cheeseburger. Primim un răspuns care clar nu e de înțeles, plus că era și sub formă de întrebare. Zic "da" și sper că m-a întrebat dacă vreau și cartofi prăjiți, rău nu are ce să fie. Plătesc cu telefonul și mergem la o masă pe terasă să ne mai bucurăm de vremea deosebită. Cât mai bem o gură de apă și ascultăm trilurile porumbeilor, tocmai vedem că vine un tânăr cu comanda și ni le pune pe toate în față. Doar că nu era un cheeseburger, un hamburger și o porție de cartofi, ci mult mai multe, de parcă ne-ar fi adus tot ce aveau pregătit în spate. Întreb "this is all for us?" Nu am comandat noi atât. Băiatul a făcut din umeri și a plecat ușor, plictisit, în stilul în care doar un adolescent poate. Mă uit pe bon, convertesc în lei, convertesc în euro, stau, mă gândesc, suma nu părea să fie chiar așa de mare, mai mult decât m-aș fi așteptat, dar nu suficient de mult încât să justifice tot ce era pe tavă. Mă ridic, iau tava, dar Dede îmi pune mâna pe braț și îmi arată ceasul. "Dar e prea mult, poate e comanda altcuiva", zic. Mă duc la casierie înapoi, îi arăt bonul și zic "It's too much". "No refunds!" mă anunță, ca și cum și cuvintele englezești întâmpină rezistență prin aerul din Budapesta. Zic "might be a mistake". "Your order, 62, yes?" "Yes." "Ok, good, no refunds." "Bine, bine", zic, "no refunds." Mă duc la Dede și o anunț că a fost ceva promoție, ne ajunge mâncarea până la Praga.

 

----- / ----- ora 17:45 - Cisarska Louka

Cu ochii injectați și tremurând, după ce am trecut prin nenumărate peisaje și diverse autostrăzi, ajung la intrarea pe insulă, care permite trecerea doar pentru o singură mașină. Nu mai am răbdare, dar am noroc și nu trebuie să aștept. Pe partea cealaltă, drumul se îngustează puțin, nu mai fiind asfalt, ci doar o pietruire aproximativă și spațiu exact cât să nu zgârie ușor oglinda de diversele crengi. Soarele, care acum câteva minute ardea nemilos, acum părea pierdut într-un apus prea rapid, iar eu mă tot gândeam dacă nu merg pe contrasens sau dacă nu sunt în curtea cuiva. După încă câteva sute de metri, însă, drumul se mai lărgește și încep să apară și alte mașini parcate, găsind și campingul unde închiriat o rulotă.

 

Ajunși, ne-am aruncat bagajele în rulota rezervată și am luat-o la pas să vedem insula imperială. Insula este de fapt o fostă peninsulă și este destinată sportului și anumitor activități de masă. Acum, însă, este liniște și totul este verde pe cât se întinde insula, străjuită de plopi și nuci înalți și apoi de apele de culoarea cafelei ale râului Vltava. Un nume bun, de nepronunțat. Ne oprim sub un nuc mai mare și ne așezăm să admirăm peisajul boem - celălalt mal este departe, iar pe țărmul care se înalță în pantă mică se pot observa o mixtură de clădiri istorice și foarte vechi, care apoi, pe măsură ce terenul capătă altitudine și clădirile devin mai moderne, formează un fel de Infografic istoric al arhitecturii la scară naturală.

 

Stând așa, parcă mi-aș scoate și aprinde o țigară, furat de peisajul care te îndeamnă la meditație. Îmi bag mâna în buzunar din reflex și apoi îmi amintesc că nu mai fumez de 10 ani sănătoși. Dede face poze, nelăsând momentul să îi scape memoriei în vreun fel, pe care nu te poți baza mereu. Îi fac și eu o poză discret cu ea, cum pozează un pescăruș - artist neînțeles, care și el urmărește cu atenție dacă nu primește totuși ceva de mâncare de la noi. În spatele nostru, pe terenul de golf, zboară în neștire bile de plastic lovite vânjos de jucătorii înrăiți. Mai întorc capul când aud chiotele de bucurie, probabil că au prins o lovitură mai bună, însă în principiu doar impactul crossei cu bila se aude. Găsesc grandios că pe o zonă atât de pitorească poți să stai la camping și să joci golf și nu este împânzită de vile private și atât.

 

-            -     Máš cigaretu?

Mă uit uimit în spate și văd un tip îmbrăcat sportiv, chel, cu ochelari de soare, așteptând un răspuns. O secundă de nedumerire și apoi răspund totuși în engleza mea perfectă: "no, i don't". Domnul parcă atât aștepta să îi răspund în engleză și face un pas în față, continuând:

-            -     Ale máš oheň?

De data aceasta nu mai știu ce zice, dar sunt în mod clar mai mirat că discuția continuă. Dede nu mai face poze spre oraș, ci face poze cu ea și îl prinde și pe necunoscut în selfie.

 

-            -     Můžu s tebou chvíli zůstat?

Se așază cam la un metru de mine și își scoate din buzunar o țigară, apoi o aprinde liniștit cu o brichetă verde transparentă. Trage un fum și se uită la peisaj de parcă l-ar vedea prima dată.

 

-            -     Pěkné, že?

 

-            -     I don't know Czech language. Do you know English maybe?

 

-            -     Ne...

 

Mai trage un fum și îmi imaginez cum aș pluti liniștit pe apele Vltavei fără a scoate un zgomot, fără a mă putea mișca, fără a avea de ce să respir. Mă gândesc dacă m-ar urmări pescărușul și îmi dau seama că cel mai probabil nu are de ce. Mi se ivește un surâs stupid pe față, moment în care Dede vine și se așază pe partea opusă față de intrus și mă ia de braț, considerând că am de gând să îmi apar cu forța liniștea invadată.

 

Interlocutorul își ia ochelarii de pe ochi, se șterge de transpirație cu mâna, și apoi când scoate din buzunar un șervețel, îi mai cade un dispozitiv. Îl ia bucuros, de parcă prima dată îl vede, și apoi vorbește în el ceva și-l îndreaptă spre mine:

 

-            -     I'm Novak, I'm staying here at an accommodation. I came alone and thought I would make some friends here. You guys look great.

Am recunoscut cuvântul "Novak", care a fost și în vorbirea lui și în cea a dispozitivului, ceea ce m-a făcut să bănuiesc că ar fi un fel de traducător instant. Apoi, acesta, ca să îmi confirme parcă bănuiala din ochi, mai vorbește o dată spre dispozitiv, apăsând un buton, și apoi îl îndreaptă iar spre mine:

 

-            -     This is an instant translation device, I got it from my sister. I told her that I was coming and she said that there happen to be quite a lot of international tourists and that I could use one of these. From what country are you guys?

 

    sursa - https://vasco-electronics.ro/

Lupt din răsputeri să nu îi cer o țigară, așa că îi spun că suntem din România. Și apoi zic, ce e cu acel dispozitiv, că e interesant, cred că ne-ar folosi și nouă unul din asta. Novak se uită puțin în setări, apoi vorbește iar în melodioasa limbă cehă, plină de consoane, care în imaginația mea seamănă tot mai mult a rusă, limbă care cu toată nedorința mea totuși o știu.

 

-            -     Ah, Dracula, țara vampirilor și a lui Hagi. Pauză, apoi continuă, și este Hagi vampir? Așa s-ar explica mai ușor geniul lui și totala lipsă de oboseală.

 

-            -     Păi e cunoscut faptul, zic eu, toată generația de aur au fost vampiri, e și un documentar pe net care explică și cum au fost la Bran și s-au transformat. Dar nu a fost intenționat, cel puțin la început. Și să știi că nu Hagi a fost prima dată transformat... îi intru eu în joc.

 

-            -     Și probabil că și Comăneci, nu? La cât de albă e la față... și apoi începe să râdă cu poftă. Râsul lui molipsitor s-a transmis rapid și la mine și la Dede. Continuă apoi folosind dispozitivul  - vrei o țigară?

 

-            -     Nu, zic, m-am lăsat, mulțumesc.

 

-           -     Nu fumezi nimic? insistă el, fac eu cinste cu un fum.

 

Dede se prinde mai repede și îmi strânge puțin brațul, așa că înțeleg și eu aluzia.

 

-            -     Nu, nu e cazul. Nu sunt neapărat adeptul concediilor afumate, dar apreciez oferta.

-            -     Foarte bine, zice el, oricum sunt de la poliție și ar fi trebuit să vă arestez atunci, și iar râde cu poftă. De data asta însă nu mai pare atât de molipsitor.

-            -     Am glumit, nu te arestează Novak, Novak e prieten cu voi. Hai să bem o bere, știți ce bună e berea în Cehia, cea mai bună din lume. Partea bună e că e și legală... hai, nu mai fiți așa serioși. Apoi stă o secundă, uite ca un gest de prietenie cu statut internațional vreau să aveți voi acest translator vocal. Cadou.

-            -     Ok, nu refuzăm o bere cehă, iar în ceea ce privește translatorul, mai putem negocia, încerc să mai dreg busuiocul, luând dispozitivul întins spre mine.

-           -     Hai că mai am și niște povești despre Václav Havel, să vezi ce ciudat a fost omul...

   -     Ne ridicăm și alunecăm pe lângă apă spre o mică terasă unde chiar pare sa aibă cea mai bună bere.

Experiența noastră împreună cu translatorul instant Vasco Translator V4 a acționat perfect la modul în care tehnologia contemporană chiar sparge barierele lingvistice și culturale, transformând momentele de frustrare în oportunități de învățare. Această aventură ne-a amintit că fiecare interacțiune, fiecare întâlnire cu o cultură nouă, reprezintă o poveste fascinantă ce poate fi savurată. Într-o lume în care distanțele geografice devin din ce în ce mai mici și interacțiunile interculturale devin din ce în ce mai frecvente, este esențial să abordăm diversitatea culturală cu curiozitate și respect. Așa, orice situație neobișnuită devine o oportunitate de a descoperi frumusețea și complexitatea lumii în care trăim. Iar cu un partener de încredere, aventurile noastre în lumea largă devin mai ușoare, mai pline de sens. Așadar, continuăm să explorăm lumea, să învățăm și să ne bucurăm, să creăm legături autentice și să construim punți de înțelegere între culturi diferite și să ne antrenăm aripile lui Thor. 

 ________________________________________

   Articol scris cu mândrie pentru SuperBlog

 ________________________________________

 

Rosu in forma de inima

 

 

În casă este cald și luminos, soarele pătrunde pe geamurile estice nefiind filtrat de nimic, draperiile și perdelele sunt trase la perete. În lumina dimineții, motanul negru stă tolănit la soare și se încălzește ca o reptilă bătrână. Oli vine în viteză legănându-se pe picioare, abia descoperind viteza mersului pe două picioare. Mersul pentru ea e ca un cod morse - linie, colț de pat, linie, colț, covor, motan. Dede se ridică imediat din pat și o ia pe Oli de jos și o pune pe pat lângă ea în forma de Buddha, motanul este salvat.

 

De după ușă, în viteză, aterizează în pat și Codin, direct cu întrebări: "Mami, a venit Paștele?" "A venit, mamii, azi mâncăm pască." "Și cozonac?" revine Codin, "Și cozonaci și copii neastâmpărați," și se repezi cu gura spre burtica lui. După ce se mai liniști din chicoteli, Codin se zgribuli și se adună puțin: "Mami, eu am fost cuminte?" "Ați fost, mamii, amândoi. Hai, fuga la baie cu voi, ne spălăm cu ouă roșii."

O întreagă aventură este să mergi cu ambii copii la baie, fiecare să se spele pe dinți, pe față, pe mâini, să se clătească, să se șteargă, să nu facă pastă de dinți prin toată baia sau să stropească cu apă pe toți pereții. Ouăle să rămână întregi, chiar dacă au riscat de câteva ori să o ia la vale pe chiuvetă. Apoi, îmbrăcatul în haine mai de sărbătoare, încerci să convingi un copil să își ia cămașa pe el, oricât de cuminte ar fi el, tot nu vrea cămașa sau rochița să o îmbrace.

"Mami, dar tati vine?" întreabă Codin cu îngrijorare în voce. "Pai de ce să vină?" îl tachinează Dede. "Eu nu sunt destul de bună pentru tine?" "Ba daa, ba da, dar vreau să vină și tati!" se entuziasmează atât Codin cât și Olive, iar motanul o ia la fugă spre ușă și începe disperat să zgârie usa. Din afară, dincolo de ușa de metal, se aud niște pași grei care se șterg de preșul de la ușă cu "Bun venit". Clanța cedează ușor sub greutatea brațului tatuat al lui Gory, cu care și împinge usa. În celălalt braț cară un coș imens de răchită împletită cu bunătăți acoperite cu un prosop alb. Ochii îi sunt puțin tulburi de la drumul pe care l-a făcut cu toți bărbații pe drum înapoi spre casă. Dede știe că nu se poate supăra pe el, nici măcar nu îi vine când îl vede așa mare și afumat de la două pahare de vin băute pe drum, la intersecțiile unde se mai pierdea câte unul din grup.

-          Am adus lumina sfântă și bunătăți sfințite de la biserică. Hai, toată lumea, repede să ne adunăm la masă și să nu uităm să spunem și o rugăciune împreună, zice Gory oficial

Se îndreaptă spre masă lăsându-și pantofii în urmă fără efort, aceștia părând a citi ordine în mod telepatic. Ajuns la masă, scoate o pască, ouă roșii, telemea, ceapă verde, cozonac și o sticlă de vin de la Beciul Domnesc, iar trandafirii îi pune direct în vază. Dede aprinde o lumânare pregătită și așază copiii la masă înainte să apuce să se protesteze. Dede face rapid o poză, dar nu o încarcă pentru eternitate pe internet apoi se așază la masă

 

 

-          Hristos a înviat, zice Dede cu un ou roșu în mână îndreptat spre Codin. Acesta deja știe schema și ia rapid și el un ou roșu și răspunde:

-          Adevărat a înviat, și lovește cât poate de tare celălalt ou. Se sparge doar al lui.

-          Hristos a înviat, zice Dede cu același ou roșu îndreptat spre Oli. Ea doar zâmbește și își vede mai departe de bucățica ei de telemea.

-          Hristos a înviat, revine Dede cu același ou roșu spre Gory.

-          Adevărat a înviat, răspunde Gory deja pregătit și lovește ușor ca un gentleman adevărat. Spre uimirea lui, oul lui Dede este intact, așa că mai încearcă o dată și atunci observă că oul lui este de fapt spart bine. Moment în care Dede își ia oul și îl pune lângă ea tacticos.

-          Dar de ce nu-l pui înapoi în farfurie? chestionează Gory distrat.

-          Păi o să mai continuăm jocul acesta, intenționez să mai câștig. Pare oul meu norocos.

 

 

sursa - arhiva personală

 

Gory se uită la copilașii care fac orice numai să mănânce nu au chef. Se ridică și caută tirbușonul, desface sticla de vin dintr-o mișcare măiastră. Toarnă în două pahare licoarea rubinie și se apropie cu ele de Dede. "E la temperatura camerei, nu-ți face griji, e bun," îi spune, încă apropiindu-se pentru a o săruta pe buze. "Hristos a înviat," îi șoptește la ureche în timp ce mâna îi se oprește pe piept exact în dreptul cruciuliței de sub tricou. "Mai ții minte când am fost la cabana aia, de Paște?”  șopti Dede plină de semnificații. “Mă întrebi dacă mai țin minte de ce am mers?"

*

 

Pe geamul încăperii, spre exterior se vede cât ai plimba ochii pe tot orizontul doar munți și zăpadă. Deși e destul de seara încă mai e lumină, mai poți umbla pe afară cu ultimele treburi. Poți închide cele trei găini și cocoșul aferent la căldură și siguranță, să nu vină vreun dihor după ei. poți mângâia puțin calul ca să-l calmezi, mai pui un fân, mai mestecă și el ceva cât doarme. Le închizi toate bine că dacă ajunge vreun lup în zonă să nu fie nevoie sa ieși afară la el. E mai bine așa, câteodată evitarea conflictului e mai sănătoasă. Poți să mai crapi niște lemne mai groase să le ai în cabană, noaptea  e lungă - mai pui ceva pe foc.

Dede se uită pe geam, universul tot e atât de rustic și dar și înăuntru. La exterior nu se vede decât zăpadă și brazi încărcați, cerul bine înnorat. În cabana mică la fel - nu este prea mare diversitate, un pat mic, o măsuță, o sobă de teracotă,  un dulăpior și o găleată cu apă. Pereții sunt din trunchiuri masive de brad cioplit păstrate aparent. Liniștea are un efect asurzitor, doar ceainicul de pe soba bolborosește ușor în așteptarea florilor de tei.

Se aud de afară pași apropiindu-se prin zăpada înghețată. Fiecare pas mai aproape, fiecare pas mai apăsat deja, până ajunge la clanța ușii unde se aude sunetul picioarelor care se șterg de preșul cauciucat “Willkommen”. Intră  cu un braț de lemne, le lasă la gura sobei pe suportul de lemne apoi cu mișcări sigure iese afară și își scutură hainele bine de praf. Revine le agață în cuier, prima dată haina groasă, apoi căciula, se uita la Dede și zâmbește satisfăcut. Se apropie de ea, o ia în brațele imense tocmai umflate de la efortul fizic legat de pregătirea lemnelor și căratul lor în casa. Un efort mic, desigur, dar suficient. Dede se simte dintr-o dată protejată și îi dispare anxietatea de spațiu întins, închis, pustiit, de singur în vârful muntelui „miroși a iarna” zice, el râde și o adună mai tare la piept „miroși a acasă”. Apoi se desprinde, se uită în soba, aranjează un lemn, mai forțează un pic dar deocamdată nu mai baga altul. „De ce am venit aici?” Dede decide să întrebe până la urmă. „Simt o nevoie să ies, să plec, să mă desprind. Câteodată îmi vine să pun mâna pe o bardă și să crap niște lemne. Este ironic poate puțin cum mă cheamă pe mine copăceanu’ apărătorul tuturor arborilor lumii, poate mai puțin cel al cunoașterii. Dar e frumos să mai stai în natură” „nici nu știam că sunt pui aici, te-am văzut când i-ai închis la adăpost” „păi nu sunt pui, sunt ditamai găinile, dar nu stau aici de obicei, le-au adus acuma, ca să fie experiența completă. Mie mi-a plăcut detaliul. Nu am mai dat de mâncare la găini de 40 de ani. Nu neapărat mi-a lipsit dar totuși mi-a plăcut.”

Apoi după o pauza scurtă „Nu-ți place aici?” „E așa puțin ciudat, zici că suntem într-un film prost”. Gory se ridică și cu un zâmbet cald se apropie și o ia din nou in brațe „e un film bun, suntem intr-o comedie romantică, da uite” și se duse la frigider. Scoate de acolo o sticlă de vin de Cabernet Sauvignon și caută în voie prin dulăpior „da, dar tirbușon nu avem.” „Cum iți place detaliul ăsta?”  „Nu așa mult. Va trebui să ne descurcăm pe calea veche” și se întoarce cu o lingură în mână. Îi scoate sticlei protecția de la dopul de plută cu greu și apoi încearcă să-l împingă cu coada lingurii spre interiorul sticlei. „Ai nevoie de ajutor?”  „Cred că mă descurc” zice el roșu la față. „Poate puțină susținere morală?” „Da, da. Absolut.” „Gory, Gory, hai că faci, tot ce poți să o desfaci” moment în care dopul intră în sticlă, urmat îndeaproape și de lingură, părând chiar că o să intre și el cu totul. Dar lingura se oprește, iar Gory rămâne și el în afara sticlei, așa de imens cum e.  "Susținerea ta morală - priceless", îi mulțumește el. Apoi toarnă în două pahare câte un deget și se apropie cu vinul de sobă. „Gory, esti ciudat!” „De ce?”  „Păi ai turnat vin și stai cu el în mână lângă sobă. Nu așa te bucuri de el", îi atrage atenția ea, apropiindu-se, îi ia paharul din mâna stângă și apoi îl pupă pe obraz. Ia o gură din vin „ce rece e.” „ Era în frigider, încercam să îl aduc la temperatura camerei un pic.” „Ok. Oricum ești ciudat, tu și găinile tale” se mulțumi să îi zâmbească apoi puse paharul pe masă. Îl luă și pe al ei, se mai uită puțin la foc și de data asta bagă un lemn. Zâmbetul îi trosnea pe toata față de satisfacție simplă „venim și de crăciun aici?”

 

sursa - Beciul Domnesc

  Gory stă pe un scaun la măsuță și fasonează o friptură. Are un tricou negru pe el, o cămașă în carouri desfăcută și suflecată până la coate. O pereche de pantaloni cargo și șosete groase din lână roz. Și scaunul și masa par a fi prea mici pentru el, parcă s-ar fi așezat la mobilă pentru copii și doar se preface că gătește. Sângele îi ajunge până pe antebrațele groase, iar sub pielea cărora se vânzolesc ca niște monștri mușchii în timp ce manipulează carnea. Dede stă pe un scaun mai încolo și se uită la geam chiar dacă e întuneric afară. În geamuri se aude cum bate vântul și, ocazional, se văd și fulgi de zăpadă zburând într-o manifestare a bucuriei și a abundenței. "Și ce se mai întâmplă în comedia asta?" întreabă Dede. "Păi, mai am un pic cu carnea, o spăl puțin. Îi pun sare și piper și o pun pe foc. O să se gătească încet, dar o să fie o delicatesă. Plita și oala de fontă groasă au un efect foarte diferit asupra cărnii față de tigăile subțiri. Face cumva carnea mai fragedă, mai suculentă." "Pui și usturoi?" întreabă Dede. "Nu pun usturoi, dar mai pun ceva condimente." "Poți pune și usturoi dacă vrei", sugerează ea. "Sunt convins, dar nu vreau să stric vinul acesta minunat. Gustă acum un pic, zi-mi dacă simți aroma de cireșe?" " Da, așa după ce-l înghiți. Deci am venit la o degustare de vin?" întreabă Dede. "Am venit să ne simțim bine", răspunde el, luând carnea și punând-o în oală. Se șterge pe mâini cu un șervețel de hârtie. "Știi, viața e un carusel, câteodată te învârți în viteză, câteodată stai și aștepți, uneori stai pe elefant sau poți nimeri pe girafă. Important e să fii în el." În timp ce el vorbea, se aude un urlet prelung de lup. Un fior rece trece pe șira spinării lor, iar Gory se ridică și verifică ușa să fie bine încuiată. Apoi trage scăunelul mai aproape de sobă și mai soarbe o gură de vin. "La fel de important e să nu fii sub lup", adaugă el. " Dar nu-ți face griji, e departe, plus că urlă așa după un alt lup, poate pierdut. Cine ar merge la vânătoare și ar anunța așa pe toată lumea?"

  

Pune peste friptura din oală un pahar de apă și unul de vin, mai aruncă niște plante aromatice și acoperă. Doar capacul greu i-ar produce febră musculară lui Dede. Acolo, pe vârful muntelui lipsesc toate lucrurile care îi fac viața mai ușoară în bucătărie, aparatul cu programe de gătit, mixere, cuptoare convenționale sau cu microunde, cuțite speciale și ascuțite superb, alte multe ustensile. Nu s-a pus problema să gătească ea, nu s-a pus problema ce se va mânca, nu există restaurant pe raza de câțiva zeci de kilometri buni și nu se fac livrări, nici nu este drum de acces convențional. La nivel de transport pe timp de iarnă poți accesa cabana poate cu un echipaj tip snowmobile sau elicopter. Calul și sania lui sunt doar pentru plimbări locale. Gory luă o cană de apă direct din găleată și o bea toată. Apoi mai lua o dată și o bea și pe aceasta cu un zâmbet satisfăcut îndreaptă spre sticla de vin și își toarnă în pahar trăgându-și și mai aproape scaunul de sobă. Cu un zâmbet deschis și fix stă și se uita la umbrele pe care le făcea focul în sertarul de cenușă al sobei. „De fapt ți-am luat ceva.” „Stai, îți mai pun niște vin și îmi zici?” „Păi cred că ți-l și dau...” „L-ai cărat tot acest drum până sus la cabană?” „Ei, ce crezi că ți-am luat? Spoiler alert, nu e un butoi de vin” „Păi poate fi și un lingou de ceva” , „Ești surprinzător de aproape și departe în același timp” se ridică sprintenă și rascolește  după   buzunarul de la geacă, apoi în alt buzunar al gecii, se sperie și rămâne puțin descumpănită. Își amintește ceva și își verifică buzunarul de la pantalonii de schi care îi avea încă pe ea. Scoate de acolo un plic micuț cum primești de la farmacie „Știam că în unul de ăsta nu te uiți” și i-l dă lui Gory. „ Nu ești cu astea, știu, dar poți să o porți pentru mine, te rog? M-am gândit că o poți face, cum vin și paștele” Gory răstoarnă conținutul plicului în mâna stângă și apoi rămâne cu gura ușor întredeschisă. În mâna îi strălucea o cruciuliță de argint, simplă, stilizată, fără alte ornamente. Fără să mai stea pe gânduri o trece peste cap chinuindu-se puțin la cocul prins la spate, apoi o ascunde după tricou „Cu asta la gât mor”.

 

Pe măsuță este așezată o față de masă albă ca zăpada de afară. În mijloc într-o vază îngusta, înaltă și transparentă veghează o lalea galbenă. În stânga și in dreapta ei doua lumânări parfumate cu aromă de cireșe negre, minuscule, tip pastilă, ard liniștite. Pe parți are și două scaune, libere,  în fața fiecăruia este câte o farfurie cu friptură aburindă, iar pe laterale lor - tacâmuri argintii strălucitoare. Dede stă cu spatele la geam și face  poze la masă, verifică semnalul la telefon și in continuare nu are nici un pic de acoperire de la operatorul de date local. Gory mai pune un lemn pe foc apoi se șterge de pantaloni și se apropie de masă. Stă o secunda și așteaptă apoi se apropie de Dede și o îmbrățișează lung. Prima dată stă dreaptă apoi cedează și il îmbrățișează și ea . „De ce am venit aici Gory?” „Mi-a fost dor de tine, mi-a fost foarte dor de tine”  în ochii lui strălucea un pic de durere ce se abținea sa nu cedeze gravitației, în ochii ei negri se reflectă sticla de vin bun neterminat încă, în ochiul geamului încă bate vântul, dar părea schimbat, iar daca ascultai atent de tot nu se mai auzea nici un urlet nimic ci un fel de ritm, o melodie veche, din timpuri imemoriale, din epoca de piatră care încet de tot repetă ca o regină „anytime.. .anywhereee” 

 ________________________________________

   Articol scris cu mândrie pentru SuperBlog

 ________________________________________

Culori ale Vieții

 

I.

 

Totul e gri în acest oraș. Blocurile sunt gri, mașinile sunt gri, copacii au devenit și ei gri. Prin râul care traversează orașul odată cu mine curge apă gri. Câteodată mă gândesc că e doar în capul meu, toată această materie cenușie pe care cred că o văd în fața ochilor de fapt e doar în spatele lor și îmi joacă feste, dar nu, nu sunt într-o realitate virtuală, sunt în cea adevărată. 

La semafor s-a făcut roșu, toate mașinile au oprit în așteptarea culorii verzi, sub bătaia puternică a picurilor de ploaie rece. Țigara din scrumiera mașinii s-a ars toată, fumându-se singură, iar apoi eu, pasiv, atingând-și scopul pentru a câta oară. Minta-mi curge singură la vale, nestingherită, fără scop, fără a putea fi oprită, o minte rece ca ploaia din toamna de afară.

Îmi aprind altă țigară și verific oglinda de la parasolar – cearcănele nu s-au tras deloc, părul, deși ud, nu se aranjează, iar tenul și el are o tentă cenușie. Probabil că și sub piele sângele e tot cenușiu, pare să se fi pierdut orice urmă de culoare din mine. Se face verde la semafor, mă precipit, dar reușesc să pornesc fără să înec motorul mașinii. Nici acum nu știu de ce nu am luat mașina electrică, să fie ceva în aer, ceva în mine care are nevoie să expire înapoi vapori toxici ușor cenușii. Apoi motorul mai zvâcnește o dată și mă scutură, mă sperii și ciupesc frâna preventiv, moment în care scap țigara care, fără pic de grijă, cade fix pe piciorul meu drept. Panică se instalează puternic în mine, iau mâna de pe volan și, prin mișcări rapide, încerc să mătur jarul de pe mine. Afară, roțile sună când trec pe marcaj, apoi pe stâlpișorii de separație între benzi, apoi un claxon lung se aude... găsesc chiștocul!

II.

 O dimineață de toamnă rece. Afară plouă cum a fost prognozat, dar e reconfortant înăuntru, unde căldura merge și păstrează temperatura constantă pentru toată lumea. Încă e prea devreme, spitalul nu este prea populat, pacienți sunt puțini, medicii din tura de noapte scriu ultimele rapoarte și se grăbesc la vestiare. Genul acesta de zile sunt cele preferate, nu pentru că e mai puțină muncă, ci pentru că în mod clar e mai puțină durere și suferință, mai puține răni și stres. 

Esculap își bea cafeaua neagră chiar lângă aparat. Urmărește un filmuleț pe o rețea de socializare și râde în sinea lui. Îl amuză nespus animăluțele nevinovate care ratează o săritură sau o altă manevră și cad rușinos. Este amuzant pentru că nu pățesc nimic și că reacționează haios, supracompensând. Cafeaua e bună, filmulețele sunt ok, iar medicul șef scrie rapoartele urmând să i le lase lui, dar totul prevestește o tură de miercuri liniștită la unitatea de primiri urgente, contrar credinței populare, sunt și astfel de zile. Statistic vorbind în zilele de luni și sâmbătă se întâmplă cele mai multe accidente care necesită asistență de urgență...

- Du-te și pune-ți și halatul.

- Ce halat? Nu se dumirește Esculap, cu ochii încă la telefon.

- Ești printre cei mai buni chirurgi în tot spitalul acesta și mă întrebi ce halat să îți pui? Cel de portar, mna, cel de unică folosință, Esculap, vine o urgență. A fost un accident grav pe Independenței.

- Dar nu am auzit nicio sirenă plecând... încă zâmbind Esculap nu se dădu convins să plece din miercurea lui bună.

- Urgent, echiparea! Și nu uita de dezinfectarea completă! Să mor eu dacă nu te dezlipesc de ecranul ăla!

 Esculap era în picioare și alerga deja spre vestiar. Se schimbă rapid din hainele de oraș și apoi s-a grăbit să intre în rutina sa de curățare și dezinfectare. Fiecare deget, fiecare palmă, au fost frecate îndelung, clătite și uscate cu prosop de hârtie, sau cum zicea el la toate "consumabile de hârtie". Apoi și-a pus echipamentul de protecție și s-a îndreptat hotărât spre sala de operație, pregătit fizic și mental în același timp, repetând în minte un fragment parafrazat dintr-o carte anume: "Frica este moartea măruntă, purtătoarea desființării totale. Voi înfrunta frica, o voi învinge și voi depăși moartea".

III.

Se auzi un ciocanit politicos in usa, urmat de o apasare pe clanta care ceda tot politicos. De dupa usa alba aparu o pata imensa de culoare rosie care incepu sa emita neaparat sunete:

Medicul șef își terminase tura de câteva zeci de minute bune. Era obosit și plin de energie în același timp. Nu îi prea venea să plece încă. De acasă a primit instrucțiuni clare să nu mai facă ture duble să „ai grijă de tine” și prin extensie de ei. Își iubea familia. Enorm. Ar putea să își dea viața într-o secundă pentru oricare membru al ei. Oricât de patetic suna acest lucru, era adevărat și îl simțea profund în adâncul oaselor lui. În același timp, nu putea să lase spitalul, avea un simț acut al datoriei. Acesta îl împingea și la ture duble și la muncă în stres permanent, iar faptul că salva vieți îi dădea o satisfacție fără limite. Totuși, își impusese să fie mai des acasă, chiar nu era așa greu, putea și altcineva să salveze vieți, avea atât de mulți colegi capabili – Maria, Elena, Francisc, Esculap... da, o figură de om acest Esculap. Probabil că va avea străzi denumite după el, lejeritatea, precizia și talentul lui fiind depășite doar de rezultatele excelente pe care le reușește. Pentru el, orice operație e ca un fel nou de mâncare la un restaurant fin, o desfătare supremă.  Se auzi un ciocănit politicos în ușă, urmat de o apăsare pe clanță care ceda tot politicos. Din spatele ușii albe apăru o pată imensă de culoare roșie care începu să emită neapărat sunete:

- Bună dimineața și mă scuzați că dau buzna așa, mi s-a spus că posibil să vă găsesc încă aici, în caz că nu ați plecat deja. Sunt de la Medicale Shop, am ajuns.

- Aha, da, bună dimineața, știam eu că întârzii cu un motiv să plec acasă, și răspunse cu un zâmbet, intrați, vă rog, parcă îmi amintesc, am discutat la telefon într-o zi?

- Așa este, am stabilit pentru astăzi o întâlnire de la 8, dar a plouat crunt și toată lumea și-a luat drept umbrelă mașina personală. Știu că nu este o scuză pentru a întârzia la o prezentare, dar e prima dată când ne vedem și chiar am vrut să fac o impresie bună. Efectiv am pornit cu o oră mai devreme, am zis că vă aștept eu, dar cum a plouat, am prins și un accident, îmi cer mii de scuze.

- Vă rog să nu vă scuzați, nu e nicio problemă, eu sunt un om simplu, vă înțeleg. Se ridică, îi întinde mâna și continuă, eu sunt Eugen Chiron, medic șef și îmi pare bine că ați reușit să ajungeți. Spuneți, vă rog, ce aveți pregătit pentru mine?

- Vaai, asta voiam să aud, vă mulțumesc frumos. V-am adus de toate, uitați aici catalogul și să știți că în această perioadă avem o reducere de 10% pentru prima comandă, vă ajut eu să o contractați. Uitați aici, echipamente de protecție aici fiind unitatea de primiri urgențe acestea sunt exact de ce aveți nevoie. Pot să vă arăt calitatea, nu degeaba umblu cu tot dulapul după mine, uitați aici halat chirurgical în 5 straturi, fără cusături, ați văzut cum a fost împăturit? Nu aveți nevoie de asistente la îmbrăcare, știți că uneori e mai bine să te bazezi doar pe tine, e de foarte bună calitate. Așa, mai am botoși. Ok, nu am ce să zic în plus, sunt clasici, doar să vedeți, sunt de bună calitate, măști de protecție FFP2, bonete, mănuși nepudrate, stați numai puțin, aha, uitați aici și vizieră. Luați-o puțin în mână, așa că e ca o pană? Are protecție la stropi și merge și peste ochelari, vine cu bandă elastică. Voiam să mai zic un lucru, toate au marcajul CE și avizul A.N.M.D.M.R., nu ne jucăm cu astfel de lucruri, știți și dumneavoastră!

    sursa - medicale-shop.ro

- Mă scuzați, nu v-am reținut numele...

- Ioana Balint. Ioana, prietenii îmi spun Iona din ceva motiv. Nu mă supăr, eu sunt plină de noroc.

- Pot să confirm, cred că sunteți norocoasă doamna Ioana. Lăsați-mi vă rog datele de contact, o să facem o comandă mică de test. Decizia aici o ia personalul, dacă trece de ei eu vă contactez bucuros.

- Daa, uitați aici cartea de vizită. Îmi permiteți să vă sun într-o săptămână în cazul în care uitați? Sunt sigură că aveți atâtea pe cap, eu vă zic sincer, să conduceți o secție de urgență pare o muncă titanică - atâtea proceduri, detalii de care depind viețile oamenilor.

- Eu vă permit, dar mai sunt de gardă noaptea și săptămâna viitoare, iar ziua, știți cum e, prefer să dorm, să mai îmi văd familia. Dar uitați, puteți să-mi scrieți un e-mail, nicio problemă, așa îmi puteți și transmite proforma. Și da, îmi puteți lăsa catalogul, și produsele desfăcute, oricum nu mai vă sunt de niciun folos, vreau să le mai arăt unor colegi, cum vă ziceam, aici decid ei.

- Da, vă mulțumesc frumos. Nu veți regreta. Și referitor la comanda de test, dacă e așa cum ziceți dumneavoastră, o să vă fac rost de o reducere de 15% pentru această comandă, ca să puteți beneficia data viitoare de cea de 10%, care am toată încrederea ca va fi mai consistentă.

- E în regulă. Mulțumesc pentru grija de care dați dovadă.

Ioana se ridică, înțelegând că întâlnirea este gata, își strânse geanta și o băgă cu îndemânare în poșeta albastră, care acum arăta ca o balenă, umflată de umplutura voluminoasă. Apoi se uită la medicul șef în care văzu toată oboseala lumii și îi păru rău, i se părea că a profitat de bunătatea și vulnerabilitatea medicului. Dar își aminti că totuși era convinsă -  produsele ei, chiar și așa, sunt mult peste piață, iar toate insistențele ei au dat roade și la alte spitale. Știa că misiunea ei este una corectă și chiar dacă uneori apela la măsuri mai puțin etice, rezultatele erau cele care contau cel mai mult salvând vieți și îmbogățind și calitatea acestora în acest proces. Zâmbi ușor rușinată, dorind încă să emane încredere:

- Mulțumesc încă o dată, domnule Chiron.

- Eugen, vă rog, cum v-am zis, eu sunt un om simplu. O zi bună vă doresc, și întinse mâna în semn de rămas bun.

- Mulțumesc, Eugen, îmi va fi greu să mă obișnuiesc, dar având o viitoare colaborare lungă, sunt sigură că o să reușesc. O zi bună și dumneavoastră. Ah, sau mai corect, odihnă plăcută! Și se îndreptă spre ușă, zâmbind în continuare.

"Odihnă plăcută. Doamne! Cât de stupid!"

 

 IV.

- Vă rog, eu frumos, nu se poate, vă rog, eu frumos să mă lăsați să-l văd! Se auzea din hol o voce disperată de femeie.

- Doamnă, este în sala de operație, cum v-am spus, nu este voie, chiar nu este voie, este o zonă restricționată. Nici măcar eu nu pot intra și sunt asistentă medicală.

- Nu înțelegeți! Trebuie să intru, am greșit, trebuie să intru să-l văd!

- Doamnă înțeleg, dar vă rog să vă calmați. Altfel va trebui să chem poliția.

- Vreau să vorbesc cu un medic măcar, vreau să știu ce se întâmplă

Chiron auzi toate acestea prin ușa rămasă întredeschisă și se repezi afară. Trecu pe lângă Ioana în grabă și cu pași alergători se îndreptă spre recepție. Se uită la asistenta care încerca să o calmeze pe doamnă și vedea cât de stăpână pe situație se simte:

- Dl Chiron, vă rog eu, totul este în regulă, încerca asistenta să explice.

- Știu, știu, vreau să vorbesc cu doamna. Se întoarce spre ea și începe, îmi pare rău, sunteți aparținătoarea pacientului de pe Independenței?

- Da, soția.

- Aveți un act de identitate vă rog?

- Da, dar nu e soția, interveni asistenta, doar trăiesc împreună.

- Ba sunt soția! Sunt însărcinată și trăim împreună de atâta timp. Suntem mai mult decât căsătoriți, nu avem nevoie de un act de la primărie care să arate asta. Vă rog să-mi spuneți cum este?

- În regulă, ce vreau să vă spun e că pacientul se află în cele mai bune mâini din acest spital. Dl Esculap este în acest moment în operație și vă asigur că face tot ce este posibil. De asemenea, știu ce înseamnă să treceți prin astfel de momente și vă promit că și eu voi face tot posibilul pentru a avea cel mai bun rezultat, apoi îi arată o bancă, haideți să ne așezăm puțin, îmi povestiți și mie ce s-a întâmplat.

- Ne-am certat de dimineață. Am zis niște prostii și chiar nu trebuia. Iar acum s-a întâmplat nenorocirea asta.

Eugen întinse mâna și cu o mișcare expertă îi întinse niște șervețele de hârtie când observă cum îi umezesc ochii.

- Mulțumesc, chiar îmi pare rău, păreți niște oameni tare cumsecade, nu știu ce m-a apucat, chiar nu înțeleg.

- Cum ați zis și dumneavoastră, v-ați certat, a intervenit accidentul, plus sarcina, toate contribuie la un stres major. Nu mă mir că sunteți atât de îngrijorată.

 

 Pe banca de lângă recepție, soția pacientului îi explică lui Eugen toată istoria. Cum s-au întâlnit, cum au trecut anii și totul a decurs atât de natural. Cum visele începeau să se îndeplinească. Toată furtuna de hormoni prin care treceau ca într-o a doua adolescență. Că a zis cuvintele acelea grele și el ieșind furios din casă. Cum a plecat în trombă din parcare doar cât să se bage între două mașini la limita, fiind atât de aglomerat. Cum a încercat să-l sune și cum nu răspundea deloc. Cât de rău îi părea și cât de mult își cere scuze că nu se mai poate opri din plâns și suspinat.

Esculap ieși din sala de operații. Se îndreptă spre Chiron care era tot cu aparținătoarea. Lumina albă îi strălucea în ochi iar zâmbetul abia reținut prevestea vești bune. Când îl văzu Chiron își relaxă un pic fruntea și umerii.

- Doamnă, uitați, medicul Esculap a ieșit din operație.

- Da, bună ziua, operația a fost un succes. Pacientul este în continuare sub anestezie, dar totul a decurs normal. Așteptăm acum momentul în care se va trezi dar pot să vă spun că este stare stabilă. Totul va fi în regulă 

- Pot să-l văd acum?

- Da, vă rog, vă va conduce asistenta.

După ce plecă, se întoarse spre Chiron.

- Haideți, domnule Chiron, vă așteaptă soția, totul e sub control.

- Plec, plec. Ia zi cum a fost operația? Hai, îmi povestești pe drum spre cabinet.

- A fost destul de complicată. Avea câteva perforații în abdomen și ambele picioare rupte, plus două coaste fisurate. Dar operația a decurs fără probleme și pare că este un om sănătos tun în rest.

Chiron se uită la el cu atenție și simți cum îl învăluie un sentiment de căldură.

- Având în vedere că tocmai a ieșit din operație, zici că e totuși sănătos tun. Ai tu o perspectivă aparte asupra realității, nu-i așa? Se miră Chiron.

- Păi, adică, nu am observat nicio abatere de la parametrii normali. Toate au fost exact ca la carte. Nu știu cum să zic, cred că puteam face operația și în prima zi de rezidențiat și îmi ieșea la fel de bine.

- Ai și modestia de partea ta, da, și acum nu se mai abținea din zâmbit. Își amintește acum că și farmecul era de partea lui Esculap. Îl invidia puțin pentru această abilitate a lui de a atrage simpatia celor din jur fără să se străduiască în vreun fel anume. Poate și din această cauză dorea să îi arate lui ce i-a lăsat Iona. "Ioana", se corecta în minte.

- Ia, analizează un pic acestea, cum ți se par? Și îi arată produsele de pe masa din cabinet.

Fără să gândească, chirurgul ia viziera și o pune pe cap, se uită apoi la Chiron și începe să scuture din cap fredonând mai mult în cap: „Du, du hast, du hast mich, Du, du hast, du hast mich”, apoi serios:

- Trece testul meu. Nu o simt deloc, cred că e exact ce trebuie.

- În regulă, verifică-le și pe restul. Eu mă duc acasă, cred că m-a ajuns oboseala până la urmă. Se uită la ceasul de pe perete și un val de adrenalină îi invadează imediat corpul. Și da, mă așteaptă acasă soția, posibil să-mi dea iar ceaiul.

- Sunt sigur că o să înțeleagă. Până la urmă, nu ne-am descurca atât de bine fără tine, dar da, fii fără grijă, totul e sub control. Luă restul de materiale și iese din cabinet dând imperceptibil din cap...

Chiron rămase singur și simți o vibrație. Puse mâna pe buzunar, dar telefonul era pe masă. Avea 2 apeluri pierdute.  Sună înapoi cu emoție în gât. La celălalt capăt al telefonului se auzi un mieros „Vii? Hai, te rog, acasă.” „Vin”, răspunse Chiron ușurat, „iau ceva?”. „Da, o ciocolată, căpșuni și frișcă. Dimineața asta este atât de leneșă, nu cred că mă mai dau jos din pat”, „În regulă, pornesc acum”.

 ________________________________________

   Articol scris cu mândrie pentru SuperBlog

 ________________________________________

Reîntâlnirea si reConstruirea

 Datoria

Mă uitam prin curte la pomii proaspăt plantați de soțul meu, pregătiți pentru primăvară. Tradiția lui spune că în fiecare an trebuie să planteze ceva nou, căci el se ghidează după „fiecare om pe lume e dator, să facă o casă, să crească un copil, să planteze un pom”.

De casa s-a ocupat, chiar dacă nu a construit-o el efectiv, dar a cumpărat-o și am amenajat-o împreună,  pregătită aproape pentru a doua parte a aforismului. La a treia parte, cum ziceam, a transformat-o într-o sarcină anuală deci a îndeplinit-o cu vârf și îndesat.

Ai zice ca am fi chit cu datori dar tot pare ca lipsește ceva.

 Fiind din Moldova, se știe, ei sunt sufletiști și au mai multe vorbe, una dintre ele fiind „casa părintească nu se vinde” m-a pus pe gânduri o vreme.

Dobânda

Pe un deal cât se poate de plat  se sufocă în căldura casa bunicilor. Este veche, mititică și cu un aspect ușor amuzant. Este interesant cum casele vechi par a fi de jucărie, desenate de copii, nu par a fi construite de oameni serioși. Au tot felul de decorațiuni viu colorate din lemn sau din pietricele, ceea ce nu poți spune despre casele moderne, care sunt sobre și colorate în culori neutre. Cred că și acest aspect m-a atras atât de tare la bunici în general, faptul că ei nu căutau să se ia așa în serios, ci căutau mai mult ludicul în lume, nu se ascundeau după prostii cum ar fi seriozitatea, planificarea la rece sau ghidarea după raționalul financiar. Nu, ei luau viața ca atare și căutau în ea ce puteau pune frumos, de la ei, din suflet.

Din păcate, nu mai sunt pe aici, nu mai pot să îngrijească casa, nu mai pot îngriji grădina, nu mai pot sta în zilele lungi de vară să urmărească veșnica rotație a astrului solar de sub un migdal imens. Pomul încă există, dar a prins ceva boală și de la an la an, când mai vin, e tot mai uscat, e tot mai mic, de parcă simte și el lipsa bunicilor, dobânda împovărătoare a timpului.

Devenirea

Eu sunt Dede și sunt o apariție recurentă pe aici mai nou. Mă plimb pe străzile pustii la fel cum mă plimbam mai demult pe străzile aglomerate ale Bucureștilor. Umblu printre casele vechi și  mă supară delăsarea lor. Dar apoi observ una în reconstrucție. Mă mir, știam că nu stă nimeni în casa respectivă, că exact ca în alte multe cazuri casa e părăsită și nelocuită. Cât mă uit in treacăt, văd că iese din casa a cărei ușă era deschisă o fetiță care o ia imediat la fugă, iar în marea ei grabă uită să își coordoneze picioarele cu viteza obținută. Rezultatul a fost un plonjon rapid în iarba totuși foarte verde a curții. Un plânset răsunător pornește imediat și apoi un alt subiect uman iese imediat pe aceeași ușă deschisă, grăbit să liniștească blând copilul. Cât am observat fără să vreau toată scena femeia mi-a atras atenția. Mă gândesc totuși „nu se poate”. Dar cred ca și femeia m-a observat pentru ca imediat am auzind – o strigându-mă pe nume.

- Dede? Tu ești dragă?

Reîntâlnirea 

- Mihaaa, am zis că sigur nu ești tu! Ce faci aici? Te-ai apucat de construcții acuma?

- M-am apucat, cum nu! Ce nu face nevoia dintr-un arhitect harnic. Nu m-am apucat iți dai seama. Uite am năzbâtia asta mică și nu am vrut să o țin în oraș.

- Înțeleg, foarte frumos, e un aer superb aici, așa cum îmi amintesc de când eram mică

- E muuult mai bine, mai știi când treceau pe aici turmele de oi? Ei bine, acum nu mai e cazul, nu mai ne strica nimic parfumul migdalilor. Dar casa trebuia renovata totuși, praf, mizerie, mucegai, doamne, numai răbdare să ai. 

- Păi și cred că e greu, doar la magazine și înapoi toata ziua, tot să-ți mai iei o pensulă, o găleata de vopsea.

- Haide Dede, așa mă cunoști tu pe mine, că umblu brambura pe drumuri? 

Nu,  Miha nu are timp să umble, trebuie sa aibă grijă de mica năzbâtie din viața ei care de altfel uitase de mult sa mai plângă. Se uita curiosa la mine iar când i-am întins un deget imediat l-a prins cu toată palma ei. Un salut cald plin de încredere dat peste un gard vechi și dărăpănat

- Ia te uita cine te place, se vede ca am fost de mici vecine. Hai, hai in curte mai repede până nu pică gardul pe tine. Uite încă un proiect ce necesită de bărbat o mână

- Tot așa, vorbești, încerc și eu, tot în rimă?

- Păi dacă tot am rămas singură, nimic nu mă mai supară, pot vorbi cum îmi vine la gură, zâmbește puțin complice

- Vai Miha, ce s-a întâmplat, chiar așa cu copil mic? las rima deoparte.

- Ce să se întâmple, nepotrivire de caracter și multă încăpăținare. Dar sincer, am trecut demult și iți zic doar ție, oricum doar copilul îmi doream  din relație si uite ce bine a ieșit, apoi face o rotire cu cea mică chiotind satisfăcută, dar hai sa iți povestesc cu magazinele alea mai bine!

 

    sursa - vindem-ieftin.ro

ReConstruim Acasă: O poveste de reconstrucție și speranță

- Știi că mereu m-a pasionat partea practică din arhitectură. Sunt înnebunită după tot ce e rustic și vechi. Pentru mine, reconstrucția acasă înseamnă mult mai mult acum decât doar renovarea unor case vechi. E vorba și despre readucerea în viață a istoriei noastre și a legăturii cu rădăcinile noastre ca români. Apoi ia un ulcior, îmi toarnă un pahar de apa si continua însuflețita.

 - Am crescut împreună în acest sat mic, chiar aici, unde casele bunicilor noștri străluceau în soare. Fiecare piatră părea să aibă o poveste, pusă cu atâta grijă de strămoșii noștri. Dar, văzându-le acum căzând în ruină, am simțit că nu pot sta deoparte și trebuie să fac ceva în legătură cu asta.

- Apoi am auzit de campania ‘‘reConstruim acasă’’, unde sunt adunați sub aceeași umbrelă producători români de materiale de construcții, pentru a găsi soluții la această problemă urgentă a pierderii patrimoniului nostru. Știu cât de multe sunt de făcut în România. Avem case vechi ce trebuie reparate, școli ce necesită renovări și eu, eu nu m-am putut răbda și am pus mâna. Îmi întinde paharul, nu am decât apă...

 - Depozitul Virtual de la Vindem-Ieftin are un rol crucial în această călătorie a mea.  Oferă suport dedicat pentru proiectul meu de construcție, asigurându-se că fiecare pas este făcut cu atenție și profesionalism. Nu doar că fac achizițiile online dar oferă și consultanță pe parcursul procesului. Bea și ea o gură de apă, o ia pe cea mică și o ridică iar de pe jos luând-o în brațe. Miha e tot neobosită, tot permanent plină de energie și chiar totul e un joc pentru ea, unul pe care însă pare că-l câștigă.  Pauza se prelungea și voiam să o mai întreb ceva legat de acest depozit despre care vorbea cu atâta ardoare, dar apoi continuă singură:

    sursa - vindem-ieftin.ro

- Casa visurilor mele în România este un loc plin de căldură și ospitalitate, unde fiecare piatră are o poveste și fiecare colț te îmbrățișează cu tradițiile noastre. Prin campania ‘‘reConstruim acasă’’, simt că m-am întors acasă și ajung să-mi construiesc în sfârșit visul meu în România. Tu, tu ce mai faci?

Mă simt puțin ca la camera ascunsă. Mă uit debusolată la Miha iar aceasta zâmbește cald și senină. Mă uit la cea mica și îmi dau seama ca seamănă leit cu maică-sa când era mică. Îmi vibrează telefonul primesc un sms de la soțul meu în care mă anunță că revine imediat, că nu a găsit nimic prin depozitele de materiale la un preț rezonabil. Îi scriu rapid un sms înapoi „nu mai căuta, cred că știu cum facem” apoi ridic iar ochii la Miha și zic:

- Bine, pare că suntem iar vecine. Posibil să ne apucăm și noi de renovat, adică eu m-am măritat. Ia te uită, că se ia, rima asta a ta.

Apoi mai scriu un sms „ depozitul  virtual, google it!”

 ________________________________________

   Articol scris cu mândrie pentru SuperBlog

 ________________________________________

Via unui Vin, Vinul unei Națiuni

 

Primăvara lui 2024

O poveste despre tradiție și istorie

Mă uitam prin curte la pomii proaspăt pregătiți pentru primăvară. Tradiția spune că în fiecare an trebuie să plantez ceva, un pom, un arbust, așa că am decis că a venit timpul și pentru un butaș de viță de vie. Așa că am plantat prima mea de Fetească Albă. Iar procedura, deși destul de simplă, mi-a trezit unele simțiri ancestrale cu strămoșii. Zici că plantam eu, zici că planta bunicul...

Fiind din Moldova, se știe, e de legendă legătura moldovenilor cu vinul, iar ai mei au fost cu atât mai mult implicați în fenomen. În sensul că și părinții și bunicii nu au fost doar consumatori ocazionali de vin, ci și crescători de vie și producători de vin artizanal. Iar via e un alt fel de muncă. Are nevoie de atenție, de iubire, de muncă dezinteresată poate uneori.

 

 Vara lui 2064

Rădăcinile care împletesc generații: Povestea unei moșteniri viticole 

Pe un deal cât se poate de înalt din colinele Moldovei, pe ceea ce era atunci capătul lumii românești, pe coasta sudică și ascuns între câteva lunci salbatice de salcâmi tineri cine știe la a câta generație, o vie veche de Fetească Albă și Neagră se încălzea la soare.

 

Via era atât de veche încât nu i se puteau recunoaște rândurile, iar chiar dacă s-ar fi putut vedea, oricum nu ar fi fost posibilă modernizarea ei cu stâlpi și sârmă, parcela având o formă foarte neregulată și diferențe foarte mari de pantă a terenului.

sursa - Beciul Domnesc

Dar solul era perfect pentru vie, hrănitor, dar și drenant, pe un substrat de nisip și piatră sedimentare. Oricum, secretul e îngrijirea. Curățată de corzi uscate, scurtată la vlăstari cu mugurii în plus care ar suprasolicita butașul. Apoi săpată, legată pe pari de lemn, prășită de 3-4 ori pe an, tratată împotriva dăunătorilor, tăiată în verde pentru a limita creșterea inutilă vegetala și a favoriza întărirea vitei și a strugurilor. Culesul, zdrobirea, fermentatul, scurgerea, și apoi toată sărbătoarea cu vin proaspăt.

Perioada când toată lumea pare că plutește și miroase un pic suspect a dulce, dar și a acrisor. Perioada în care se apropie sărbătorile de toamnă cu multă muncă, oboseală, și apoi petreceri în aerul încă cald de seară, dar deja respirabil. Un suflu pe care-l au doar satele bine populate cu oameni cuviincioși și bine intenționați, dar care și vor să îți trăiască frumos viața. Cu soțul sau soția, cu cei mici care mișună peste tot, cu cei mai mari care sunt mai neastâmpărați, cu cei care par să fi crescut mai mult și mai o șterpelesc de acasă când li se pare lor că nu îi știe nimeni, cu cei chiar maturi care își încep un trai printre adulți și-și dau seama că nu știu nimic.

În unul dintre satele acelea am crescut eu, deși cu un nume predestinat, alături de oamenii care au stat și s-au uitat la dealurile pline de vii și au zis că noi suntem, de fapt, Podgoreni. Acolo am cunoscut gustul perfect al strugurelui copt, al vinului de casă echilibrat și efervescent, sec, dar cu o savoare specială. Un vin pe care, după ce îl cunoști, îl vei ține minte toată viața.

Bucuria reîntâlnirii: Vinul care dă viață amintirilor

Zicând acestea, îmi ridic paharul de vin alb în soare. Afară este o zi plăcută de sâmbătă, dar nepoții stau și mă urmăresc cum le povestesc diverse povești adevărate sau cine știe cum au mai fost ele, în loc să-și plimbe creierii prin lumile virtuale ale #RoMetaGames. Sigur le mai înfloresc și eu, dar grădina încă e acolo, primul butaș a devenit deja vreo 50, iar vecinii toți au gustat din vinul meu și caută orice motiv să mai treacă pe la grădina "gardul alb". Desigur că bătrânețile sunt și ele în vogă, așa că nu mai e chiar atât de plăcută munca. Dar la orice poveste bună merge și un vin bun, iar acesta este de la Beciul Domnesc. Hai, nepoate, că ai deja vârsta, ia și tu și gustă, nu e de casă, dar e chiar mai bun, și ca un adevărat cunoscător, e din inima Moldovei, cea a lui Ștefan cel Mare, de la Huși și ținut în Crama Domnească de pe lângă Focșani, da, e ca un fel de poțiune din aceea de prin jocuri doar ca îți dă energie aici, în viața reală. Nu trebuie sa iei pastila antialcool, asta e vin de batrâni, e fără alcool.

 

sursa - arhiva personală

Dede se ridică de pe fotoliul de lângă geam, se apropie de mine, îmi pune mâna pe umăr și apoi se uită la sticlă. Zâmbește ștrengărește și iese în grădină. "Hai, povestitorule, scoate stolul afară să mai stea puțin la soare, că în vinul ăla nu e cu vitamina D, mai admirați și voi lalelele acestea târzii sau ai obosit deja la 77 de ani ai tăi?" stă puțin si ascultă și apoi continuă "Adu și licoarea aia de la Sigillum Moldaviae, ce zici tu că ar fi alcoolfri."

 

 

Toamna lui 2094

 Continuitatea unei moșteniri și inovația

Sunt pe drumul de asfalt organic și polimeri regenerabili de câteva ore bune deja. Mașina are activat autopilotul, iar eu mă uit la panoramele cinematice ale ținuturilor vechi ale Moldovei. Simt un fel de nostalgie ciudată, parcă am fost plecată de doar câțiva ani de aici și mi-a fost dor de casă într-un mod intens. Adevărul este că nu am fost niciodată prin aceste locuri, le știu doar din poveștile bunicului Gory, cum îl dezmierdăm noi când eram mici. El mereu spunea că nu îi place și se supăra în glumă, dar de fapt i se vedea strălucirea în ochi de fiecare dată când i se spunea așa. Era un om mare dar nu la corp și povestea multe si diverse. Acum e liber în #RoMetaAfter, dar acolo nu mai e la fel de șugubăț. Pare că desprinderea de corp l-a îndepărtat și de viața reală. Așa că, într-un fel, pentru a-l redescoperi, am decis să văd pe unde sunt locurile despre care a tot povestit.

 

Când am ajuns la valea cu vie, cea care mi-a rămas în memorie atât de vie, mașina a oprit lin. Am coborât atentă, mi-am luat rucsacul în spate, apoi am luat-o la pas. Am identificat cărarea și am început să urc pe ceea ce părea a fi cel mai înalt deal al zonei. Iarba era neumblată și crescuse mare, nu cred că am mai văzut iarba atât de lungă, mă împiedica efectiv la mers. Poate așa e iarba când nu e controlată genetic. Apoi am ajuns lângă niște salcâmi imenși și foarte groși, parcă erau aici dintotdeauna, iar sub ei nu părea să pătrundă soarele nici măcar iarna. Am continuat pe cărare și la un moment dat s-a deschis o zonă puternic luminată ca o poiană, înconjurată din toate părțile de salcâmi. M-am așezat lângă un butaș cu struguri albi. Mi-am lăsat rucsacul jos, mi-am scos un prosop din el și l-am întins lângă mine. Apoi mi-am scos pulverizatorul dezinfectant și am ales câțiva struguri. Pe același prosop mi-am așezat o bucățică de brânză, cei doi struguri aleși și sticla de vin cu dop de plută clasic, dar cu autodeschidere. Când am aranjat totul, am deschis un link în #RoMetaAfter către Gory cu #Podgoreni@BeciulDomnesc. Până să răspundă, am gustat o boabă din strugure și am rămas mască de cât de bun poate fi.

 

sursa - Beciul Domnesc

"Hai, nepoată, ce e cu gluma asta, elo, ți-a înțepenit avatarul?" "Gory, am o surpriză", îi spun în timp ce deschid conexiunea video. "Uite, sunt aici, recunoști locul?" "Vai acoperite-ar norocul cu zile de bucurie, asta e o surpriză faină. Dă-mi un pic să văd și eu în zare. Vai, da, mari o mai crescut salcamii! Ia zi, mai e ceva vie, mai sunt ceva struguri?" "Da, bunicule, și da, sunt exact așa cum ziceai tu, exact perfecți." "Fără vin, oricum e inutil." "Am și vin", îi arăt sticla de Fetească Albă. "Păi nu se putea fără, bunicule." "Păi nu se putea, bravo. Mai aștept și eu câțiva ani și cred că ies și eu de aici, că parcă mi-a amortit tot corpul." "Care corp, bunicule?" "Tocmai", zâmbește nostalgic. "Îmi lipsește, cred, găsesc eu o variantă." "Te aștept, la un pahar de vin și la o poveste bună, de pe vremuri." "Vin", și apoi începu să depene o amintire veche.

 

Soarele dădea să se ducă după deal, dar aerul era încă cald. Oboseala de după drum era dulce ca vinul pe care îl mai gustam încă. Încet, încet, începea să se audă greierii, și parcă se instala o nostalgie blândă, dar de data aceasta împreună cu o hotărâre tot mai puternică. “Via aceasta, care a rezistat atât, va reveni la gloria ei de altădată.  De acum cât, cinci generații?” Și după ce decizia a fost luată, s-a așternut peste mine ca un sigiliu o liniște totală cu o poftă de viață și de a face copii mulți.

 

Știam că undeva în zare, niște oameni ar putea începe o petrecere. Știam că acolo îmi voi întâlni norocul. Închid cu atenție sticla cu autoînchidere, strâng totul după mine și mă întorc la mașină. Pe cărarea pe care merg a doua oară, mă simt liberă, parcă știu drumul dintotdeauna, iar tălpile mele par a fi ale bunicului sau chiar mai vechi.

Sau poate doar eu am fost tot acest timp cea care a călcat cărarea...

 ________________________________________

   Articol scris cu mândrie pentru SuperBlog

 ________________________________________