Relația mea cu lumea este setată încă din copilărie. Sunt
mezinul unei familii care a ajuns să numere cinci membri și, asemenea unei mari
părți din generația mea, m-am născut la țară, lucru pentru care mă pot număra
printre cei norocoși.
Când mă refer la noroc, mă gândesc în special la accesul la
alimente de calitate. Am avut mereu la dispoziție hrană proaspătă, naturală și
sănătoasă. Așa îi spun acum, deși atunci, copil fiind, mai strâmbam din nas și
o mai necăjeam pe mama.
Dar adevăratele ospețe, după tradiție, aveau loc de obicei în perioada
sărbătorilor de tot felul. Toată familia începea pregătirile cu o săptămână
înainte. Treburile urgente sau care ar fi putut deveni urgente erau rezolvate
din timp. Urma apoi curățenia generală – mai întâi în casă, apoi în curte și,
în final, pe la orătănii. Între timp, se pregăteau diverse feluri de mâncare,
și, dacă le-aș înșira aici, sigur s-ar lăsa cu salivă pe tastaturi – dar să nu
ne dorim asta, nu-i așa?
Tot atunci am învățat că, la o mâncare bună, se cere un vin
excelent, ca să fie petrecerea reușită. Am observat că, toamna, lumea apreciază
mai mult un vin roșu, corpolent, alături de mâncăruri consistente. Primăvara,
însă, parcă merge mai bine un vin alb, ușor efervescent, alături de feluri de mâncare mai proaspete și ușoare.
sursa - Sigillum Moldaviae
Așa că, fiind toamnă și cu aceste amintiri în minte, m-am
dus să-mi iau o bucată bună de fleică de porc. Ajuns acasă, am desfăcut-o din
ambalaj, am spălat-o puțin și am șters-o cu un prosop de bucătărie. Am pus doar
sare și piper și am rumenit-o potrivit pe toate părțile, dar întâi pe partea cu
grăsime, ca să aibă în ce să se prăjească. Când a ajuns de culoarea frunzelor
de nuc toamna , am pus-o pe o tavă, am condimentat-o cu boia și turmeric și am
băgat-o la cuptorul electric. Mama ar fi băgat-o la cuptorul cu lemne, din care
veneau miresme de stăteau în coadă toți câinii din sat. Dar eu nu am timp
pentru cuptorul cu lemne, așa că mă mulțumesc cu cel electric. Bine, nici cuptor cu
lemne nu am ce-i drept.
Cât mă mai uitam la cuptor ca la un OLED, am curățat câțiva
cartofi și un păstârnac și i-am pus la fiert. Din când în când, întorceam
carnea pe altă parte, ca să se facă uniform.
Îmi cântau picioarele de la atâta stat în bucătărie, dar
știam că momentul e aproape. Am scos o sticlă de vin roșu Sigillum Moldaviae,
să-i dau cep. Expresia vine de la acel moment când desfaci pentru prima dată un
butoi nou. Până atunci, butoiul e ținut închis, ferit de contactul cu aerul –
neumblat. Dar e bine ca vinul roșu să respire puțin, să-l plimbi în pahar, să
te joci cu el, să-l amețești ușor, pentru a-i simți toate aromele. Alături de o
carne bine gătită, un astfel de vin completează masa și îți dă un sentiment
nostalgic de petrecere și de "demult-acasă", iar lângă o carne cum e cea de porc un pahar de Fetească Neagră merge perfect.
sursa - arhiva personala
Știu, poveștile mele despre vin erau aceva mai lungi, mai
detaliate. Dar timpul nu mai are aceeași răbdare cu mine; îmi strigă mereu în
ureche: "mișcă-te, du-te, fă asta, aleargă dincolo, nu uita de cealaltă
treabă" - o nebunie totală.
Însă, în cele câteva ore de liniște pe care le mai pot fura
uneori, așa îmi place să-mi petrec timpul: cu persoanele dragi, o mâncare bună
și un strop de vin pe măsură.
“ În această seară târzie de noiembrie se vor anunța
rezultatele exit poll-urilor. Surse interne ale republicanilor, care nu au
dorit să își dezvăluie identitatea, susțin că au câștigat alegerile nu doar în
statele tradițional republicane, ci și în toate statele denumite „swing”.
Mergând mai departe, aceleași surse evocă chiar preluarea unor state care, în
mod tradițional, țineau de democrați. Dacă acest lucru este adevărat, se pare
că, într-adevăr, în Statele Unite ale Americii se întâmplă lucruri total
neașteptate. Am întrebat și surse ale democraților dacă pot să confirme aceste
așteptări ale republicanilor, iar aceștia au dezmințit viguros un asemenea
scenariu, însă, la fel, fără a lăsa deschisă opțiunea de a cita sursele
respective. Ținând cont de cele spuse mai înainte, rezultatele exit poll-urilor
pot oferi atât rezultate conform sondajelor, cât și unele rezultate absolut
diferite…” [end recording]
[read | article 997/ 2024]
“ Camuflată pe o ramură de stejar tomnatic, Toto, pentru că
așa am botezat eu veverița roșie, urmărea cu atenție curtea. Putea să vadă că
nu mai era câinele de talie mare pe afară, dar doar pentru că dispăruse acesta
nu însemna că pericolul a dispărut. Observând totuși că nu mai e niciun fel de
mișcare, iar aroma de alune proaspete fiind atât de puternică, se hotărî să
acționeze. Este uimitor cât de repede poate ajunge o veveriță la hrană,
parcurgând rapid cei câțiva metri pe scoarța stejarului. Odată ajunsă pe
suportul ce i l-am montat pe copac, cam la un metru de sol, lua rapid o alună
și începu să o roade super rapid și metodic. Urmărea curtea în continuare,
nedorind să riște nimic. Când între lăbuțele cu care ținea aluna nu mai era
nimic, luă iar rapid o altă alună pe care se apucă să o ronțăie cu aceeași
eficiență. Arăta ca un copil mic și fericit de Halloween care a primit, poate,
o gogoașă prea mare pentru el, totuși dispus să o înfulece toată cu
religiozitate. O urmăream de pe geamul din casă și mă gândeam că am încă un
companion de pandemie și că, probabil, va trebui să îmi fac un stoc de alune de
pădure mai mare. Noroc că aveam netul la îndemână și puteam să îmi comand
oricând orice. Acest lucru mă duse cu gândul la comanda mea online de cărți de
la Editura NICULESCU.Verific starea
comenzii și văd că încă e pe drum. Abia aștept să mă scufund din nou în
lectură, alături de câinele meu de talie mare și noul meu prieten de talie
mică, Toto”
[image generation| prompt 80078954/ 2030]
“ Realizează o imagine în stil vancoc Van Gogh câmp cu maci însorit și un stejar
imens românesc, cum le realiza odată Grigorescu, Dumnezeu să-l ierte. ”
generated with chatgpt
„Mai sus am ilustrat un câmp însorit, cu maci roșii în
stilul lui Vincent Van Gogh, cu tușe puternice și textură bogată. Un stejar
mare românesc se află proeminent în fundal, cu ramurile răsfirate larg, evocând
stilul peisajelor lui Nicolae Grigorescu. Scena este plină de culori calde,
lumină strălucitoare și o notă ușor abstractă, dar detaliată, în special la
nivelul florilor vii și al mărețului stejar. Cerul este de un albastru intens,
cu sugestii de nori învârtejiți, adăugând un sentiment de mișcare și profunzime.
Sper că ți-a plăcut.”
[experiment| merge 3 random tasks]/ [show: result]
Toamna în America și veverița din curte
Era o seară destul de rece de noiembrie, iar la televizor
se pregăteau să anunțe rezultatele alegerilor. Se zvonea – pe surse, normal, că
republicanii ar fi câștigat nu doar statele lor „sigure,” dar și vreo două-trei
din alea nehotărâte. Ba chiar că ar fi reușit să ia ceva din statele
democraților. Chestie care, dacă e adevărată, arată că se petrec lucruri
ciudate prin SUA. Evident, am încercat să aflăm ceva și de la democrați, dar au
refuzat categoric să recunoască așa ceva. Dar na, politică... cine știe până nu
apare confirmarea oficială?
Între timp, în curtea mea, Toto, o veveriță mică și
roșcată, părea să aibă alte preocupări. O vedeam cum stă camuflată pe o ramură
de stejar, căscând ochii mari la curte, de parcă s-ar teme de cine știe ce
pericol invizibil. Nu mai era câinele meu mare pe afară, dar nici așa nu s-a
aruncat direct spre alunele pe care i le pusesem. Se uita atent în stânga,
dreapta și, abia după ce părea să se fi convins că e totul sigur, a coborât
rapid pe trunchiul copacului.
O priveam de la geam. În timp ce își rodea prima alună,
părea așa de fericită, ca un copil care tocmai și-a primit prima gogoașă – prea
mare pentru el, dar gata să o înfulece până la capăt. M-am surprins zâmbind,
gândindu-mă că micul Toto devenise un fel de companie în pandemie. Între noi
fie vorba, cred că trebuie să-mi fac un stoc serios de alune de pădure dacă
vreau să mă mai viziteze.
Apoi, ca o scăpare de la știrile de la televizor și tot
balamucul din lume, mi-a venit în minte ultima mea comandă de cărți, plasată la
Editura Niculescu. Urmeaza sa ajunga. Abia aștept să citesc, așa, liniștit, cu
câinele meu mare pe lângă mine și cu Toto ronțăind alune în curte in colțul lui
de lume.
Și uite așa, în mijlocul unei nopți americane, cu
politică și toată agitația ei, am avut câteva momente relaxate în care să mă
bucur de lucrurile simple, de parcă toată scena ar fi fost un tablou în stilul
lui Van Gogh si al lui Grigorescu, cu cerul plin de nori ca niște spirale
albastre și un stejar imens si bătrân, martor tăcut la tot.
---
Vladic își freca mâinile, mulțumit. Deși îi confirmase și al
cincelea medic că nu poate fi vorba de sindrom de tunel carpian, parcă tot
simțea o amorțeala și o slăbiciune în ambele mâini. Nu conta, acum avea
rezultate. Putea să demonstreze că literatura poate fi programată, că umanismul
este și el real, așa cum susținuse cu înverșunare în clasa a 10-a, în fața
bunicilor, a profesorilor de română și de matematică, în fața tuturor celor
ferm convinsi că cele două universuri sunt atât de diferite încât devin paralele.
Își lua ultrabook-ul și-l băga în rucsac, arunca o geacă
umflată pe el și, în drum spre ușă, nu uita să apuce și rucsacul. Ieși pe ușă
și aceasta îi oferea o confirmare sonoră de tip bip că acum este blocată,
confirmare recepționată și pe telefonul din buzunar sub forma unei vibrații
specifice.
Coborî pe scara spirală în viteză, până în subsol, și apoi,
trecând de o ușă cu cititor criptat, ajunse direct în galeria de metrou. Orașul
nu mai era ce era odată, o oază de oportunități și parcuri luminate natural.
Acum, totul era eficient și urgent, iar la suprafață totul era permanent
blocat, inclusiv circulația pietonală, așa că, dacă aveai o conexiune directă
la metrou, te puteai mișca. Mallurile cu etaje subterane, cu legătură directă
la metrou, nu mai erau de mult o raritate, iar cafenelele cu terase exterioare
fuseseră considerate un domeniu al istoriei. Acum, totul era conectat prin
tuneluri verticale supraterane, orizontale, subterane și, mai ales, cele de
fibră optică.
Vladic își pornise muzica și cutia sa craniana se activă vibrând
subtil. Muzica se emite prin vibrațiile anumitor oase craniene, devenind mult
mai imersivă și intimă. Oamenii care își activau muzica printr-un efect absolut
subtil aveau părul ușor umflat. Cei de la televizor, terminând demult
alfabetul, au căutat o denumire pentru această generație și, în cele din urmă,
s-au legat de acest aspect – generația volume sau blurred. Cea
de-a doua denumire vine tot de la muzica de pe craniu. Uneori, când
adolescenții total „săriți de pe fix” reușesc să elimine setările de securitate
și dau volumul mult peste maximul sigur, ajung să piardă claritatea asupra
lumii, devenind neclară, efectiv, fizic. Efectul este asemănător cu o sedare cu
alcool și poate deveni efectiv o dependență. Acest termen, blurred, era folosit
mai mult atunci când se dorea evidențierea unor aspecte negative.
[notification: room tor proxy vpn ready]
Vladic își scoase ultrabook-ul din rucsac. Activa imediat
protecția de confidențialitate, astfel încât doar el să vadă ce scrie pe ecran.
Și-a setat un IP dinamic mascat și apoi a intrat în chat room.
„Acesta este un chat
room pentru inteligențele umane voluminoase. Vă rog să vă comportați ca atare.
În rest sunteți liberi să spuneți și să faceți ce doriți. Free UI!”
[set HAR chat partner: analyze chats]
Muzica îi bubuia în cutia craniană în timp ce metroul rula
nebunește prin tunelurile subterane, schimbându-le, oprind sau nu în stații,
iar HAR schimbând permanent IP-uri și analizând chat-uri. Într-un
sfârșit ajunse în stația dorită. Ea oficial se numește Teilor, dar un artist
necunoscut, cândva demult, a tras un “Z” peste și lumea așa i-a zis, oricum și
suna mai bine, stația Zeilor. Vladic coborî. Se strecură prin marea de capete
înfoiate, calea lui era puțin diferită față de gloata bluraților ceea ce îi
incomoda înaintarea. A activat două dungi galbene verticale pe geacă, acestea
s-au iluminat puternic și i-au oferit puțină prioritate. Când ajunse în capătul
peronului, se strecură pe lângă șină, merse câțiva zeci de metri și găsi o ușă
pe dreapta. A apăsat pe clanță și a intrat."
---
[HAR/ notification:
signal lost]
Înăuntru era o lumină difuză. Aceasta venea de peste tot,
dar nu se putea identifica o anumită sursă. Vladic merse și se așeză pe fotoliu
din colțul opus ușii. Își lăsase înainte rucsacul și geaca jos, chiar lângă.
Era liniște. Ciudat că nu se auzea niciun fel de zgomot de la roțile trenului.
Se uita la încăperea pe care o știa atât de bine. Lângă el era o masă mică,
rotundă, din lemn negru, pe care stătea o carte cu fața în jos. Citi pe ea
titlul lucrării: „Fundația”. Își aminti că acolo, în acel univers, exista
conceptul de AI. Dar aici nu mai era SF. Asta era viața reală.
Apoi se uita la
peretele plin cu alte multe cărți. Îl hipnotiza prezența acestora, că erau atât
de diferite, unele colorate, altele sobre, unele mai mari sau poate mici și
groase, dar toate din ediții diferite. Apoi contemplase celălalt perete, unde
nu era o bibliotecă, ci multe stive de cărți puse unele peste altele, cărți ce
își așteptau destinul, dacă ar urma să continue existența, să ajungă pe un
raft, în mâinile unui cititor sau un destin mai crud, care să însemne
dispariția ca în EXIL, să dai foc întregii lumi.
Vladic observă că se mișcă clanța. Se ridică și fugi spre
ușă. Între ușă și perete era o distanță de aproximativ 30 de centimetri. În
spațiul acela se piti, în spatele ușii care urma să se deschidă.
Înăuntru
pătrunse o persoană care, fără să privească înapoi spre ușă, întrebă: „Ai
ajuns, Vladic?” Acesta își lăsă umerii plini de entuziasm în jos: „De unde
știai că sunt aici?” „ Ți-am simțit acel miros de la suprafață. Hai că îți fac un
ceai de tei să-ți mai treacă.” „Am reușit, cu AI-ul, zic. Acum învață net-ul, să fie la zi. O să ți-l arăt apoi, îl
testăm împreună, să vezi, o să depășească tot ce ai tu scris pe aici, toate
vechiturile astea.” "Știam că o să reușești”, luă un bidon de apă și turna
într-un mod cât de poate mai analogic apă într-un fierbător electric. „Chiar
dacă nu era nevoie. Știai că în zona asta literară au mai existat AI si audio chiar?” „Cum adică
au mai existat?” întrebă nedumerit Vladic. Sorina se întoarse spre el, își
aruncă geaca peste a lui și îl lua în brațe blând, aproape ca o mamă. „Vladic,
lumea are tot felul de nevroze și nevrozați. Nu știu exact de ce a fost
interzis, dar era ceva legat de pierderea sufletului uman. Tind să cred că bine
au făcut totuși” îl sărută pe obraz și apoi își aruncă și fesul gri de pe cap,
pregătind 2 căni pentru ceai. Părul blond strălucitor se întinse peste tot
spatele, imitând neintenționat din cultura pop veche vremea perucilor din
fibră optică. Vladic făcu câțiva pași de unde rămăsese blocat și cum își mai veni în fire luă
rucsacul pentru a demonstra parcă cele susținute mai înainte, scoțând
ultrabook-ul. „Vladic, tu de ce vii aici? Stai, nu răspunde, e retorică
întrebarea. Aș vrea să-ți spun eu răspunsul, doar că apoi, dacă tu nu l-ai pe
cel corect, o să pară fals dacă ți-l spun eu.” Îi întinse cana cu ceaiul încă
foarte fierbinte și se prelinse pe lângă el, așezându-se la picioarele lui
lângă fotoliu, cu fața spre ușă, așteptând ceva. „Sorina, poate că ai dreptate.
Poate că lumea a luat-o razna și inclusiv eu cu toată tehnologia asta. Dar dacă
nu ne dezvoltăm permanent, ce ne mai rămâne? Știi? Suntem într-o capcană. Dar tot nu cred că sunt ca așa. Cât de mult nu aș ține la tine, în secret, în lumea
asta ruptă de rețea, de tehnologie, nu mă văd.” „Nu este nevoie, viața nu e
liniară și nici nu este albă sau neagră, nu este ori 1 ori 0. Putem coexista,
ne putem adapta, ne putem urma dorințele sau ambițiile sau nevoile diferit, iar
asta ne face umani. Aceste lucruri nu le poți programa. Și nu e nici nevoie.
Ascultă, auzi? E metroul ăla de pe linia 6, e mai greu, simți vibrația? Nu?
Oricum, posibil să mi se fi urat de pustnicia asta. Vreau să urc să mă vadă
soarele, hai vii?” „Și ceaiul?” „ lasă ceaiul, a fost doar un pretext."
Dimineața sună iar gongul. Este un cor prezent permanent în
fiecare dimineață, compus din vrăbii și codobaturi albe care par să explodeze
de entuziasm. Durerea de cap e și ea omniprezentă, ghidată constant în
profunzimea capului de gălăgia de afară.
— Hey, studențime, trezireaaa!
Colegul, pe care îl știe deja atât de bine,
este super matinal în fiecare dimineață și debordant de energie. În capul
dureros al lui Kurt se învârte o întrebare:
— Hey, man, iar ești energized?
— Normal, man, hai că zboară toate puicuțele pe afară și tu
dormi aici.
Evident, începu să cânte ceva strigat: „Pe-un picior de
plai, pe-o gură de rai, oamenii se zbat, ca să aibă un trai!”
În mintea lui Kurt, putea vedea clar cum capul lui Nicu
crește ușor, se tot umflă și apoi explodează, împroșcând pereții imaculați,
proaspăt zugrăviți în alb. Apoi își duse ambele mâini peste ochi să-și șteargă
imaginea macabră din cap, mai ales că și el a dat cu trafaletul. Se dădu rapid
jos din patul etajat, iar din trei pași era deja la duș.
— Yas, Kurt, come on, game on!
— Nu mă face să folosesc „f word”, man.
— Ce „f” word, colegu'?
— Știi tu bine, e același și în română.
Și dădu drumul la apă de la duș, închizând ușa.
— „Virezi, când crezi, nu mulți au înțeles...” cânta iar
strigat Nicu, trecând sonor de ușa închisă, de dușul pornit și de pereții
capului încă închistat de durere ai lui Kurt.
/
Când ieși din duș, Nicu nu mai era în cameră. Kurt își trase
câteva haine peste pielea bine întinsă pe musculatura tonifiată. Întotdeauna
i-au plăcut hainele simple, așa că a ales rapid un șort negru și un tricou alb.
În timp ce își freca părul cu un prosop, auzi un „ding” în telefonul de pe pat,
cu un mesaj: „Hai, man, în curte la o cafea pe bancă.”
Încuie ușa la ieșire, băgă cheile de la cameră într-un
buzunar și telefonul în altul. Jos se opri la aparat și selectă o cafea neagră,
fără zahăr, care începu imediat să curgă în pahar. Aparent, iar nu a dat rest aparatul
la precedenta cafea. După ce își luă cafeaua, băgă și el două fise pentru
următorul adormit și ieși afară, în soarele de toamnă fierbinte, unde corul de
păsări părea într-o competiție cu ele însele, cu lumea din jur și cu nebunia
urbană în general.
— Hai, man, văd că ți-ai luat cafea, îți lăsasem în aparat
cash, ai luat restul?
— Nu, man, mai era doar de o cafea, dar am mai băgat niște
fise, dacă vrei să-ți mai iei una.
— Nu e cazul, sunt deja full de energie. Ia zi, ce facem
azi? Dăm un tenis de picior?
— Ți-am zis că mă cam doare capul de câteva zile, poate nu e
tocmai pentru mine.
— Ok, mai stăm. Eu zic că-ți trece după ce bei cafeaua asta
minunată.
— Da, nu e ciroza mai minunată ca asta... Auzi, că tot ești
așa plin de energie, nu te duci să iei niște sandviciuri?
— Mergem, Kurt, dacă vrei, împreună.
Apoi ceva îi distrase atenția:
-— Anabela, strigă și imediat o luă la fugă spre ea.
— Man, nu e ok, zise Kurt pentru sine și mai sorbi puțin din
cafeaua amară.
//
— Nicu, tu ești? Scuze, mă grăbesc, nu am timp de
bazaconiile tale.
— Bela, glumești? Ce s-a întâmplat? Zi-mi! Se schimbă brusc Nicu,
devenind empatic și atent.
— Cum, tu nu știi?
— În afară că în sfârșit a început facultatea, nu am alte
noutăți notabile.
— A fost viitură la noi, măi Nicule, cum să nu știi? Sunt
inundate Pechea, Cuza Vodă și alte comune. E prăpăd!
Nicu se apropie de Anabela și o strânse în brațe, neștiind
ce altceva să facă, și tăcu. Bela își lăsă durerea să i se prelingă pe sub
pleoape, scuturând-o cu totul.
— Păi și ce faci acum? Unde mergi? întrebă după ce simți că se mai domolesc suspinele.
— O iau spre gară, mă duc să ajut.
— Stai că venim și noi.
— Nu, Nicu, nu ai nicio obligație. Ți-am mai zis și cu altă
ocazie, e ok.
— Dar nu o fac de asta, vreau doar să ajut.
—Chiar sunt lucruri serioase aici Nicu, nu ne mai putem juca cu
focul!
— Da, știu, m-am tot gândit și la istoria noastră, e ok. Dar vezi și tu a
trecut vara, chiar e altceva. Stai doar puțin să vorbesc și cu Kurt.
Planuri de ajutor în fața inundațiilor
— Kurt, hai cu mine, ne facem bagajele.
— Greșești, Nicolae, chill, eu nu-mi fac niciun bagaj, dar mă bucur pentru tine
că pleci.
— Hai, man, că aici sunt lucruri serioase în discuție.
Își scoase telefonul din buzunar, tastează ceva rapid și apoi i-l întinse.
— Uite-te și tu: viitură, inundații, apă mare, cum vrei tu să ii zici. Sunt oameni
cu casele distruse, animale înecate, bunuri pierdute, bătrâni și copii rămași
pe străzi. Nu poți să rămâi indiferent la așa ceva. Oricât de tare te-ar durea
capul, oamenii ăștia sunt mult mai amărâți. Așa că îți zic: mergem să ne facem
bagajele. Btw, cine ar mai putea veni cu noi?
— Nu știu, man, nici pe mine nu m-ai convins, dar nici nu știu cine ar mai
merge. Totuși, e de muncă acolo.
— Man, mă revanșez. Te gândești ce vrei și rezolvăm.
— Știu ce vreau: liniște, măcar când mă doare capul, man. E
deranjant că nu înțelegi.
— Bine, rezolvat, promit. Hai să ne grăbim, ne mai gândim pe
drum la restul. Se întoarce și îi face semn Anabelei să aștepte două minute,
apoi fuge spre cămin. Kurt, hai, vii?
— Da, man, ok, vin, viitura o înțeleg eu destul.
Peisajele se duc încet pe calea ferată românească. Din când
în când, se vede câte o barză dând ocoluri largi pe cerul înnorat văzut prin geamul
vagonului de clasa a doua. Anabela este vizavi și se uită în gol pe geam, fără
să vadă nimic. Kurt se scufundă încet într-o stare de semiconștiență, având în
urechi un ritm de hip-hop, ceva cu „Runaway”, piesa lui favorită de pe albumul
lui favorit, și parcă durerea de cap era doar un beat frumos. În această
stare de transă, observă un punct de lumină care creștea undeva într-un colț al
geamului. La început mic și intens, apoi tot mai mare și la fel de intens, până
ocupă un sfert de geam, o jumătate de geam, întregul geam, iar lumina în vagon
deveni insuportabilă. Dar Anabela nu schiță niciun gest, lumea de pe holul
vagonului nu se agită deloc, totul fiind în limite normale. Apoi simți o serie
de vibrații diferite față de cea normală a trenului, mai rapide, inegale, în
umărul stâng.
— Kurt, hey, am vorbit cu toată lumea. Ionuț, Marius, Alex,
Tudor și încă câteva matahale vin cu trenul de mâine. Fetele au zis că merg
mâine la decan să vorbească să ne scutească pe toți. Apoi rămân să dea
telefoane, să adune ajutoare materiale. Ce e cu tine, man? Te uiți ciudat la
mine.
— Am văzut o lumină mare, voi nu ați văzut-o?
— E ok, și eu simt așa o lumina parca mă si încălzește puțin
pe interior, își recăpătă Nicu puțin spiritul să tachineze din nou.
– Nu, man, pe geam. Anabela, tu ai văzut-o?
– Scuze, Kurt, cred că mă uitam în gol. Asta și simt – un
mare gol și simt că mă scufund. Dar apreciez că ați venit și că vă dați așa de
mult interesul. Mi se pare că nu merit atâta bunătate.
– Prostii, răspunse degajat Nicu. Facem ce putem. Și dacă nu
se rezolvă cu faculta, oricum e doar începutul de an, recuperăm apoi. Gata,
v-am băgat și pe voi, am făcut un grup de chat ca să comunicăm mai ușor cu
toții.
Kurt se uita iar pe geam căutând vreo urmă a luminii văzute mai
înainte. Să fi fost un vis lucid un fel de strat peste realitate, să fi fost un
vis propriu zis sau poate chiar a văzut ceva? Un mesaj că se schimbă ceva spre bine? În mintea
lui se tot amestecă idei ciudate, greu de digerat și mai ales fără o concluzie
clară.
Solidaritate în fața dezastrului
Ding
Ionuț: „Am rezervat biletele, e totul ok.”
Marius: „E teribil ce se întâmplă acolo. Cred că ar trebui
să ne mute practica din vară acum și să ajutăm efectiv la reconstrucție. Oricum
ne facem ingineri constructori, mi se pare constructiv.”
Tudor: „Da, e perfect constructiv, poate reușesc fetele să
aducă asta în discuție mâine. Îmi iau un rând de haine mai de scandal, mă
gândesc că toți ați făcut la fel.”
Ionuț: „Da, evident. @Nicu, cum e drumul?”
Nicu: „E foarte rapid, practic zburăm. Kurt a și văzut
lumina divină.”
Kurt: „@Nicu, yeah, man, e ok. Mai avem a lot...”
Ionuț: „KurtAlot... hai, men, ne vedem acolo. Să nu
construiți voi tot, că suntem pe super energie.”
Ionuț: „Nu gratis, nu sunt ONG. Dar le dau la preț corect,
fără adaos. Eu așa înțeleg.”
Anabela: „Wow, sunteți minunați, băieți. Big 💗”
Alex: „Oare ce ar fi cea mai mare nevoie, mă refer la materiale de constucții? Din ce văd, dacă
sunt cantități mai mari comandate, dau prețuri mai mici. Are și logică, e un depozit virtual.”
Kurt: „Pardoseli, man, apa face pardoseala varză.”
Nicu: „De acord, @Kurt, dar vedem mâine care e situația. Să
nu luăm ce s-a luat deja, trebuie coordonare.”
Anabela lăsă telefonul jos, iar băieții îi urmară exemplul.
În cabină se auzea doar ticăitul ritmic al roților. Norii care ocupaseră cerul
la un moment dat își luau adio, lăsând în urmă un cer albastru, spălăcit.
-—Plăci OSB! Eu așa mă gândesc că oamenii s-ar bucura să aibă ceva cald sub picioare. Pot ei apoi
să le dea cu vopsea, să pună parchet sau sa arunce niște covoare peste. E și timpul
scurt iar asta l-ai măsurat rapid și îl tai imediat după forma incăperii. Îi mai
dai câteva șuruburi și e gata. Da, pare cinic dar de plăci OSB avem nevoie – își
trase răsuflarea Kurt. Nicu îl lua imediat în brațe ca la întâlnirea cu fratele
de mult timp pierdut.
-—Anabela știi ca iți ziceam de pastilele alea de cap?
Cred că nu mai e nevoie ca îi merge mintea la Kurt mai bine așa, sub presiune. Auzi
man, eu sunt de acord cu tine, mergem frumos la primărie și le prezentăm idea, în continuare mai trebuie să rezolvăm cu banii, oamenii și timpul. Dar suntem
pe drumul cel bun!
În ochii Anabelei de un albastru dens se trezi iar un izvor
abia uscat să înflorească. De data aceasta însă era un efort abia abținut de
bucurie care până la urmă se dovedi inutil. Se ridică si încercă a recrea îmbrățișarea
de mai înainte, dar de data asta una de grup.
-—Cred ca sunteți până la urmă cei mai simpatici
colegi din univers. Iar faptul ca va arătați atât de hotărâți puterea de a fi
solidari cu oamenii care au nevoie îmi dă și mie putere și vă face vouă cinste. Eu nu sunt o fire prea
deschisă dar simt că pot fi vulnerabilă în acest moment. Asta e, vreau să vă mulțumesc și să mă închin în fața voastră.
Este o perioadă diferită în jur: e stres, incertitudine,
stare de campanie electorală și zone de conflict fără sens, în formă armată.
Situația devine tot mai complicată și pare că, pe lângă asta , timpul nu mai
este deloc o resursă pe care să mă pot baza cu ușurință. Cu fiecare zi care
trece, simt cum acesta se scurge cu tot mai multă vigoare, ca apa vie printre
degete. Mă și mir când îmi ridic mâinile de pe tastatură și constat că sunt
uscate... degetele, zic.
Dar e încă o toamnă caldă, cel puțin la momentul scrierii acestui
articol, și mă bucur de ea atunci când
îmi las oasele bătrâne la soare să se încălzească, să pătrundă căldura solară
în adâncime, să am rezerve pentru iarnă, când va veni marele frig, crivățul
enervat la culme, mereu pregătit să infirme toată teoria încălzirii globale. Ce
ironie...
Și, cum stau așa la soare, mă tot gândesc ce-i cu timpul
ăsta... trece oricum ar fi, și tot nu înțelegi nimic din el. Dar măcar dacă aș
putea să mai fac câte ceva, lucruri despre care spun că îmi plac atât de mult
și care, aparent, îmi aduc bucurie. De parcă mă încălzesc pe interior, chiar
dacă afară e frig și noapte.
Și am zis că o fac. Am zis că o să perseverez, că o să
continui, că îmi pot seta și urmări propriile mele obiective, pe care le fac
pentru propria plăcere. M-am gândit că poate ar trebui să scriu ceva mai lung,
poate o carte, o nuvelă, un mic roman sau o amplă saga, nici nu știu. Am mai
spus asta pe aici?
N-am făcut nimic. A trecut SuperBlog 4, acum începe
SuperBlog 5 (în contorizarea participării mele), căci el, SuperBlogul, e vechi,
are cel puțin o ediție anuală, dacă nu chiar două, de când există și ediția de
primăvară, încă din 2008.
Mă înscriu. Cine știe, poate reușesc să fac ceva frumos. Măcar aici, chiar dacă nu o să mai fie de scris un articol la două zile, sigur o să scriu mai mult decăt intraga vară. Așa că ține-mi pumnii sau, și mai bine, înscrie-te și tu cu mine în competiție.
Odată la 10 ani, poți să scrii o carte. Să te pui la
tastatură sau la mașina ta de scris mecanică și să tastezi ca un nebun cuvinte
și propoziții întregi. Ajungi din tot amalgamul de emoții și gânduri să naști
poate o idee căreia să-i zici ideea centrală. Pune-o pe copertă, semneaz-o și
tipărește-o. Sau poți fi cool și să o scoți doar în format digital, că așa o
ardem noi acolo, ecologic. Gata!
Despre ce ai putea să
scrii noua carte? Despre trecut a tot scris lumea. Oricum, trecutul îl
reinterpretează statul tot timpul , nu ai loc unde să te bagi, nu acolo îți
fierbe oala. Despre viitor e mai complicat, pare instabil și imprevizibil.
Înainte te puteai baza pe el. Era despre nave spațiale și călătorii la alte
planete la alte civilizații. Destul de hardware. Acum, cum trece timpul, pare
tot mai imposibil să părăsim închisoarea sistemului nostru solar. Pare
imposibil să ajungem chiar pe Lună. Bine, cu excepția Nvidia, care se îndreaptă
victorioasă spre Marte (nu moarte). Este oare posibil ca prima planetă
colonizată să se numească "nvidiAI"? Dar ce să mai scrii despre
viitor când a revenit la modă discuțiile despre bomba nucleară și iarna
atomică, despre bunkere și cursa înarmării?
Sau da, o saga politică. Cu domnul Claus care devine șeful
NATO și apoi rușii au acum toate șansele. Cum domnul Ciocolacu e președintele
țării și acum toți putem sta liniștiți. Partidul își cumpără liniștea cu banii
noștri și totul e frumos. Desigur, se vede rezultatul banilor care intră în autostrăzi
și dezvoltare durabilă, dar parcă tot mă roade puțin toată inflația care nu
poate fi nicicum stăvilită. Sau o dramă despre cum penele-ul dispare totuși
absorbit de neant sau alte partide. Cum viitorul sună tot mai bine în alte
limbi decât în română și cum domnul putin nu se poate întoarce în timp. Cred că
dacă ar putea, ar face diferit unele lucruri. Poate și Biden, chiar și Claus,
cine poate fi atât de arogant?
Sau să povestim mai
bine despre economie, tinerețe fără bătrânețe și viață independentă financiar.
Cum pe Someș curge doar lapte și miere de IT, iar pe conturi doar bitcoin și
ethereum fresh. Că afacerile doar cresc, iar imobiliarele o să rupă lanțul. Cum
metrul pătrat e tot mai accesibil și mai sudic. Se luminează direct prin
panouri solare, iar pompa de căldură îl condiționează termic. Ne îndreptăm
rapid spre utopia lui "cassa loco", căci chiar ne bat alții la
hotare. I-ai văzut pe bicicletele electrice? Nu credeai că o să prinzi ziua
asta? Zâmbește – ești în direct.
Știu, valoarea cuvintelor. Trebuie să spui o poveste ca să
vinzi, dar ce poveste dacă toate sunt la fel de răsuflate și triste? Trebuie să
fie stilul și puterea, încrederea, să transmiți emoție iar cititorul să te
creadă, să vadă că merită să urmeze următorul cuvânt, următoarea pagină, next
chapter...
11
Cum o carte nu se
scrie singură, cineva va trebui să o facă. E ca și poveste cu plozii, nici ei
nu se fac singuri, trebuie cineva să îi facă. Și tot așa, cartea îl alege pe
scriitor și nu părintele pe copil. Eu aș vrea tare să îmi asum vreo
responsabilitate, sau răspundere cum se zice pentru cei mai în vârstă, dar cum
aș putea? Eu nu am idee ce ar putea fi următoarea pagină, nu am un plan.
Probabil că este unul, dar eu nu-l cunosc. Eu nu am participat la brainstorming
și nici la împărțirea capitolelor. Nu am văzut nici cum arată spreadsheet-ul
sau ce personaje apar, unde ajung, câte și de ce mor. Nici măcar nu știu dacă o
să fie vreo carte pe care să vrea cineva să îi citească vreun cuvânt sau dacă
nu cumva e doar o copie mediocră a unei cărți mediocre scrise pe undeva.
Hai să ne imaginăm că
o să fie totuși o carte superbisimă și să îi oferim toată încrederea până la
sfârșit. Să ne gândim că va fi o carte genială, cel puțin pentru mine și încă
câteva de milioane de oameni care să dorească cu tot dinadinsul să citească
aceste cuvinte. Eu vă zic, nu sunt cuvintele mele, sunt ale noastre tuturor, le
cunoașteți și totuși le priviți ca prima dată cu un zâmbet subțire pe buze și
cu mică surprindere. Pare de necrezut cum o idee atât de accesibilă și simplă
poate surprinde când o citești pe neașteptate. Poate că ești exact în starea în
care trebuie și îți place așa. Uite, citești o carte genială, bei un ceai super
bun, asculți ceva triluri minunate și te simți exact acolo unde trebuie să
fii.Liniște și pace.
Pe bursă totul decurge normal, portofoliul este performant
ca un Ferrari nou, dar rodat. În casă, îți auzi copilul gângurind doar cuvinte
dulci. Părinții iar sunt în croazieră în jurul lumii, iar rușii chiar aduc acum
pacea cu ei, nu ca ultima dată. Ați auzit că până la urmă Putin nu se simțea
chiar așa de bine, avea acel mic cancer? A fost el ținut în frâu, cancerul zic,
de medicii în care avea el încredere, la fel cum a ținut și el fracțiunea
belicoasă sub control. Dar cancerul cât poate fi ținut în frâu? Ce putea să
facă, să aștepte să moară, să vină gherasimov și să dea el simpatic cu o
tactică nucleară? A încercat el un blitzkrieg știind că nu o să meargă, a făcut
puțin armata Rusiei de rușine și i-au sărit ceilalți mafioți la gât:
"Putin, te omorski". Dar el e deja mort. E mort de când a călcat
Navalnâi primul gândac în pușcărie. Nu îi mai este frică de moarte. E încă un
dictator născut prea devreme. Încă nu avem tratament la bătrânețe și cancere
mortale. Așa că a venit cu ceva nou. Nu putea să moară ca prostul. S-a gândit
la moștenire și a zis că nu vrea să fie ca restul sau mai ales ca Elțin. Și a
inventat pacea prin război. Ce alegi: anihilarea prin bombe tactice sau un
front de 1300 km? Ce mai contează că mor oamenii, măcar nu mor toți. Da, pacea
prin război e un concept nou. Apoi a văzut oamenii cei mai belicoși din
servicii și i-a eliminat elegant aruncându-i pe geamuri. Îngeri fără aripi.
Totuși, cât cinism.
Când Trump a pierdut
spectaculos, Putin a simțit că îi fuge pământul de sub picioare. Exact așa și
s-a gândit: "Ivan, iar tragi de covor?" Dar era în pat, deci Ivan era
cuminte și dormea dus, mirosind puțin a vodcă. El, magnificul țar, se uita la
ultimul blockbuster rusesc, iar în PIP era Fox News. Doar e televiziunea
favorită a americanului lui preferat. Nu putea să urmărească CNN sau cine știe
ce mizerie comunistă de peste Pacific. Își imagina înainte de asta ce beții ar
mai putea trage cu Trampy, cum îi plăcea lui la nebunie tot vodca și puțin de
Ivan. A văzut el cum se uita la el ultima dată când au fost împreună la saună.
Dar Ivan nu e prost, nu vrea aripi să zboare în jos. Dar oricum, Trampy e un
drăguț, cu freza lui de portocalie, îi amintește de Revelion. Cum îi aducea
bunica exact o portocală când era mic, și și aceasta era puțin moale. Dar o
desfăcea cu religiozitatea patriotică aferentă pionierilor și o mânca atent.
Avea și sâmburi și era periculos, îi zisese bunica. Dar tot timpul ar mai fi
dorit una măcar, alta pentru a doua zi. Nu putea cere, nici nu putea cerși, nu
erau destule, nu aveau decât puțini. Zâmbea iar noaptea când se punea în pat,
visând la noua portocală, cea de anul următor...
12
O carte trebuie scrisă cu atenție. Te pui și tastezi fiecare
cuvânt într-un mod cât mai grijuliu. Știu, zici că scrii, ștergi, rescrii,
citești, mototolești pagina și apoi arunci calculatorul, monitorul, imprimanta
și te apuci iar de la zero. Nu, scrii cu atenție și nu te mai uiți înapoi.
Uite, cartea asta nu a fost deloc editată. Din această cauză și vezi atâtea
greșeli gramaticale și ortografice. Nu am timp să stau să aștept să se așeze
cuvintele, să-și caute și să-și găsească locul precis și cel mai potrivit. Cum
aș putea să revin să reformulez când fac asta în pauza de masă de la lucru? Ce
am eu timp să scriu dimineața când trebuie să stau în trafic spre birou? Sau ar
avea timp vecinii mei/ colegii mei de trafic? Pentru că așa cum am scris-o eu,
o pot scrie și ei. Uite, nici măcar nu mă gândesc la ce se vorbește aici. Eu mă
gândesc la viitorul meu task cât stau în pauza mea de masă și tastez aici cu
îngrijorare. Ce e bine că măcar s-a implementat atât de riguros acest work from
home și pot să tastez în liniște aici fără să mă prindă superiorul, inferiorul
sau poate egalul meu. Nimeni nu mai dă pe la birou, dar traficul auto e la fel
de urât. Sau stăm doar noi cei care trebuie să ducem copiii la grădinițe,
pentru că ei nu au creșă de acasă. Ei trebuie în fiecare dimineață treziți,
spălați, convinși că anume ei trebuie să se îmbrace și să meargă afară în frig.
Tocmai în responsabilitatea lor stă să ajungă până la 8 într-un loc anume. Dacă
nu merg ei acolo, nu are cine altcineva și nu poate fi pasată responsabilitatea
asta celor mai în vârstă. Așa că această luptă se duce zilnic în fiecare casă
iar plozii nu își dau seama cât de greșit și-au ales părinții. Dacă ar fi ales
mai cu mult cap, poate aveau niște părinți care puteau ocazional să trimită un
angajat la creșă și să nu fie ei permanent nevoiți să meargă la creșă. Mare
greșeală.
Dar nu toți fac greșeli. Nu toți simt eșecul pe buzele
trandafirii și ochii măslinii. Sunt și copii care aleg bine și sunt energici și
bucuroși. La 5 dimineața aleargă prin casă ca să te trezească. Aduc cu ei și
pisicși cățel să te lingă pe față.
"Tatii, mamii, vreau clătitii!"
Așa că, mami, va trebui să-ți iei revedere de la brațele
puternice ale lui tati și să spargi niște ouă. Nu poți să nu faci clătite, dar
măcar să nu fie multe. Dar nu pot fi nici puține, trebuie să fie exact cât să
ajungă pentru toți, inclusiv pentru patrupezi. Nu le zicem numele proprii, încă
sunt niște personaje fără nume proprii, sunt generici, încă nu au culoare, nu
au poate nici blană, doar copilul e real și adevărat și sare bucuros prin
bucătărie când mami bate ouăle viguros, somnoroasă. Tati, cu brațele puternice,
o zbughește la duș. Pentru cea mică a fost ca un tir de mare viteză, fiind atât
de imens și rapid față de ea. Îi e puțin frică de el fiind atât de mare și
puternic, dar îi e drag să se uite la el și să fie luată în brațe și aruncată
spre norii de zahăr. Dimineața se desfășoară conform planului ei, ea fiind cea
mică, dar cu visele cele mai mari din casă. Pentru că fie casă cât de mică tot
încap în ea cele mai mari vise și o pisică, fiind motto-ul lui Olive.
13
Sau poate fi o carte despre cum mi-am întâlnit copilul, o
poveste despre întâlniri și regăsiri.
Primele gânduri m-au purtat la o salată de icre la cherhana.
Pe plaja cu mese așezate într-o rână și cu mâncarea delicioasă servită în
farfurii ciobite și tacâmuri pătate. Stai acolo, cu ochii fixați asupra mării,
parcă nici nu observi dezordinea, deși cu rulajul unei zilei se poate aduce
mobilier nou și tacâmuri proaspete. Poate că o fi mitele mari la Limanu și
lumina e mult după faleză. Dar asta nu contează. Momentul amorțit al timpului
este cel important. Primăvara nu este chiar atât de prietenoasă cum ne imaginam
- bate vântul, e înnorat și chiar destul de rece, dar faptul că tocmai am păcălit
pandemia și putem privi un orizont atât de vast chiar în fața noastră depășește
orice condiții meteorologice. Așteptăm mâncarea, eu savurez o bere rece și al
dracului de bună, iar tu fumezi liniștită o țigară care arde un pic prea repede
sub influența brizei. Suntem amețiți de atmosferă și priveliște, iar tu
zâmbești abia perceptibil. Îmi place liniștea și nu te deranjez, dar stai și
zemuiești acolo fără să împărtășești nimic, contemplativă. Mă cutremură un fior
după ce mai iau o înghițitură din bere și întreb: "De ce râzi?”
Imediat te superi și răspunzi defensiv că nu râzi, apoi
stingi țigara și îți îndrepți privirea spre orizont. Vine mâncarea și ne
avântăm asupra salatei ca doi turci în urma pământurilor arse ale lui Ștefan
cel Mare. Din neatenție, lovesc berea și o dezechilibrez, apoi încerc să o
prind cu cealaltă mână și, în loc să o prind, îi dau o lovitură și zboară de pe
masă. Sunt perplex și mă uit la tine, apoi amândoi izbucnim în râs, eu spun că "Oricum
era prea rece", iar tu întrebi "Facem un copil?"
Era să mă înec cu o bucată de pâine prăjită. Așa i se întâmplă
oricărui personaj care se află într-un moment amuzant al unei comedii
romantice. Mă repliez puțin și întreb circumspect „Cum?”. Zici că oricum îți dorești
un copil și ce să mai aștepți plus că uite iubirea și că ne înțelegem și nu știu
cât de multe aud din ce zici. Îmi tot sună în cap întrebarea senină și răspunsul
în capul meu probabil e știut deja. Dar cum să răspunzi atât de simplu la o întrebare
atât de complicată. Trebuie să te gândești la viitor, să îți setezi obiective să
ai contextul clar, să studiezi, să înveți să aloci resurse, să nu mai fii niciodată
independent, să nu uiți de tine prin baruri și prin iarba verde. Cum să răspunzi
atât de simplu?Dar eu nu mă sperii, eu
sunt curajos, eu nu sunt vulnerabil și ridic berea de jos. Cred că da, da , dar
nu știu, nu acum. “păi când?”
14
în Ucraina se moare constant. În Ucraina se dau permanent
bombe, se împușcă, mărșăluiesc tancuri și rachete de tot felul. În Ucraina mor
copii și mame, mor tați și bunici. Se sparg baraje și vin peste toată această
moarte și o spală. Vine vălmășagul și curge pe Nipru în jos aducând tot ce e
mai putred și mai infect. La radio, oamenii sunt alarmați, la televizor se
dezbate pericolul holerei la litoralul românesc, iar românii merg în Grecia.
Pot merge și în Spania, merg în Italia, în Franța sau Croația. Se duc la
servicii bune și ieftine și la limbi străine. Unii merg cu cardul doldora și
sunt relaxați din cale afară, alții au portbagajul doldora de conserve și nu
cheltuie nimic cu mâncarea. Condițiile de cazare sunt pentru fiecare ban în
plus sau în minus. Însă, cât de ieftină ar fi, tot e de trei ori mai ieftină ca
la Mamaia. Ai fost la Mamaia? Ai respirat Mamaia? Le-ai văzut logo-ul? Dar
pescărușii? Ai fugărit pescărușii? Se
adună pe plaja imensă și goală și stau liniștiți la taclale. Bine că dimineața,
imediat după răsărit, sunt mai adormiți și stau și mai adunați. Se pregătesc
pentru o zi lungă de țipat și furat mâncare, de fugărit pisici sperioase și
fetițe mici. Se adună pentru forțe noi prin băile solare timpurii și sunt
oarecum vulnerabili. Te poți apropia tiptil de ei, ușor aplecat. Te duci spre
ei ca și cum trebuie să le împărtășești că sunt în siguranță, că tu ești
pastorul lor, paznicul cel mai bun, că vrei doar să le fie bine. Iar când ești
suficient de aproape, cam de doi pași de uriaș, te poți îndrepta de spate și să
te repezi la fugă spre grămada de pene pleoștite. Este atât de amuzant că se
creează un mare haos de aripi speriate, de „care încotro să o ia”, „de nu mă
lovi cu aripa, mă pleoștitule, că te prind eu în apă”, „de care pe care”... e
un efect vizual și sonor minunat și poți spune că în acel moment te poți simți
răzbunat. Pe toate furtișagurile și nedreptățile pe care ți le poate face
neamul lor de pescăruși. De cum ai vrea uneori la fel să faci, să te apropii
tiptil de margine, să-ți pregătești puțin terenul și apoi numai să te repezi o
dată pe ei, până în Krasnodar, Rostov, Belgorod, Voronej... să îi vezi cum se
agită, cum se calcă în picioare, cum le sare „cât colo căciula”. Dar numai să
îi sperii și să te simți răzbunat, să știi că ai și tu arma de cojocul lor, să
te mai și lase în pace, să poți sta pe plaja ta imensă liniștit și să nu-ți fie
frică de holeră, și să nu-ți moară vecinii, și să poți liniștit face plozi
frumoși...
15
Sunt Olive și dansez pe nori. Câteodată îi și desenez, dar
îmi place tare mult să sar de pe unul pe altul și să mă arunc peste ei. Sunt
pufoși, răcoroși și comozi. Sunt atât de drăguți și nu mă satur niciodată de
ei. Doar uneori mă plictisesc și simt o ciudățenie. Un fel de durere ușoară în
piept care mă apasă puțin. Apoi sar un pic pe un nor albastru și îmi trece. Dar
uneori, oricât aș sări și oricât aș schimba norul și culoarea lui, durerea din
piept nu mă lasă. Uneori parcă nici nu cred că e adevărată.
Așa, sărind de pe un nor pe altul, am întâlnit un semen
de-al meu. La început nu am înțeles ce se întâmplă, dar apoi, sărind de
colo-colo, am înțeles. Am fost tare bucuroasă și am sărit vioaie spre el. Când
m-a văzut, mi-a sărit în întâmpinare, apoi ne-am jucat de-a v-ați prinselea.
Apoi mi-a zis că îl cheamă Rafael. A zis că nu e obosit, dar are un secret mare
și vrea să mi-l spună pentru că par de încredere. Zicea că săriturile și toate
astea sunt amuzante, dar că nu sunt cu totul reale. Că el s-a cam săturat și că
la următoarea plecare. A pus ochii pe un cuplu mișto și abia așteaptă să-i
cunoască mai bine.
„Despre ce vorbești, asta e lumea reală, nu cunosc altceva,
nu există altceva pe lume, doar săritul pe nori pufoși.” S-a uitat neîncrezător
la mine o vreme, apoi a zâmbit luminat. „Ah, tu ești primăviața, e minunat, ce
nu aș da și eu pentru încă o primă dată. Tu nu îți amintești nimic? Nu ai fost
pe pământ? Eu am fost, dar nu am stat mult. Am ajuns până pe la adolescență și
apoi game over. Am luat-o pe căi greșite, știi, anturajul și așa. Nu mi-am dat
seama ce fac. Dar am petrecut frumos până atunci și mi-a plăcut tare mult un
loc. E o plajă magnifică ziua, dar mai ales fascinantă noaptea. Acolo este
real, dar în același timp pare că ești în cer. La capătul lumii, cu picioarele
peste marginea ei, cu capul spre univers și cu nesfârșitul în față.” Zâmbi visător,
apoi se uită ușor în lateral, ridică o mână la ochi în chip de șapcă și apoi
l-am văzut sărind de pe nor în jos. „Rafaeel!” „Ne vedem, Olive, pe plajă, în
Vama Veche!”
16
Trumpy este destul de șucărit. Iar l-au furat comuniștii. În
loc să-l lase pe el, blondul magnific al lumii, să devină din nou președinte.
Să arate el lumii cât de great este America din nou. Cum nu le pasă deloc de
aceste politici sfioase internaționale și cum SUA nu ar mai trebui să apere pe
nimeni.
Uite ce e, lumea asta e un loc mare și complicat, dar să fim
sinceri, dacă nu avem Ucraina, Moldova, Polonia și toate acele țări de lângă
Sankt Petersburg, ce sens mai are să ne uităm la glob? Toate acestea, să fim
clari, nu sunt decât niște provincii, așa cum spune și Uptinski - și știi ce
spunea el, că toate sunt guberniile lui, până la Berlin și înapoi. De ce i-am
lăsat să ne domine spațiul aerian? De ce i-am lăsat să intre în NATO sau în
acea mizerie de Uniune Europeană? Nu câștig eu nimic din asta, Trumpy. Dar nici
Uptinski nu și-a ținut promisiunile. El vorbea despre arme nucleare, despre cum
o să rezolve toți acești mici agitatori care ne dau bătăi de cap. Spunea că o
să-i pună la respect pe britanici și pe toată Europa, iar el își ia arme de la
Coreea de Nord! I-am zis eu că mă ocup eu de coreeni, dar el s-a dus și a făcut
înțelegeri cu chinezii. Și ce să mai zicem despre fabrica lui de troli și de
mascaradele alea? N-au rezolvat nimic! Toți par niște înfrânți. Cum să facem
din această țară o națiune măreață dacă nici măcar nu sunt președinte? Și nici
fanii mei nu mai sunt ce erau, parcă nu le mai pasă de țară și de... Scuze,
mi-am pierdut firea, dar hai să ne întoarcem la subiectul principal, că trebuie
să facem America mare din nou!
Trumpy privea de pe malul Pacificului din infinity pool-ul
său încălzit. Oceanul era zbuciumat și bătea vântul, dar nu-l afecta prea mult.
Nici măcar părul nu îl mișca. Pe peluza din fața lui erau Ivanka și o prietenă
mai tânără a ei, care stăteau la soare. Se gândea că mai târziu va trebui să ia
o pastilă și că va rămâne și Ivanka să se uite în timp ce el o va convinge pe
Hilly că el e the man. Sigur, totuși, avea un gust amar, o părere de rău că nu
poate face asta ca și Billy, din biroul oval, dar mai vedem noi. Poate că o
destituie pe duduia aia de la Washington, până la urmă nu a fost aleasă, a
ajuns acolo după ce a mierlit-oăla în
funcție. Eu am zis că e prea bătrân, un decrepit, nici nu mai știa că îl cheamă
Joe. Hai, hit the road!
17
Până la urmă, o carte se și scrie încet. Trebuie să te mai
uiți la personaje și ce mai fac, cum se simt. Vor ele să participe sau poate că
nu prea au dispoziție pentru așa ceva. Poate au avut o zi mai grea și se simt
incapabile să mai miște ceva pe pagina albă. Să mai povestească ce își mai
amintesc sau să inventeze acțiuni. Cum ar fi petrecerea din Yuva. A fost
superbă. Exact ce și-a dorit Dede. A fost acolo o problemă că părea că nu a
fost timp suficient, dar petrecerea a fost electrizantă. Eu și ea am dansat ca
niciodată. Toți invitații au dansat și s-au simțit excelent, nu au fost
probleme cu alți invitați ai clubului care au venit și ei mai târziu, iar
muzica a fost chiar ce trebuia. Iar marea, ca întotdeauna minunată.
Pe plaja la Vama Veche, se scutură universul de griji. Pe
plaja la Vama Veche, se așază praful fără să-l miști. Rafael era la stuf.
Tocmai ce a aflat azi că e petrecerea de 55 de ani de când se fac petreceri la
stuf. Tot aceleași melodii din 2000 le bagă, dar lumea încă dansează pe ele.
Este conștient că sunt niște clasice, sunt verișori direcți cu Bach și Salam,
dar ce să-i faci, e muzica ce era încă făcută de oameni, parcă are ceva al ei,
ceva rudimentar, imperfect, dar omenesc. Probabil că asta îi mai atrage pe
oamenii aceștia însetați după răzvrătire și conexiune umană, de petrecere și
dezmăț. Totuși, Rafael este ușor obosit. A venit de joi că oricum nu prea mai
avea de făcut la oraș. Și a găsit o cabină de chirie mai ieftină, a lăsat
pachetul cu haine și a fugit afară. Marea nu poate fi atinsă în continuare
fiind îngrădită cu panouri groase și înalte de plexiglas armat, dar poate fi
văzută. De fiecare dată îl frapează cât de înaltă este apa și cât de
interesantă este senzația de acvariu ziua. Seara e doar un zid negru și răcoros
pe care poți trage diverse linii. Adolescenții se mai preling pe lângă Rafael
și merg la zidul de sticlă. Acesta este gestul suprem al rebeliunii lor. Unirea
prin sărut culcați câte doi pe verticală pe totemul nesăbuinței generației
anterioare. Toți netoții care au ars-o atât de iresponsabil cu natura, cu
mașinile lor pe combustibili fosili, cu plasticele, pesticidele și lenea lor
crasă. Niște ignorați desăvârșiți, niște ipocriți onaniști ordinari ce se
ascundeau în spatele unui deget mijlociu denumit mincinos prosperitate
economică. Până la urmă ne-au tras-o în mod original.
-Ce arzi acolo? Se aude o voce melodică din
stânga lui. Se uită la țigara din mâna stângă și apoi la fata blondă din
dreapta cu o nedumerire amplă în ochi.
-Hai că nu mă refer la țigară, așa e vorba pe
aici. Din ce secol ești?
-Ah, scuze, da, nu e viid oricum.. da, în rest o
ard bine, da.. am zis blană?
-Da, da, foarte bine! Hai să dansăm blană! Și l-a
luat de mână fără să mai aștepte răspunsul lui pozitiv sau negativ cum ar fi
corect față de bărbați
18
Au urmat și alte discuții despre cum să ne întâlnim cu
copilul. Am vorbit despre bani, despre valori, despre biserică, educație și
despre această societate nebună. Am discutat despre sinceritate și minciună,
despre a duce cu zăhărelul sau cu joarda. Totuși, nu poți ști cine ești până
când nu vine și te apasă pe el pe butoane. Viața este mai complicată, mai
ciudată, mai grea, are alte perspective și toate sunt neașteptate.
Nu știm când am fost aleși, nu știm cum s-a întâmplat, cum
de ne-a lovit norocul, dar calculând în spate, estimând cu un calendar în față,
poate că a fost într-o lună de vară. Poate că a fost chiar la mare, pe plaja
Mykonos-ului. Seara, înainte să răsară luna de după vârful insulei, este încă
întuneric plăcut. Apa e caldă, aerul mai răcoros, mâncarea de mare superbă și
ușoară, vinul rece și ușor licoros. Plimbarea de după cina e plăcută, cu
persoana dragă, iar plaja e totuș pustie dintr-un motiv oarecare.
-Totuși, e bine și la grecii ăștia, nu degeaba au
ajuns ei să facă temple pentru Zeus.
-E bine, dar oare Zeus era cel mai important zeu
la ei? Cred că Afrodita era cea mai superbă dintre ei. Trecând pe lângă o mică
terasă înconjurată de ghivece cu arbuști de mirt frumos tăiați comentez în
continuare, ea și lebăda ce o simbolizează.
-Știai că lebedele sunt cupluri pe viață? După ce
se formează o familie, nu se mai despart, rămân mereu împreună. E interesant că
cuplurile se formează chiar înainte de a fi mature întru totul, înțelegi tu,
dar după ce fac oul, îl clocesc pe rând.
-Eu pot zice că îmi place destul de mult cum
arată, au postura aceea elegantă și grațioasă. Mă uit la ea și o trag ușor spre
apă. O sărut pe buzele umede și o mângâi pe spate.
Seara e plăcută, iar apa e caldă, nisipul este moale și
călduț. De undeva, de mai departe, se aude în surdină o muzică internațională
de Doamne ajută. Poate că într-una din aceste momente am fost aleși de Olive.
19
Uptinski era în vila sa din
Petersburg. Îi plăcea mult să vină în orașul natal, deși prefera întotdeauna
căldura de la Soci, îl mâna dorul de casă permanent spre nord. Drumul de la
Moscova putea fi obositor, dar cu avionul nu era decât o oră și apoi încă
câteva minute cu mașina până și de la aeroport. În casă era liniște acum, mai
ales că nu era multă lume, doar strictul necesar, cei până în 40 de persoane
plus serviciul de pază. Ivan citea "1984" și părea puțin îmbufnat.
Înainte să o aleagă țarul i-a zis să ia altceva. Putea lua o carte a unui
scriitor național. Putea citi chiar Bulgakov dacă asta era dorința lui, decât
un șobolan pe față, mai bine un Pilat, e mai sănătos. Dar acum nu mai putea
face nimic, poate că depresia care îl va măcina după ce termină cartea îl va
face mai prietenos și amoros. Uptinski stătea la masa lui de lucru și semna
niște acte operaționale. Mâna dreaptă era iar înțepenită, dar nu avea să se
oprească până nu termina tot de iscălit, un judocan nu renunță. Și tot semnând
așa mai ridica un ochi la Ivan care stătea pe canapeaua din fața lui, ușor în
profil, adunat ușor nefiresc în postura lui efeminată și colanți negri. Îi
putea vedea liniile ferme dar suave, musculatura definită și pielea lucioasă pe
lângă maieul în dungi alb-albastre. Arăta exact ca un marinar fără corabie, dar
acum era în grija lui și are cel mai bun căpitan din lume. De pe geam intra
aerul golfului Finic care te îndemnă la visare în nemișcarea lui specifică.
Se întoarce la semnat și vede un comunicat despre Claus de
la NATO. Iar acesta a declarat că trebuie ridicat un zid de la Marea Neagră
până la Marea Baltică. De parcă suntem tot în plin Ev Mediu și vin tătarii călare.
Dar zice Claus că zidul va fi pe mai multe straturi – fizic, electromagnetic,
informatic, chiar și spațial. Cortina de fier se ridică iar, dar acum o ridică
Vestul. Iar Uptinski e supărat. Vede că recomandările sunt urgentarea armei
atomice cosmice. Îi place când consilierii îi citesc gândurile, îi place că
poate doar să semneze și să nu convoace ditamai comisia. Semnează cu plăcere,
mai că simte cum îi se înfierbântă sângele. Ivan se ridică simțind ca o felină
momentul și i se prelinge în brațele lui puternice. Îi strecoară un timbru sub
limbă și lasă să se înfiripe curcubeile.
20
Olive, încă de mică, a vrut să meargă la mare. Ea s-a născut
în mod năstrușnic la Cluj. A admirat orașul și l-a iubit în sine ei. A apreciat
împrejurimile verzi, brazii, pădurea de stejari, vulpile și căprioarele în
escapadele lor ocazionale. S-a cățărat în toți pomii fructiferi plantați în
cartier și chiar a căzut din câțiva, dar cum jos era iarbă nu i-a păsat prea
mult. S-a dat pe role pe străduță și a țipat cât de tare a putut, ea și
prietena ei bună, Rebeca. Rebeca era vecina de la etajul 1, care la fel a ales
bine părinții. Astfel, au ajuns să se vadă și vecinii mai des, că trebuia să
aibă grijă pe rând de copilele pline de energie. Rebeca era brunetă și la fel
de subțire, dar neapărat exact la fel de neastâmpărată ca și Olive. Iar după ce
au tocit rolele de pe străduța dreapta, s-au gândit că bine ar fi să se dea și
pe cea abruptă să vadă cum e... ar fi fost o idee bună să întrebe și să ceară
oarecare aprobare, dar ele două împreună aveau mai multă hotărâre decât toți
adulții din bloc laolaltă. Și s-au pus în vârful străzii una lângă alta,
ținându-se de mână și apoi și-au dat drumul la vale. După primii câțiva metri,
Rebeca se dezechilibră și căzu brusc, iar Olive continua râzând puternic,chiuind și prinzând în continuareviteză. De după penultimul bloc, doi
muncitori ies perpendicular pe traseul tot mai rapid al lui Olive. Norocul era
că cei doi oameni muncitori erau niște mutanți care cărau tocmai în acel moment
o saltea peste care Olive ateriză cu toată viteza și chiar dezechilibră
muncitorii care căzură pe spate mai mult speriați decât conștienți de
evenimente.
Olive plonja ca intru aqua park peste saltea prin tufele de
tuia și se rostogoli de câteva ori pe iarbă, proaspăt păscută de caii de
prăsilă care-și făceau veacul în zonă. Rebeca văzând totul, veni și ea pe role,
dar mai prudentă totuși de data asta, apăsând pe frânele rolelor. Se apropie de
Olive, care respira sacadat și văzu că era toată doar linii roșii verzi și
părea în transă cu ochii dați peste cap, tot repetând încet „afel, afel”.
Rebeca o ține de cap și de mâini și începe să plângă. E mică, speriată și nu
știe ce să facă... Cei doi mutanți vin cu o sticlă de apă și o stropesc ușor pe
Olive. „Hey, ești bine?” îi vorbește unul dintre ei. În locul ei, răspunde mai
tare plângând Rebeca „nu vezi în ce stare e, cheam-o pe mama!”, „cine e mama
ta?” se scuză muncitorul, „nu cred că o cunosc, îmi dai numărul de telefon?”
Celălalt ia telefonul lui și formează 112 și sună direct la ambulanță, „alo,
da, e rănită, adică nu sunt urme de răni, doar niște zgârieturi, da, așteptăm
aici, mulțumesc”.
21
În Ucraina se trăiește din nou. Pe drumul spre Odesa, chiar
dacă satele par pustiite, urmele războiului nu se mai văd. Uneori se mai
întâlnesc însemne cu "interzis trolilor " , dar deja ușor șterse.
Cultura post-război este încă în pulberi și nu a fost plăsmuit ceva clar, un
monument al victoriei. Oamenii încă sunt în proces de vindecare. Dar e clar că
multe suflete sunt oarbe, sunt o grămadă de carne care se mai mișcă, dar care
demult nu mai sunt în viață. Un sac de piele umplut cu multă durere pentru cei pierduți.
Dar nu mai zboară obuzele, iar iarba dă semne de înverzire. În Ucraina, aproape
se trăiește din nou. La Odesa voi ajunge în jurul orei 12. În 4 ore să trec
prin 3 țări pare un oarecare record, dar am avut noroc cu legitimația de
serviciu, pentru că nu am fost oprit prea mult timp la vămi. Oricum, prin sudul
Moldovei se circulă acum intens și în viteză, iar pentru reconstrucția Odessei,
unele reguli pot fi încălcate, cum ar fi cele ale vitezei legale.
Cum am trecut în Ucraina, am oprit 5 minute în Parcul
Nistrul de Jos pentru a admira din nou, în nesfârșirea ei, unirea Mării Negre
cu cea a mării de verde care e în plină trezire acum. În timp ce beam o gură de
cafea din termosul meu Starbucks, alung un gând dezgustător din mintea mea de
naționalist scârbos. Mi-e rușine când mă gândesc că poate pe aceste terenuri
umbla Ștefan cel Mare cu paloșul lui drept și judeca rapid turci și alți
păgâni. Câmpuri și timpuri demult uitate peste care trec acum și eu doar pentru
a încerca să ajut. Ajut e doar un eufemism pentru că sunt cu afaceri. Urmează
să fac profit, și încă unul nesimțit, dar măcar nu vin cu arme și fosfor alb.
Încerc să aduc putere financiară și var alb pentru refacerea Odessei.Varul e vândut la preț de aur pe datorie. E
bine că măcar e local și nu trebuie să-l aduc de undeva. Doar îl cumpăr local
și apoi îl vând la comisia municipală, iar banii vin din diverse puncte ale
globului. Am avut grijă să-mi verific mașina la plecare să nu aibă probleme, plus
că e bine să arate exemplar, să strălucească de curată, trebuie să facă
impresia de putere și igienă. Iar oamenii aceștia sunt și ei doritori de asta,
își doresc viața înapoi, traiul normal și sunt capabili să primească o atenție
și cât de mică. O atenție potrivită îi face să semneze apoi orice sumă, o
promisiune le înflăcărează inima, iar dacă le spui că Odesa va străluci mai
ceva ca înainte de 2020, îi ai în mâna ta. Vreau să fac Odesa să arate bine.
Sunt convins că este un mare potențial aici, un profit imens de făcut din
imobiliare. Clădirile nu sunt atât de vechi, poziția urbană e superbă, apa nu
crește atât de rău iar prețurile sunt foarte mici. Asta e planul meu de
afaceri, cumpăr var, vând var, cumpăr spelunci și le păstrez. Între timp,
mașina mea electrică deja zboară din nou, confortabil pentru mine, să nu simt
denivelările și gropile și toate defectele drumului.
Apoi mă gândesc la Olive, la viața pe care vreau să i-o
dăruiesc, la experiențele tinerești pe care ea le-ar putea trăi, pe care i
le-aș putea oferi cu resursele pe care i le scot din varul viu. Simt cum mă
entuziasmez și deschid ușor geamul să simt briza sărată. Olive nu va trebui să
simtă nicio lipsă, va trebui să știe că m-am simțit onorat să fiu ales de ea,
iar eu pot face orice ca să îi arăt asta. Briza sărată pătrunde aducând puțină
răcoare peste soarele arzător al mâinii stângi. E plăcut să te simți util
totuși.
22
Claus se uită în
oglinda imensă din fața lui. Se uită în ochii lui albaștri și simte cum îl
atrage albastrul lor. Simte cum îl învăluie și îl cuprinde de peste tot. Îl ia
cu rece, îl ia cu cald, uită de el și de lume, de tot. Uită că este așteptat
undeva în 3 ore și deja este în întârziere. Albastrul acela l-a măcinat mereu,
adâncul lui și cu cât se uită mai mult părea mai nesfârșit, mai mult. Părea că
doar albastru e toată oglinda, că chiar pielea lui e albastră și ce se poate
îneca în el ca în Marea Neagră, că nu mai are aer, că e rece și fără speranță.
Apoi clipește și își
dă seama că e în fața oglinzii, că e doar în boxer. Se uită la picioare, la
gambele lucrate, la abdomenul plat și pectoralii bine definiți și la brațele
lui puternice. Îl agasează petele apărute piele dare bine întinsă, lucru care pare să-l
mulțumească.
Încearcă un zâmbet,
dar nu îi iese bine, mai încearcă o dată mai sincer, mai convingător, mai
deschis. Apoi face iar față serioasă, timp în care pare că îi apare o idee în
neocortexul frontal. „I am back”, moment în care îl pufnește un râs sincer pe
care încearcă să-l transforme într-un surâs politicos de care nu e doar
mulțumit ci chiar mândru „Mândru să-mi servesc țara și continentul, mândru să o
apăr și să o dezvolt, să aduc tehnologia în folosul popoarelor Grădinii Europei
și a Maicii Domnului, mândru să fiu șeful celei mai mari și puternice alianțe
militare defensive, împotriva trolilor, a orcilor și a fenomenelor
imprevizibile ale naturii” fck Trumpy și Uptinski, fck Hamas și Ibrahim, fck
Kim și fck Him, zâmbetul i s-a schimbat într-o încleștare dură iar Claus arată
a robot terminator „vă termin eu pe toți dictatorii împuțiți, mi-ați otrăvit
copilăria și chinuit părinții, m-ați făcut să plec de la școală, să plec din
fața elevilor cu nenorocirile pe care le-ați tot făcut”.
Apoi își scutură puțin corpul și își revine la expresia
faciala de dinainte. Va trebui să inaugureze summit-ul de la București, să
stoarcă câteva lacrimi de la persoanele care vor veni, va trebui să aducă și
puțină hotărâre, să convingă că nu există altă apărare decât ofensiva.
Se duce la dulapul cu
haine, ia prima cămașă albă și o îmbracă, apoi se îndreaptă la dulapul doi de
unde ia primul costum albastru și le toate îmbracă tacticos. Materialele sunt
cele mai bune, pericolul unei șifonări este atât de mic că ar trebui să circuli
cu metroul într-una dintre cele mai aglomerate și incendiare momente cu un
rucsac de munte în spate ca să riști să apară undeva vreo cută, dar atenția
pentru aspect a făcut tot timpul parte din Claus într-o măsură foarte
mare.Și oricum, cine circulă ci
metroul? Rutina zice că acum e momentul pentru șosete și pantofi dar a zis că
face azi o nebunie și merge la dulapul cu cravate care e tocmai în celălalt
capăt al dressing-ului de 80 de mp. Alege o cravată albastră cu atenție și cât
o aranjează observă în oglinda din spate o valiză mică neagră. Știe ce e cu ea,
și îl stresează, știe că nu trebuia să o aducă aici dar totuși trebuia. Legea
nu îi permite, nu are voie să scoată din sediul strategic, nu trebuie să fie
nesupravegheată, nu trebuie ca valiza de confirmare a codurilor de atac să fie
în reședința lui publică. Dar cine să-l verifice, cine să-l oprească pe șeful
la NATO, cine să îi zică că nu e ok când în semnătura lui stă securitatea a
unui miliard de oameni.
După ce țările nord-africane au cerut și au accesat în al
cincilea lui an de mandat, lumea a devenit și mai sigură, iar Claus începea să
fie comparat mai în glumă mai în secret cu un alt mare om cu C. Apoi unele
zvonuri au ieșit prin gaura cheii afară iar jurnaliștii perfizi au auzit cum
șeful NATO era dezmierdat și Cezar. Cine se poate pune cu Cezar? Iar Cezar voia
valiza cu el, voia să îi înțeleagă greutatea.
23
„Hai la zid.” „Ce?”„Girls just wanna have fun.” „Ce?”
Olive se apropie și se ridică pe vârfuri, apropiindu-se de
urechea lui Rafael și îi spune: „Cred că doar în ureche îți pot vorbi ca să mă
auzi.” Se lasă jos și se uită intens și cu subînțeles la Rafael, zâmbind ușor
rușinată. Rafael este confuz și se apleacă ușor spre urechea ei, strigând cât
de mult îl ținea vocea: „Știai că piesa asta e scrisă de Hazard?” „Ca și
întâlnirea noastră.” „Nu, ziceam că e scrisă de Robert Hazard și nu de Cyndi
Lauper cum crede toată lumea.” „Cine e Cyndi Lauper? Girls just wanna have
fun.” „Cum cine e? E cine cântă melodia.” „Nu sunt Cyndi, și cânt piesa asta
destul de bine, sunt Olive și cred că ești drăguț, ce zici mergem la zid?”“Da.”
Sute de picioare care țopăie și amestecă tot sângele din
corpurile și așa încălzite ridică în aer sute de kilograme de praf format din
elemente minerale cât și elemente sedimentare formate în milioane de ani de
prelucrare în ere geologice prelungite și alternante. Iar acum sunt un fluid
ultra instabil care, odată ce sutele de primate înnebunite de cuvintele și
sunetele simple își vor fi găsit nevoia împlinită cu succes sau energia toată
consumată, se va depune înapoi peste plaja lipsită de scopul primar, peste
blocurile colorate stridente, peste zidul de sticlă și apa neagră a Mării
Negre.
Olive și Rafael se strecoară printre dansatorii hiperactivi,
printre mâinile agitate în aer și picioarele mișcate alandala. Se îndreaptă
spre zid fiind ghidat de Olive care îl trage cu mânuța ei care e atât de mică
că îi este frică să nu se topească în mâna lui.
Ajunși la zid, amândoi se sprijină cu spatele spre el.
Panourile sunt ușor inclinate spre interiorul mării iar apa rece absoarbe
oboseala și căldura, acționând ca un pansament pe mușchii solicitați. Amândoi
se uită la stele fără a simți o oarecare nevoie de a vorbi ceva anume, dar
dintr-un motiv oarecare încă se țin de mână. Olive zice fără a-și lua ochii de
la stele: „Știi în seara asta nu va ploua. Știu, zici, sunt șanse destul de
mari să fie așa, că e senin și oricum nu a mai plouat de atâția ani la mare,
dar îți pot zice cusută la sută
certitudine că nici azi nu va ploua.” Rafael nu zice nimic, dar brusc îi este
foarte sete. Simte cum tot ce ar trebui să facă ar fi doar să bea un pahar
nesfârșit de apă rece. Nu își ia ochii de la stele și își aprinde o țigară ca
și cum ar fi țigara de după. Se concentrează pe un vortex de fum alb și zici că
se trezește să întrebe: „De ce?” „Nu e complicat, dar nu vei înțelege. E ceva
legat de norii care nu se mai formează. De culoarea lor și de pufoșenia lor.
Știu, nu are sens, dar te pot asigura că așa e.” „Așa e, nu înțeleg. Dar să
știi că nu sunt prost. Nu înțeleg despre ce pufoșenie vorbești când ei nu
există.” „Există, tot timpul există. Doar nu îi mai pictează nimeni, nu mai
sare nimeni pe ei... și așa nu se activează.” Rafael mai trage un fum de
țigară, se uită la Olive și constată cât de serioasă e. Apoi expiră prelung și
observă cum fumul nu mai are culoare.
24
O carte se scrie ca un contract. Definești părțile și apoi
scrii obiectul contractului. Te gândești ce probleme pot să apară și le combați
direct. Pui și drepturi pui și obligații, apoi te umpli de bani. Mai ales daca cunoști
pe cine trebuie si unde trebuie. Iar acela ești tu, iar tu chiar vrei să faci
bani.
Era ora 14:00, după-amiaza, și Uptinski era obosit, iar Ivan
prepara ceaiul. Era momentul preferat al lui Ivan din zi. Putea sta în
bucătărie fără să fie urmărit în permanență de ochii aceia de mort umblător
care se credea zeu pe pământ. Putea să ia apă și să o filtreze. O filtra pentru
a-și consuma timpul, pentru a putea să fumeze ceva. Fuma pentru a-și alunga
frica. Știa că are zile numărate, știa că Uptinski va muri și el îi va urma
soarta îndeaproape, ca și apropiații faraonilor. Dar nu i se părea rău. Măcar
putea citi, putea să se scufunde într-o lume imaginară în care el călărea pe
idei neînchipuite de capul lui. Idei pe care nu le-ar fi gândit dacă ar fi
rămas în peștera din care a fost scos. Putea citi cum Dumnezeu nu există și cum
oamenii pot să existe atât în stare naturală, cât și în una anormală. Se gândea
Ivan, el nu exista în stare normală. Nici măcar nu era atât de gay, adică putea
să iubească femeile și să fie mult emoționat de ele. Putea să se gândească cu
admirație și cu ardoare la fete, cel puțin cele pe care și le mai amintea. Ceea
ce nu putea spune despre Uptinski, el era tot timpul acolo și nu îi trezea
admirație.
După ce filtra apa prin mai multe filtre, o punea la fiert.
Fiertul dura la fel de mult timp, dar era liniște. Nu trebuia să asculte o
respirație sacadată, enervantă și plină de medicamente. Medicamentele țineau în
viață un corp care, de fapt, începea să putrezească pe interior. Și moartea
care îl săpa nu avea să se oprească. Știa. Știa cum știa că numele lui nu era
Ivan, cum știa că el era purtător de HIV, dar că nu putea transmite, cum l-a
luat din pușcărie de la medicul său care i-a făcut injecție de penicilină cu
aceeași seringă ca și la restul deținuților. Știa că nu avea multe șanse, dar
se putea gândi la Kafka. Putea să se gândească la oamenii viitorului, se putea
gândi la frații lui pe care nu i-a văzut de mai mult de zece ani și care nici
nu știa pe unde sunt.
După ce fierbea apa, punea un plic în ceașcă și turna peste
ele apa fierbinte. Amesteca încet și lăsa un minut, apoi mai amesteca un pic.
Ceaiul trebuia să fie tare pentru a nu da de bănuit. Va pune doar o picătură,
doar atât e suficient, așa spera, așa i s-a spus. O picătură pe zi în ceai și
nu va simți nimic. Apoi îl vor extrage și i se va da antidotul și pașaportul.
Pașaport nou și bani contra moarte.
„Uptinski, uite ceaiul”, apoi sorbește ușor din el ca să
demonstreze cât de bun e, „hai, știi ce bine îți face. Îți mai dă energie și
poți să termini toată treaba aceea importantă pe care o faci acolo.” Mai
sorbește o dată, dar mai puțin, apoi o lasă pe masă. Înghite, tot timpul
înghite, nu crede oricum că va scăpa. Oricum va fi îngropat odată cu el, într-o
îmbrățișare veșnică, țarul și țăranul, împăratul și cerșetorul, cel mai mare și
cel mai mic ce nu a vrut decât să mănânce o dată, nu a vrut decât să îi dea o
bucată de pâine fratelui său mai mic. Nu a vrut în pușcărie, nu a vrut să fie
marioneta nimănui. Dar așa a fost contractul.
25
Dar asta nu este o carte. Și atunci nu are nici început,
nici sfârșit. Nu are cuprins și nici personaje tridimensionale, sau chiar pe
patru dimensiuni dacă adăugăm timpul. Iar dacă privești dintr-o perspectivă mai
largă, nici nu recunoști peisajul.
Rachetele atomice au zburat, dar au fost deviate către poli.
Oamenii s-au grăbit și au construit megastructuri care înconjoară apele, pentru
a nu pierde tot uscatul, dar cu râurile a fost tare complicat. Noroc cu marele
cercetător român Emergescu, care de nicăieri a venit cu soluția și la râuri, cu
acele lifturi de apă.
Suntem în marea umbră a apelor ridicate și totuși ni se pare
că este ok, că încă ne putem juca cu planeta asta și mai construim ziduri, mai
aruncăm sateliți în spațiu care se îneacă în mizeria cosmică, rachetele lui X
Musk încă nu au ajuns la Marte, iar Virgin Galactic aspiră încet spațiul
orbital cu promisiunea că sateliții nu o să mai cadă loviți ca muștele bete
toamna. Doar Claus veghează în centrul capitalei, călare falnic pe calul lui de
plumb, cu zâmbetul lui de Terminator, învingătorul lui Uptinski.
Cum nu este o carte, nici nu mor personajele, pot trăi în
incertitudine suspendată în imaginația unor adolescenți rebeli care, când văd
un delfin alb în Marea Neagră, își scot ventuzele și încep marea escaladare.
Legenda lor spune că dacă ajung sus, până când dispare delfinul, pot sărută cea
mai frumoasă fată și primesc și un shot gratis. Dar cel mai mult contează că în
lumina lunii, ușor în ceață, pot spera la ideea unei reveniri la lumea veche,
la o viață liniștită, fără măceluri și arme atomice orbitale, fără rații la
mâncare și stingere a luminilor noaptea, fără festivaluri estivale care țin
exact 3 zile și fără frica că nu va mai ploua niciodată la mare.
Olive își scoate ventuzele și începe cățărarea. Rafael și le
scoate și vrea să o ajungă. Nu a înțeles de ce urcă ea, doar este fată, plus că
nu s-a tras focul de avertisment, ceea ce înseamnă că nu este niciun delfin.
Fiecare dezlipire și lipire înapoi a ventuzei pe sticlă este un pericol în
sine. Acestea sunt mecanice și în funcție de cum le aplici, ai sau nu suport pe
plexi. Plus că evident că este interzisă escaladarea, nefiind puține cazurile
de persoane mai puțin experimentate care își pierdeau concentrarea și alunecau
până jos, acuzând dureri groaznice de picioare, spate sau, mai rău, lipsa lor.
Voia să o ajungă, dar și să stea în urma ei puțin, dacă e cazul, să o prindă de
o mână, să îi atenueze alunecarea. “Dar de ce urcă?”
Olive urca cu îndârjire și determinare. Fiecare mișcare este
calculată de parcă asta a făcut în fiecare weekend în ultimii șapte ani. Mâna
dreaptă dezlipită, o ridică și o lipește cu 20 de centimetri mai sus, apoi
același lucru cu piciorul stâng, apoi mută mana stângă apoi piciorul drept. Un
ciclu complet, repetat într-un ritm amețitor sub ochii celor de pe plajă, în
lumina reflectoarelor și sub sunetele sirenelor poliției. Rafael îi urmează
urcarea în același ritm, transpirația deja este abundentă pe spate, pe piept și
pe față. Briza este mult mai rece aici sus și este foarte conștient de ea.
Simte cum îl pătrunde o dată cu briza și o frică rece de eșec.
"Cum era? Frica este moartea minții, arde-o-ar focul.
Nu-mi va fi frică, o să mă eliberez de ea și o voi exploda. Și când mă voi uita
înapoi nu va fi rămas decât pământul pârjolit și eu.” Cu mai multă încredere,
cu un suflu nou, Rafael urcă în continuare.De jos, se poate vedea că poate ambii se vor apropia in același timp de
partea de sus a zidului, de “terasa supremă” cum i se mai spunea.
Olive a ajuns prima. S-a așezat cu spatele la mare și cu
fața spre petrecerea ce a înghețat în așteptare. Apoi își scoate ventuzele de
la mâini, mai întâi de la mâna dreaptă apoi de la stânga. Apoi de la picioare.
Și le pune lângă ea, pe terasă. A ajuns și Rafael și se uită uimit la ea.
"Ce faci?", ar întreba dacă ar mai avea suflu. Olive apoi își scoate
tricoul și încălțările și rămâne doar într-un fel de costum de baie colorat în
verde. Se ridică în picioare și se îndreaptă spre mare, parcurgând terasa.
"Vino, Rafael, îmi datorezi un sărut!" se ridică de pe terasă și el,
își scoate ventuzele și le lasă jos. Își scoate și el tricoul ud și o urmează
spre mare. "Stai, știi că nu e voie!" "Și când a oprit pe cineva
asta?"
Începu să fugă și la marginea terasei chiar sări în mare cu
capul în față, cu mâinile împreunate în formă de daltă. Rafael fu complet șocat
și nu mai avu timp să gândească și o lua imediat și el la fugă, repetându-i
întru totul mișcările. Fu din nou șocat când simți apa călduță în jurul lui,
moliciunea și vâscozitatea prietenoasă. Înotă câțiva metri plin de energie apoi
dădu de Olive care plutea chiar lângă. “Sper că ești pregătită.” “Ai venit cu
sărutul ucigaș?” “În orice caz, va merita tot efortul,” și o luă în brațe.
Pielea ei mai moale ca marea se lipi de pielea lui acum caldă. Marea îi ținea
la suprafață în cea mai bună bula a ei. Iar când buzele li se apropiară în
sfârșit, undeva departe se auzi un țipăt de delfin alb „a-fel, a-fel ”.
Jos la bar, două shoturi erau pregătite, așteptându-și
învingătorii. Ivan se abținuse să nu pună o picătură în plus în fiecare dintre
ele; obiceiurile vechi se uită greu. Zâmbi și își luă cartea lui neagră și
începu să citească mai departe despre lumea fără dumnezei, despre primii
oameni, despre vânătorii-culegători liberi.
Petrecerea își luase o pauză binemeritată, iar acum părea
mai efervescentă ca niciodată, cu mâini și picioare zburând în toate
direcțiile, mai energică. Din boxele imense bubuia în toată Vama Veche o
melodie veche de la sfârșitul lumii, aruncând versuri spre toți adolescenții: „We
don't fear you, we don't fear you, We've got love and music, love and music”.
Din când în când, se vedeau perechi care urcau pe ziduri, spre disperarea
câtorva polițiști prezenți. O mare de adolescenți ia cu asalt Marea Neagră, linii
albe care curg încet spre terasa supremă, prima dată mâna dreaptă o ridici și o
lipești cu 20 de centimetri mai sus, apoi același lucru cu piciorul stâng, apoi
muți mâna stângă, apoi piciorul drept. Un ciclu complet, repetat într-un ritm
amețitor la întrecere cu urmăritorul tău.
