24 aprilie 2025

Tiempo de Miel


Soarele părea să atârne la nesfârșit între cerul cu o adâncime nedefinită și întinsa mare de trestie de zahăr. Gory, între două vârste, se juca cu două fire din barbă, pierdut cu ochii în zare și cu o mică nehotărâre în ei. Se gândea dacă, într-adevăr, firele albe, recent descoperite, chiar îi conferă un oarecare grad de eleganță și calm sau dacă era doar un fel al ei de a-l liniști.


În ultimul timp, îl tot agasau astfel de întrebări — evident că, da, îmbătrânește, chiar dacă speranța lui era că ar mai avea măcar 20 de ani buni… și poate încă vreo 20, mai chinuiți, așa. Îl supărau aceste gânduri, mai ales că nu se decisese dacă ultimii 20 de ani, cei chinuiți, meritau să le afle gustul sau mai bine ar încheia socotelile cât traiul încă era dulce și confortabil.


Își pusese viața pe calea bună — altfel, n-ar fi avut timp de astfel de gânduri. Copiii deja se gândeau la viitorul lor; drept e că nu tare îndepărtat, dar dacă își făceau planuri de luni pentru sâmbătă, deja i se părea un mare avans. Era mai mult decât planuri de-acum până peste o oră — cum nu erau în stare să-și planifice nimic nici măcar mai departe de anul trecut. O mare realizare, pentru care, totuși, nu credea că are vreo contribuție. Totul era meritul lui Dede, care acum se aranja în cameră.


Nu înțelesese exact de ce a fost nevoie să meargă înăuntru și să piardă, probabil, hora dorada.


Chiar amplasată în câmpul de trestie, casa era specială și prin felul ei autentic în care fusese construită. O construcție pe o fundație solidă, din piatră aparentă, în stil românesc, cu pridvor nu mai lat de un metru, orientat spre sud, și cu o streașină care te apăra de soarele arzător din miezul zilei și de ploile torențiale de vară. Părea desprinsă de pe o bancnotă veche de 10 lei, cum nu mai găsești acum nicăieri, odată cu trecerea întregii Europe la moneda unică... Vremuri ciudate și tulburi, se gândi Gory, și le alungă cu o mână.


Totuși, vremea era perfectă acum — nici vântul nu se prea simțea, doar unele gângănii care se învârteau în roiuri, aparent fără destinație, se mai puteau abia auzi.

sursă: imagine generata  ChatGPT AI

Gândurile lui Gory se învârteau fără o destinație anume, când apăru Dede. Îi atinse umărul în trecere și apoi îi atinse ușor un obraz cu buzele ei parfumate. Se așeză pe un alt scaun, lângă Gory, și apoi privi câmpul cu trestie.

— E atâta dulceață în aer aici, e ca și cum ne-am afla într-un borcan cu miere… iar borcanul e făcut din apă sărată, exclamă Gory enigmatic.

Ca niciodată până acum, Dede nu simți nevoia să completeze și rămase să contemple.

— Nu facem o poză cât e hora dorada?

Dede își scutură părul, lăsând un val de parfum de citrice să împresoare pridvorul, părând a contrazice mii de ani de istorie românească. Apoi se mulțumi să zâmbească, lăsând întrebarea fără răspuns.


Gory își căută telefonul prin buzunar. Butonă puțin și apoi se uită din nou la Dede, dând de înțeles că sunt pregătiți. Se orientară cu fața spre soarele luminos și roșiatic, lăsând în urmă câmpul cu trestie, iar în plan secund — îndepărtații munți din est. Gory apăsă de mai multe ori, pentru a fi sigur că aplicația de poze are suficient material pentru a scoate o imagine prelucrată idealizat, cât mai bună.

Dede se așeză iar pe scaun, uitându-se dincolo de capătul mării verzi.

— Știi, sunt mulțumită. Ai zis mereu că nu sunt, dar sunt. Cred că și înainte eram cumva împăcată, dar acum mă simt… inundată de această mulțumire.

Nu zâmbea. Nu era nici tristă. Doar relata, privind în depărtare.

— Tu mi-ai adus acest refugiu, cu nesfârșita ta înțelegere. Știu, e frapant, dar tu m-ai înțeles mereu.


Gory își întinse mâna peste a ei. O ținu simplu de mână și se uită și el în zare. Gângăniile din aer dispăruseră și părea că liniștea devenise absolută. Atât de liniște, încât părea că se auzea cum urma soarele să se scufunde, dincolo de marea de trestie, în cea a oceanului planetar — într-o cacofonie imensă, rezultată din explozia oceanului în contact cu astrul imens.

— Auzi oceanul?



Umbra neagră se instalase în pridvorul celor doi. Gory scoase din buzunar o brichetă și aprinse lumânarea tip pastilă de pe măsuța rotundă și joasă. Efectul luminos era minim, mai degrabă comparabil cu a unei stele îndepărtate. Aprinse și a doua pastilă — parfumată, cu efectul de a turmenta țânțarii rătăciți prin lanul de trestie.

Din măsuță, dintr-un compartiment secret, cu proprietăți termoizolante, scoase o sticlă veche și prăfuită. Dede zâmbi la vederea acesteia și își aranja rochia roșie, lăsând să i se vadă picioarele lungi, de un alb strălucitor, cu brățări aurii la glezne.

— L-ai păstrat, observă ea.

sursa: Grand Reserve, Beciul Domnesc

Gory nu spuse nimic. Îi turnă cu grijă în pahar — vinul curgea ca o promisiune roșie, densă,  plină de istorie. Era o Feteasca Neagră de la Beciul Domnesc Grand Reserve . Nu era pentru o aniversare, nici pentru o sărbătoare. Era pentru momentul acesta. Pentru tihna aceea rară, dulce, fără cuvinte. Pentru o poveste care nu trebuie spusă mai departe pentru ca ea se trăiește.

Sorbiră încet, iar noaptea densă se filtra printre firele de trestie, în timp ce parfumul vinului plutea în aer, împletindu-se cu liniștea ca o rogojina imensa. Totul părea să capete greutate. Tradiția. Privirea. Femeia. Spectacolul. Amintirea.

— Știi ce-mi place? Șopti Dede după un țipăt prelung de pescăruș.

— Ce? Tresări Gory calm.

— Că nu e nimic extravagant aici. Doar noi. Și-un vin care ne știe rostul.

 


 ________________________________________

   Articol scris cu drag pentru SuperBlog 

 ________________________________________


23 aprilie 2025

Bosfor Express via Vasco

 

Uneori îmi pun rucsacul în spate, căștile în urechi, ochelarii de soare tip aviator pe ochi și mă duc la Gara de Nord. Aleg un peron la întâmplare și urc în tren. E ca și cum ai învârti un glob pământesc și ai pune degetul la întâmplare, fără posibilitatea de a schimba destinația. Ai urcat în tren și aia e — vezi unde ajungi, mai vezi pe parcurs. Așa am vizitat Brașovul de nenumărate ori, marea, minunata, Sighișoara, Zimnicea și chiar Marghita. Da, mai sunt și alte localități în care am fost — nu e o listă exhaustivă.

 

Tot așa, în fața unui weekend prelungit și a unei iminente plictiseli, mi-am luat rucsacul pregătit în prealabil, mi-am verificat bateriile portabile și am înlocuit cartea. Apoi am luat-o rapid pe scări.

 

Am verificat ora — de data asta era 18:00. Mi s-a părut o oră bună și cred că nu am mai plecat niciodată la o oră atât de târzie. În stradă, am luat-o la pas rapid pe bulevardul Gheorghe Duca. Soarele îmi bătea fix în ochi, noroc cu ochelarii mei de soare tip aviator. Apoi am traversat și am intrat în impunătoarea Gară București Nord, cu aspectul ei neîngrijit.

 

Niciodată nu mă uit la tabela de trenuri — risc să fiu influențat. Am ales unul dintre peroanele pe care nu-mi aminteam să mai fi fost și pe care era deja un tren, așteptând pasagerii. Arșița dogorea totul, iar pe peron era extra-cald, așa că, fără să mai stau pe gânduri, am urcat imediat cu gândul de a mă răcori. Zici că e prima dată când urc într-un tren — doar știi că în tren nu merg niciodată prizele, netul, nimic... dar surpriză, de data asta chiar era răcoare.

 

Tabela de plecări-sosiri- gara de nord / sursa: https://www.pexels.com/photo/a-currency-exchange-office-16292307/ 

Aleg și eu un scaun și mă așez satisfăcut, cu gândul la noua aventură care mă așteaptă. Trenul pornește ușor, cu sunetul ăla familiar al șinelor. Zâmbesc fără motiv. Ce-o fi, o fi. Mă las puțin pe spate, îmi întind bine picioarele, trag aer rece în piept și simt că mă relaxez.

 

Apoi se aud niște pași zgomotoși și inegali — apare în dreptul meu tot un zâmbet transpirat și se oprește neapărat.

 

— Nǐ hǎo ma? mă întreabă, parcă zâmbind și mai tare. Îmi dă din cap în semn de salut și înțeleg că am încuviințat cumva să se așeze. Sigur, nu e trenul meu, dar vagonul e aproape gol. Iar eu, chiar dacă nu sunt neapărat antisocial, nu mă bag în vorbă în tren. Citesc, ascult muzică, mă uit la un film sau pe geam, scriu, la o adică, dar nu mă intru în vorbă cu oamenii. Am o filozofie nu neapărat poate cea mai bună dar în tren, de obicei, sunt oameni obișnuiți, povești obișnuite, le știu, nu sunt interesante.

 

Probabil că se și vede pe fața mea. De obicei sunt lăsat în pace. Nu și de data asta.

 

Apuc să-mi trag picioarele cât să evit impactul cu rucsacul tip butelie de gaz — gigantică, probabil la fel de grea — și apoi își mai aruncă două genți, de mă și mir cum poate căra atâtea un singur om. Și încă cu cât entuziasm.

 

— Zhè shì hěn hǎo de! exclamă, de parcă trenul nostru e cel puțin un Orient Express cu reduceri la rață prăjită. Nu pare să observe că nu înțeleg nimic sau doar nu-l interesează. Apoi îmi întinde o sticluță cu un lichid verzui, pentru care îl refuz politicos. El tot insistă și eu refuz tot mai ferm, până pare că cedează și pune sticluța pe măsuța dintre noi. Apoi mai scoate telefonul, o tabletă, o hartă din hârtie din aia, fizică, din celuloză și o mini-boxă portabilă. Mă minunez tot mai mult de norocul meu, cât și de nivelul de dotare al noului meu coleg de drum. Și apoi pune muzică în surdină.

 

— So, how you doing? — mă întreabă, cu un puternic accent.

Fără să gândesc mult, răspund:

— I am fine, thank you.

— Well, I mean... purpose? Business? Pleasure?

— Well, I am just tripping around.

— Right... translator?

 

Scot și eu telefonul. El scoate un dispozitiv mic, albastru, îngust, cu un ecran pe toată lungimea, dar sigur nu un telefon. Îl pornește zice ceva, ca o incantație. În câteva secunde, o voce digitală, calmă, traduce:

— Ești norocos. Trenul ăsta merge exact unde trebuie. Apoi se uită la ceasul de la mână. — A și pornit la timp. Si eu am noroc tot timpul. Mai ales când sunt cu oameni interesanți, așa cum pari tu.

 

Mă gândesc ce s-a întâmplat. Speram ca interacțiunea noastră să se oprească la două replici politicoase. În orice caz, nu mă simțeam atât de norocos, dar totuși intrigat de dispozitiv, am devenit.

 

— Ce device este acela?

Iar pronunță o incantație și apoi întinde spre mine dispozitivul.

— Te rog să apesi pe acest buton ca să știe că traduce din română în chineză. Nu traduce automat orice și nu trage cu urechea.

Apăs pe butonul indicat și rostesc și eu aproape religios – ce dispozitiv este acesta?

Prietenului meu i se luminează fața din nou și îmi arată teatral dispozitivul. Îl ține în mână cu mândrie, ca pe o medalie.

Răspunde mândru:

— Este un translator instantaneu Vasco Translator V4. Optzeci și două de limbi. Traducere instant. Nu am plecat fără el de când l-am descoperit.

 

Sursa: Vasco Translator

Apoi apasă din nou și vorbește în chineză. Vasco traduce calm:

— Ești doar în trecere. Îți place să te plimbi fără scop.

 

— Tu? — întreb eu, tot prin Vasco.

Răspunde imediat. Vorbește în rafale, cu entuziasm. Vasco traduce pe măsură ce el se oprește între fraze:

— Sunt în vacanță. Dar și într-o căutare personală. Nu caut nimic anume. Caut ceva ce nu știu că îmi lipsește. Poate o poveste. Poate o întâmplare. Vad când găsesc.

Face o pauză, mă privește, apoi spune ceva mai scurt. Vasco, translatorul vocal emite ințelesul:

— Îmi plac oamenii care nu vorbesc degeaba. Tu pari genul ăsta.

Îmi dau seama că încă n-am clipit. Sau respirat normal.

— Nu zic că trebuie să vorbim, întinzând mâna zice, eu sunt Lon, Lon Lee. Dar dacă tot mergem în același tren… putem să nu tăcem complet.

Zâmbește. Apoi, fără să mai aștepte, mai scoate și o cutie mică cu bomboane. Practic e ca acasă, mă gândesc.


Sursa: Vasco Translator


Îl privesc. Îl privesc cu curiozitate. Și, mai ales, fără să simt nevoia să închid conversația.

Când tehnologia nu mai e un zid, ci devine o punte. Când o interacțiune întâmplătoare devine o oportunitate. Nu am mai simțit de mult atâta naturalețe într-un dialog cu un necunoscut. Nu mai simt bariera limbii. Nici măcar bariera culturii. Acum pot avea în urechi muzică, dar și căști cu traducător Vasco Translator E1, pe care Lon le folosește din când în când. Îl văd cum le activează rapid, discret — traducere instant, din chineză în engleză, sau direct în română. Seamănă mai degrabă cu un picnic intercultural decât cu o simplă călătorie.

Și, pe măsură ce trenul înaintează, îmi dau seama că tehnologia asta — fie ea aparat de tradus, o pereche de căști cu traducător, fie un translator instantaneu — e mai puțin despre gadgeturi și mai mult despre conexiune umană.

 

tren gara de nord/ sursa https://www.pexels.com/photo/30807450/


Într-o lume cu 8 sau 9 miliarde de suflete, mii de limbi și dialecte, Vasco nu doar traduce. Vasco apropie. Ne face să ne înțelegem. Ne face să zâmbim fără motiv.



 ________________________________________

   Articol scris cu drag pentru SuperBlog

 ________________________________________


18 aprilie 2025

Merlot și băiatul care visa

 Gory, ca și Benjamin Button, câteodată pare că merge înapoi înaintând prin timp. Mai știi tipul acela cu copilul care se emoționa la venirea Crăciunului? Îți las link, să-l recitesti in caz că ai uitat.

Dar să revenim. Gory este acum foarte tânăr. Abia i se văd tuleiele pe față și, desigur, nu sunt nici unele albe. Se măsoară încă în „mare”, dar doar față de alți copii, și are bani cât maxim până la următorii bani pe care nu știe când îi va primi — dacă nu este deja în datorii.

Este foarte tânăr, am stabilit. Și, practic, sărac, confuz, fără serviciu, și doar cu bătăi de cap.

Dar are visuri mari. Se vede mare antreprenor și consideră că, într-o zi, lumea va fi a lui. Vede cu ochii minții, clar, cum — acum, doar a terminat și facultatea — nimic nu îi va sta în cale. Atât că, momentan, nici măcar bani de chirie nu are și stă la niște prieteni. Și mai contribuie și el: face curat (că mâncare nu știe să facă), spune și el o glumă bună, o vorbă de duh…

Dar azi e o zi specială. A ajutat un coleg la un proiect de licență, iar colegul, drept recunoștință, i-a dat o sticlă de vin.

— Uite, un vin special, ca tine, i-a zis și a zâmbit promițător.

Veni bucuros nevoie mare, încă cu zâmbetul pe buze, că uite, sărbătorește cu colegii de apartament, gustă un vin roșu în prag de primăvara, că nu mai avea răbdare să nimerească cheia în ușă. După ce reuși, într-un final, să deschidă, să intre, să pună haina în cuier, constată că apartamentul e gol.

O notă pe masa din bucătărie îl anunța că au plecat pe la casele lor, la părinți, mai devreme, cum vineri era liber.

— Merg acasă să mănânce bine… gândi Gory, cu un strop de invidie.

Se dezumflă, că era singur la apartament. Băgă sticla în frigider și, cu un pahar de apă de la robinet, se așeză la masa din bucătărie să se scufunde într-o mică depresie.

— Iar sunt singur aici, în orașul ăsta năpăstuit, fără job, fără prieteni, fără o iubită… N-am nici măcar mâncare. L-am ajutat toată ziua pe colegul ăla și mi-a dat, și el, o sticlă de vin. Scump te vinzi, Gory… Ești clar pe calea de ultra-succes. În ritmul ăsta, în doi ani ai casă, mașină, averi, copii mii și soția ta, care să te și iubească. Hai că ești total pe val…

Luă o gură de apă cu gust de clor, când auzi un „hey”. Evident că acesta este rolul unui pahar de apă — să creeze și mai multă apă: pe masă, pe bluză, inclusiv pe față, când te sperii crunt de ceva. Se ridică de la masă cu un sentiment ciudat: de frică jucăușă, dar și de frică de stafii, verifică tot apartamentul în căutarea vreunui coleg. Nu găsi pe nimeni, evident — apartamentul era, totuși, perfect gol.

— Probabil am auzit ceva de la vecini… sau încep să o iau pe ulei, vocifera încet, cât curăța cu o cârpă masa.

— Hey, mă auzi?

De data asta, știa că a auzit o voce feminină, ca un clinchet de zurgălăi. În mintea lui, deja nu mai conta rațiunea — trebuia să găsească vocea. Se uită prin dulapuri, prin debara, pe sub masă, în hol, în dulapul de pantofi — avea sens ca colegii să-i joace o farsă, poate un mic difuzor sau cine știe.

Renunță și se îndreptă spre frigider, cu speranța că poate mai era ceva de ieri prin oala aia mare cu ciorbă.

— Hai că e cam frig aici se auzi vocea cu gust de cireșe

— Bun, e clar. E vinul, spuse Gory. Nu se mai sperie și scoase sticla afară din frigider.

— În sfârșit… deci, până la urmă, sunt ceva speranțe și pentru tine. Totuși, cum ziceai că ai rămas atâta timp singur?

— Stai nițel, că ai trezit dragonul! zise Gory, scotocind prin sertarul cu tacâmuri după un tirbușon. Așa văzuse el că se desfac sticlele de vin.

— Știi că vinul roșu se servește la temperatura camerei, nu? zise sticla și se scutură ca de frisoane. Bine că nu e prea cald nici afară… ai și tu dreptate, zise cu un mic tremur ironic.

— Mă scuzați, domnișoară, e posibil să nu am tirbușon, spuse Gory, cu un aer protocolar de cavaler medieval ținând un cuțit in mână

— Nu, nu mă pretez la cuțit! Sunt... totuși, un Merlot de viță nobilă, nu un PET de la colț, mai bine mă pui înapoi in frigider

— Știi și tu că nu mai este cale de întoarcere, zise Gory și cântări în mână cuțitul. Se gândi câteva secunde și îl puse la loc. Se uită descumpănit la sticlă și îi vorbi: În seara asta, fie ce-o fi, dar sunt sigur că o să te gust.

Găsi banda care desface protecția dopului de plută și îndepărtă tot plasticul. Simți un mic progres.

— Pot să-ți sugerez ceva, dacă tot ești așa hotărât? zise sticla. Ok, nu e neapărat să răspunzi. Cuțitul era o metodă… am mai auzit legende, dar este una barbară. Noi preferăm lingura. Dar nu varianta cu îndesatul, e prea dificilă și poate crea accidente.

— Poftim? zise Gory, uluit. Încă nu-i venea să creadă că vorbește totuși cu o sticlă… nedesfăcută chiar. Să fi zis că a băut, măcar...

— Adică, îndeși capătul lingurii în dopul de plută, și apoi, cu mișcări de rotație în direcții alternative, tragi dopul afară. Nu mă crezi, dar părerea mea — și mă pricep la oameni — e că o să reușești.

Se uită lung la sticlă. La eticheta vișinie, cu fontul acela ce părea desprins dintr-o biblie veche, la pecetea care încorona sintagma „Beciul Domnesc” ca un jurământ rostit în șoaptă, și la arcul de piatră imprimat reliefat pe margine, cu grijă.

Privirea i se opri pe bourul din sigiliu. Nu-și dădea seama de ce, dar părea viu. Îi zâmbea — nu larg, nu ostentativ, ci așa… cu subînțeles. Poate chiar îi făcea cu ochiul. Sau își scuturase ștrengărește urechea.

Arcul din etichetă îl învăluia în abur, iar aerul din jur devenea din ce în ce mai rece. Gory nu mai era sigur dacă privea o sticlă sau o poartă.

Își dădu seama că e ridicol. Totuși, luă din sertar o lingură mare și o potrivi pe dop. Împinse, răsuci și, oarecum tensionat, aplică o mișcare care — în mintea lui de inginer — avea sens: tensiunea care crea frecare și pârghie, deci era logic să funcționeze.

Uimirea și satisfacția i se așternură pe chip când văzu dopul mișcându-se în sus. Doar un pic mai era. Apoi prinse dopul și cu degetele și insistă ajutând cu lingura. Dopul era pe jumătate ieșit când Gory deja simțea, cu mintea inundată de dopamină, gustul vinului corpolent și elegant — ceva cu fructe de pădure, poate și cu cireșe, exact cum i se păruse mai devreme.


„Ești un erou”, zise vocea, caldă și aprobatoare.

 sursa: BECIUL DOMNESC

Aruncă apa ce mai rămăsese în pahar în chiuvetă, înșfăcă sticla cu mâna dreaptă și se pregăti să-și toarne.

— Ok, ai meritat asta.

— Nu se mai termină cu vorbitul... mormăi el.

— Hai, ușor! Până acum ți-am făcut seara, nu? Dar mai am ceva pentru tine, zise vocea, cu un zâmbet   plin de subînțeles. Nu o să-ți spun să-ți pui trei dorințe sau ceva de genul. Știu că vrei bani și succes,  dar gândește-te un minut... 

Se lăsă o pauză. Nu lungă, doar cât un oftat scurt — dar încăpător cât pentru o revelație.

— Ce ți-ai dori cu adevărat?

Gory rămase un moment cu paharul gol suspendat între gânduri. Nu știa dacă era între el și sticlă o farsă, o halucinație, o revelație... sau toate trei. Se uită la sticlă ca la promisiune neclară.

— Cred că... mi-aș dori să nu mai aștept să fie bine. Să-mi fie. Atât.

Vocea râse ușor, cald.

— Mda, clasic răspuns de băiat bun. Dar merge. Ai trecut testul.

— Testul?

— Da, testul vinului cu personalitate. Dacă ziceai „bani”, mă evaporam.

Gory zâmbi, turnându-și acum in pahar si deja cu paharul aproape de buze.

— Atunci noroc. Pentru ce e.

— Și ce n-a fost. Dar putea fi, zise vinul cu savoare.

Și când gustă primul strop, i se păru, pentru o clipă, că toți anii grei de după n-o să mai fie chiar așa grei.

Poate că nu o să-i fie nici ușor, nici lin, nici cu dorințe împlinite imediat.

Dar o să apară și soția care să-i țină ochii deschiși la realitate și inima fierbinte. Și poate o să învețe să gătească. Poate o să deschidă sticle fără să vorbească cu ele. Poate.


Dar până atunci, acolo, în bucătăria rece, cu o sticlă de Merlot la aproape temperatura camerei și un pahar în mână, băiatul care visa s-a întors pentru prima dată spre bărbatul care urma să fie.


Și vinul... vinul — l-a înțeles.



 ________________________________________

   Articol scris cu drag pentru SuperBlog

 ________________________________________



09 aprilie 2025

Nu întreba ce vreau, știu deja

 

Dimineața este răcoroasă și e liniște. Te uiți peste valea ce se cască în fața ta, iar mai departe – cartierul cel mai rău famat al orașului. Urmărești în zare cum apune luna. Cât e ea de plină de sine, tot are urme pe chip, probabil din nu prea vechea adolescență. Îți pui mâinile pe față și constați că, totuși, ai fost cruțat: tu nu ai avut o istorie cu o acnee oribilă, doar oameni care nu te-au înțeles.

Te cauți prin geacă și găsești pachetul cu țigări. E un Marlboro Lights, cu zece fire. Îl deschizi, scoți o țigară și bricheta, ascunsă și ea tot în pachet. Cu un gest teatral de libertate, îți aprinzi țigara și te uiți cu satisfacție cum luna se scufundă cu totul.

— Hey, ești vreun dubios?

Te întorci mirat și, desigur, scuturându-te de cea mai bună sperietură trasă în ultimul deceniu. Mai tragi un fum și revii cu privirea peste oraș, parcă fără a avea cea mai mică intenție să răspunzi:

— Da, evident.

— Bun, mă bucur... aa, îmi dai și mie o țigară?

Îți scoți pachetul de țigări și îl întinzi fără să întorci capul.

— Mersi. Tu ce faci aici?

— Păi, ce să zic, aș putea să te întreb același lucru.

— Desigur, dar eu vin des în cimitirul ăsta. E preferatul meu. E mai urban, nu vezi prea multă verdeață sau dărăpănături de-alea... doamne ferește. Plus că tot timpul apar... "prospături".

Te întorci și te uiți doar puțin uimit la mogâldeața de om de lângă tine. Nu ești neapărat obișnuit, în cercurile tale, ca oamenilor care tocmai au murit să li se spună „prospături”. Pare nefiresc. Mai tragi un fum și e clar că nu e sigur cine e cel mai dubios de pe banca neagră pe care stați.

— Am venit de la un party. Nu a mai venit autobuzul și am urcat prin cimitir să scurtez.

— Ai obosit, este?

— Nu, e doar prea frumos. Mi-a plăcut cum a apus luna, plus că e liniște aici.

— Am înțeles, tu ești unul d-ăla... dubios romantic.

— Da? Sunt chiar așa mulți care vin dimineața devreme prin cimitire să stea cu tine la povești?

— Nu, nu aș zice. Dacă aș număra pe o mână, cred că ai fi primul.

O pauză se instalează, în care ea își tot freacă abia perceptibil piciorul de aleea de asfalt. Pare să zgândăre un fir de iarbă care doar ce revenea la viață în primăvara timpurie.

— Hai, nu mă mai întrebi? Dacă ai fi avut ceva curiozitate rămasă în tine, te-ai fi uitat din nou la ea: la părul ei lung, negru, lăsat pe spate, la piercingul discret din ureche, la cel imaginat din nas, la buza de jos – ceva mai cărnoasă decât cea de sus –, la delirul senzual care i se putea citi în ochi.

 — Ce, dacă ești vreo dubioasă?

— Nu, desigur că nu, asta cred că e clar deja într-un fel sau altul. Ce primești în schimb pentru țigară?

Ți-ai fi dorit ca luna să fie încă pe cer – ea îți dădea un simț mai clar al irealului, al visării, al faptului că poți scăpa fără consecințe. Ai fi fost mai liber să zici orice. Ai schițat un zâmbet stângaci și ai blufat din nou:

— Eu nu întreb când știu ce vreau.

— Ok, până acolo, dacă e să ajungem... Uite, am ceva pentru tine.

Scoase din geaca ei neagră o ploscă metalică – și aceasta neagră.

— Ia cu încredere, e Cuba Libre.

 Și pentru că te codeai, ca să nu pară că ești tu cumva disperat, îi desfăcu capacul și luă o gură zdravănă.

 — Ok, pentru cei vii în dimineața asta! Zici cu jumătate de gură.

— Vai, ce dubioasă sunt... Desigur că pentru cei vii.

Și te urmărește cu interes cum sorbi și tu o gură.

— Hai că nu e decât Cuba Libre. Nu mă lăsa să mă îmbăt singură de dimineață.

Mai iei o gură, de data asta mai serioasa, doar ești un gentleman veritabil.

— Mai dă-mi plosca un pic ceru ea.

Și te uiți cum mai ia o gură zdravănă. Vrei să-i zici că nu e nevoie, e ok, să fie liniștită. O vezi, o accepți. O fi având problemele ei, dar nu merită, nu trebuie să prindă curaj. Nu e nevoie să facă ceva necugetat. Nu e nevoie să fie curajoasă de față cu tine. Nici eu nu am curaj – de-asta o ard așa, de parcă sunt inabordabil. De fapt, sunt și eu doar un om. Cu probleme de ego și caracter, cu lacune diverse. Dar sunt cuvinte inutile. Situația o arată. Contextul.

Suntem doar doi copii într-un cimitir, la 7 dimineața, beți din 2 guri de Cuba Libre cu priveliște spre cel mai rău famat cartier din oraș și visam la iubire.

 

         Sursa: Editura Cassius Books & Bogdan Dărădan, autorul romanului „Confesiuni: Atracții Interzise”

Și după această confesiune, să-ți mai zic una. A apărut la Editura Cassius Books cartea "Confesiuni: Atracții Interzise", pe care te îndemn să pui mâna zdravăn. Dacă e să mă iau după autor — pe care îl cunosc personal — cred că nu-ți va părea rău pentru timpul petrecut. Pune-ți numa’ și ceva de băut, e posibil să devină foarte repede… foarte cald.

Cheers și cu plăcere 😉 !





    ________________________________________

   Articol scris pentru SuperBlog

 ________________________________________

31 martie 2025

Eșecul și succesul


Eșecul și succesul sunt două fețe ale aceleiași monede, modelându-ne parcursul și ajutându-ne să ne descoperim limitele și potențialul. Așa cum spunea Henry Ford:

„Eșecul este oportunitatea de a începe din nou, de data aceasta mai inteligent.”

Privind prin această lentilă, se poate defini eșecul ca fiind lipsa temporară de succes în îndeplinirea unui obiectiv dorit. Atunci când nu reușești să atingi un scop, eșecul poate deveni o lecție – o ocazie de a reevalua strategiile și/ sau de a-ți reajusta aspirațiile. Paradoxal, nu prea poți eșua dacă nu visezi măreț (dream big). Dacă vizezi înalt și, ulterior, întâmpini obstacole de netrecut, eșecul te poate provoca să îți redefinești așteptările, pentru a evita o dezamăgire profundă și pentru a putea merge mai departe.

Dar, ce fel de om vrei să fii?

Dacă ești cineva care iubește procesul de învățare – călătoria în sine, cu lecțiile acumulate pe parcurs și experiențele care te transformă – atunci este firesc să îți setezi obiective ambițioase. Cât mai înalte am zis! Asemenea unui explorator, îți dorești să descoperi ce se află dincolo de limitele percepute, simțind gustul metaforic al transpirației, al efortului titanic și al unei pasiuni nemăsurate pentru progres. Poate că, în urma acestui efort, vei desena mai bine, vei scrie mai frumos, vei alerga mai mult, te vei dedica mai intens muncii și vei fi mai atent cu cei dragi și cu tine însuți. Eșecul te poate împinge să descoperi ceva de neprețuit, să îți lărgești orizonturile sau chiar să îți construiești cea mai de succes afacere a anului.

Sau poți alege drumul celui care preferă zona de confort, unde eșecul este tratat ca o eventualitate normală, de evitat totuși. În acest caz, chiar dacă eșecul apare, este purtat ca pe un simbol al nereușitei temporare – un semn că ai învățat ceva ce poți arăta lumii, de parcă semnalizezi că ai aflat un secret important.

În final, modul în care definești succesul reflectă cine ești: este combinația între realizările exterioare și împlinirea interioară, între ambiția de a realiza ceva măreț și înțelepciunea de a învăța din fiecare experiență.


Exemplu de viață: Cosmin Răileanu la Imperiul Leilor

Participarea la „Imperiul Leilor” a reprezentat un moment definitoriu pentru Cosmin Răileanu, CEO și fondator al Vindem-Ieftin.ro. În 2020, la prima sa apariție în fața investitorilor, totul a părut un eșec. Afacerea sa a fost respinsă fără drept de apel, iar ideea de a restandardiza industria materialelor de construcții a fost retezată din temelii:

„A fost o experiență dură. Am plecat de acolo cu multe întrebări și cu o dorință și mai mare de a demonstra că Vindem-Ieftin.ro nu este doar o idee ambițioasă, ci un model de business care poate schimba regulile jocului.”

Dar Cosmin nu s-a lăsat doborât. Împreună cu echipa sa, au fundamentat din acel eșec o sursă nesfârșită de motivație. Au optimizat, au construit împreună și, astfel, rezultatele au apărut chiar mai devreme decât fusese planificat:

„Când am revenit, de data aceasta nu mai eram cel care cerea validare, ci cel care știa ce vrea. Am primit mai multe oferte de investiție, dar, paradoxal, am decis să refuz. Nu pentru că nu aveam nevoie de capital, ci pentru că nu eram încă sigur de direcția exactă pe care o voiam pentru scalarea afacerii. Nu orice creștere rapidă este sănătoasă, iar valorile pe care le-am construit erau mai importante decât o expansiune grăbită.”

    Sursa Vindem-Ieftin.ro

A refuzat oferta de la „Imperiul Leilor”, ceea ce nu cred că ar face prea multă lume, și a continuat să construiască mai departe. A pus bazele unor strategii proprii pentru Depozitul Virtual, ajungând să stabilească un nou standard în achiziția materialelor de construcții.


Transformarea eșecului în succes 

Experiența mea personală mi-a demonstrat că atunci când întâmpini eșecul, este vital să-ți reanalizezi obiectivele. Încerc să văd fiecare moment de „cădere” ca pe o ocazie de a învăța ceva și de a deveni mai bun. Am învățat că stabilirea de așteptări mai realiste, dar ambițioase (smart objectives), este cheia pentru a transforma eșecul într-o treaptă spre succes.

Iată câteva sfaturi pe care le împărtășesc celor care trec prin eșecuri:

1. Acceptă eșecul ca parte a procesului – Și persoanele de succes a eșuat la un moment dat dacă nu in mod efectiv repetat;

2. Analizează ce a mers greșit – Identifică factorii care au contribuit la eșec și învață din ei, să ii eviți sau să îi calculezi la rezultatul final;

3. Ajustează-ți strategiile – Fii flexibil și deschis la schimbare, încearcă să adopți căi alternative dacă ce ai făcut anterior nu a funcționat;

4. Nu renunța la viziunea ta – O idee bună poate avea nevoie doar de ajustări și determinare;

5. Înconjoară-te de oameni care te susțin – O echipă puternică face diferența și este cu siguranță un atu considerabil.


 la final despre succes

Din perspectiva mea, eșecul nu reprezintă o limită, ci o oportunitate . Învățătura pe care o extragem din momentele dificile ne formează ca indivizi și ne îmbogățește experiența. Povestea lui Cosmin Raileanu, la Imperiul Leilor, ne arată că refuzurile și obstacolele nu trebuie să ne timoreze, ci sa ne dea elanul care alimentează ambiția și inovația.

Acum te întreb pe tine: ai avut un moment în care un eșec aparent devastator s-a transformat în punctul de plecare al unui nou succes?  


    ________________________________________

   Articol scris pentru SuperBlog

 ________________________________________

13 martie 2025

Mici povești personale legate de limbi străine

 

Oamenii au tot timpul povești pe care vor să le istorisească. Așa suntem noi, așa învățăm, așa înțelegem lumea, iar alți oameni sunt ei în șine niște povești umblătoare, marile legende ale umanității, cele inspiraționale ale națiunilor sau cele mai mici și mai familiale.

 

În timpurile acestea tot mai încrâncenate, este loc și pentru astfel de povești mici și personale. Eu sunt din RM (the great Republic of Moldova) și pot recunoaște că am un bagaj al limbilor străine curios. Am făcut la școală rusă și franceză și apoi, la umila mea dorință, engleză.

 

Pot spune acum că toate mi-ar fi fost utile dacă le-aș fi învățat bine, dar, când a fost cazul să le folosesc, nu am reușit cum se cuvine. Poate mi-ar fi fost de folos în acele momente un aparat de traducere, unul modern, adaptat timpurilor noastre, care să fi transformat automat vorbele în ceea ce eu nu reușeam să exprim.

 

    Sursa VASCO Electronics

I. Rusa

 

Deși este o limbă complicată și nenaturală pentru un român, toți ne-am lovit de ea. Sau cel puțin o mare parte. Lupta mea cu învățarea limbii ruse a fost însă una activă. Nu-mi plăcea cum sună, cum se scrie, cum se produce o propoziție, cum se accentuează cuvintele. Nu puteam reține sensul cuvintelor, regulile gramaticale, în ciuda faptului că eram expus unui mediu de presă care conținea și emisiuni în limba rusă, unele bune, altele de propagandă. Și, cu toată această luptă a mea, am încěput să înseleg cam tot ce se vorbește în jurul meu.

 

A venit însă vremea să o folosesc. Pe vremuri, când RM era încă o lume aparte, pierdută între Ucraina și România, în marele ocean al sărăciei, multă lume pleca spre Rusia la munci sezoniere sau chiar pe termen lung. A fost și cazul meu. În între doi ani de liceu, am plecat la munci sezoniere, să îmi susțin în parte studiile și să nu pierd vremea degeaba pe acasă.

 

Imaginează-ți surpriza mea când, la un prânz oferit de angajator, un rus, m-a întrebat cu o curiozitate pură să-i povestesc despre nai. Iar eu nici măcar două cuvinte de descriere nu puteam să-i spun. Frustrant. Noroc aș fi avut cu un niște căști cu traducător!

 

    Sursa VASCO Electronics



II. Franceza

 

Ca orice bun copil din zona latinității estice, am fost supus plăcerii de a studia franceza. O limbă minunată, dar care nu se apleca asupra mea.

Dar franceza persevera - ba o conjugare, ba un vocabular, ba o declinare. Începeam să o învăț în teorie spre marele chin al profesorilor, dar în practică rămâneam mut.

 

Prin clasa a X-a să fi fost – să zicem șapte ani de franceză trecuți prin fața ochilor mei și pe limba mea. Totuși, puteam să zic măcar atât cât să susțin o conversație?

Cum zici „Cum e la voi în Franța?”

Cum vi se pare România?

Cum vă sună limba română, e adevărat că pare o latină?

Puțin probabil. Așa că, cel mai sigur, mi-ar fi fost util un translator instantaneu care să transforme gândurile mele în cuvinte corecte, pentru ca francezii să înțeleagă ce voiam să spun.

 



    Sursa VASCO Electronics


III. Engleza

 

Da. Cu engleza a fost o poveste mai norocoasă. Începusem să o învăț pe când încă nu era așa populară pe la noi în țară, abia prindea avânt. Poate asta, poate suplețea, poate că acțiunea soft power a culturii de limbă engleză a fost mai atrăgătoare.

 

Oricum ar fi, plin de curaj, m-am dus la facultate. Deja om mare, „cu facultate”, am plecat cu Work and Travel. Munci pe-acolo, schimb de idei, oameni faini. Am descoperit că oamenii simpli, de oriunde ar fi, sunt interesați de poveștile altora, you know?

 

Însă, mi-am dat seama și câte lacune am în exprimare. Cât de departe pot fi de fluența pe care mi-o imaginam. Poate că m-ar fi ajutat mult un translator instantaneu, să nu rămân doar cu "you know" în fața unor întrebări simple despre cultura și țara mea. Chiar dacă m-am străduit să învăț, în fața englezei vorbite rapid, cu accent, totul părea un limbaj străin mie. Yep. M-aș fi descurcat mult mai bine cu o mașinărie de traducere instant care să mă ajute pe loc. Atunci.

 

Astăzi, există căști cu traducător Vasco Translator E1, care fac comunicarea simplă. Pentru cei care au nevoie de traduceri mai ample, un translator instantaneu precum Vasco Translator V4 poate fi exact ce le trebuie. 

Așa-i că-s faine?

Oricum, chiar dacă nu sunt un talent la limbi străine, am învățat că tehnologia poate fi un ajutor de încredere. Călătoriile, munca și poveștile altora sunt o sursă nesfârșită de învățare, iar o traducere instant poate face totul mai ușor. În definitiv, împreună ne spunem istoriile, înțelegem lumea și construim punți peste barierele lingvistice.



    Sursa VASCO Electronics


    ________________________________________

   Articol scris pentru SuperBlog

 ________________________________________

05 martie 2025

povestea nespusa a unei postari

Cum se scrie un articol de înscriere? 

Enunți o idee într-un context.

Setezi o așteptare.

Te dai pe spate și te uiți puțin chiorâș la ce ai scris până atunci.

Te enervezi.

Te mai uiți o dată, dar mai chiorâș decât data trecută. Băsescu devine gelos.

Și ștergi tot.

Arunci monitorul pe geam, înjuri, dar stai la parter și nu se întâmplă nimic.

Ești un ciudat.

Pui pe hold tot și frigi un pui.

Mănânci totul super picant și visezi multe și de toate, mai ales succes mare scriitoricesc și KFC la discreție. Cafece, îmi cer scuze.

Totul pe fond de vin alb, prosecco și gânduri negre.

Seara, pe dealurile Brașovului, e plăcută și te gândești că oricum nimic nu contează și, totuși, de ce să te mai înscrii?

Hai, nah, te-ai ajuns cu aroganțele astea, wta. Poate te-ar ajuta un duș rece, să uiți și de jocurile astea de cuvinte insipide.

Dacă e ok, însă, da—începe în forță noua superbă ediție SuperBlog de primăvară '25. Fiți buni, fiți circumspecți, creează dependență și băgați cu toții.


Ne videm!



    ________________________________________

   Articol scris pentru SuperBlog

 ________________________________________

07 decembrie 2024

Rosu de Craciun

 

Apropierea firească a sfârșitului de an te duce inevitabil cu gândul la sărbătorile de iarnă. O adevărată magie inventată de oamenii impresurați de frig pentru a găsi bucurie în cei din jur.

Miracolul unei credințe că, dacă ai în suflet o bucurie caldă și sinceră, vei putea trece peste vremea mohorâtă, peste peisajul dezolant al arborilor dezgoliți, peste toată deznădejdea naturii învălmășită de ploi, vânt sau furtuni de zăpadă. Un adevărat cataclism în desfășurare pe marginea prăpastiei.

---

Dede își face de treabă cu un morcov în mână. Folosește o ustensilă semi-automată care o ajută la curățat, dar în același timp, pe partea cealaltă ies tăieței. Este o rețetă coreeană împrumutată de la moldoveni, care au preluat-o de la ruși, iar aceștia, desigur, de la coreeni, mai exact de la sud-coreeni. Acum, după ce tăiețeii de morcov sunt gata, doar îi condimentează, îi amestecă bine și îi pune în frigider ca să pătrundă gustul. Este o surpriză multilaterală prin gust, culoare și textură pe masa de Crăciun.

Apoi ia o gură mare de aer. O gură mare de apă. Se uită pe monitorul mic și zâmbește; The Little One doarme senin, cu un colț de gură ridicat. Nimic nu contează, universul stă în loc.

 

Intră Gory în scenă. Nu este amețit, nu este tatuat, este tânăr și slăbănog, are părul des și negru. Merge tiptil, știind el ceva probabil. Se apropie de ea, care stă cu spatele, ocupată acum cu o ceapă. Și, într-un moment, o ia în brațe și o sărută pe gât. Ea se sperie și apoi se relaxează:

— Ai găsit brad, urâtule?

— Nu, ți-am zis că nu iau.

— Hai, pe bune?

— Nu, e la mașină, dar e mic, are 5 țoli.

— Tu ești troli! Hai, adu-l în casă, dar în liniște, doarme cel mic.

— ...al cărui nume nu poate fi rostit.

— Hai, fuguța, dragule!

 

Gory se retrage la fel de tiptil din scenă, căutându-și cizmele și o haină. Merge afară să înoate prin zăpada imensă pentru a ajunge la mașina ancorată puternic de un stâlp de curent. De când furtunile au venit, toată lumea își ancorează lucrurile care e musai să rămână pe-afară. Nu o dată s-a întâmplat ca zăpada adunată peste noapte, metri întregi de zăpadă, să cedeze sub greutate, măturând totul în cale – adevărate avalanșe ale furiei albe.

 

Furtuna îi bate în față, îl împinge încolo, îi îngreunează înaintarea, dar se ține bine pe picioare și se ține bine și cu mâna de balustradă. Rafalele nu se mai opresc, vin în valuri prelungite, îndoaie copacii; undeva departe se aude un pocnet, semn că ceva a cedat. Gory înaintează încet, pas cu pas, spre pomul făgăduit.

---

 

The Little One își toarce liniștit visele și zâmbește. Dar timpul curge implacabil, permanent doar în față, ceea ce înseamnă că se va trezi. Iar când te trezești, ai nevoie de atenție. Ai nevoie acum. Ai nevoie de mâncare. Și ceva bun, nu sarmale. Ai nevoie de grijă, și nu orice grijă, ci a mamei tale, cea mai importantă persoană din viața ta.

 

Dede își lasă ceapa tocată. Se uită la ea cu milă, ca la un demers total eșuat, apoi o pune într-un bol și îl depozitează pe partea dreaptă a frigiderului, semn că povestea încă nu e închisă. Vede o sticlă de Beciul Domnesc, deschisă ieri de Gory: „doar un pahar”. Se uită o secundă la ea, fără să înțeleagă de ce, apoi închide hotărâtă ușa frigiderului. Se spală bine pe mâini, se spală și pe față (dacă tot a plâns de la nenorocita de ceapă) și apoi se șterge bine cu un prosop. Se miroase pe mâini. Nu e mulțumită. Se dă cu puțină cremă de mâini cu aromă de cireșe negre.

Din baie se îndreaptă tiptil spre încăperea-castel. The Little One e în mișcare ușoară, semn că, într-adevăr, se trezește.

— Pui de om cu ochi negri, blând răsari cu flori de măr, să-mi aduci deloc sobru, multă dragoste și îmbrățișări. Se miră de rimă dar trecu mai departe.

Îl ia atentă și expert. Îi schimbă scutecul ușor, dintr-o mișcare precisă. Apoi simte ceva în piept: un fulger, o tresărire, o premoniție, un miros de conifer. Iar cel mic să fi simțit și el, că începe să plângă: întâi încet, apoi tare, apoi puternic de tot.

---

Afară, lupta cu vântul e în toi. Ajuns la mașină, Gory se chinuie să deschidă ușa. Vântul pare că vrea să i-o smulgă din mână, să meargă cu ea, poate să facă puțin snowboarding. Reușește, până la urmă, să intre și să tragă și ușa după el. Cumpănește puțin dacă să dea drumul la motor să-și mai încălzească oasele. Își dă seama că nu îi este frig totuși. „Cum să mă duc cu bradul în casă?”, se gândește el.

Obișnuit e să-l duci pe sus, dar așa îl duce vântul ca pe un vas cu pânze. „Numai vezi că ia tot un pupa și descoperă America imediat. Sau dă Antarctica, mai degrabă.”

Își caută hamul prin mașină. Nu mai riscă să meargă pe-afară fără siguranță. Apoi își verifică geaca, cizmele, fesul și mănușile. Își pregătește mental pașii pentru dezlegarea bradului de pe mașină. Spre norocul lui, are doar un levier care trebuie pus în poziția deschis. Gata. Ia o gură de aer cald și împinge de ușă.

Afară, primul gând fu să-și agate hamul de mașină, sus. Apoi încercă levierul. Acesta era înțepenit, cum altfel? Dar Gory este pregătit pentru astfel de situații. Din buzunarul lateral al gecii scoase un dispozitiv. Îl îndreptă spre levier, care cedă singur sub forța radiației. Împinse cu atenție levierul, fiind ușor încins. Cu o smucitură bruscă, bradul se desprinse de pe mașină, zvârlit de rafale încordate. Norocul era că, chiar în acel moment, direcția vântului venea din spate.

 Gory plasă dispozitivul înapoi în buzunar, mulțumi în gând Marelui Alb și se dezlegă de mașină. O înconjură, își legă bradul cu greu de mijloc și apoi, cu hamul, se ancoră de firul de siguranță al balustradei. Deja simțea cum transpira de la efort pe sub haine, inclusiv în cizmele antiderapante.

 Apoi văzu cum un alt brad – nu al lui – efectiv aproape zbura pe stradă, pe lângă el.

„De așa ceva nu te poți apăra, doar poți încerca să te ferești.” Zâmbi șmecher și apoi o luă în sens invers, spre casă, de data aceasta în viteză, cu vântul mai mult din spate, iar bradul pe jos, târât, în plasa lui de siguranța.

---

 

“Copilaș mic, copilaș frumos, Nu mai plânge nemilos. Copilaș mare, copilaș superb, Hai să zâmbim permanent.” Cânta Dede încet. The Little One nu dădea semne că înțelege. Sau înțelegea și nu gusta rimele. Dar una știa bine: “Wuaaaa-wuaaaa!”

Gory intră brusc în scenă, iar vântul se prezintă și el, trântind o altă ușă. Cel mic luă o pauză, speriat, iar Gory zâmbi vinovat, pricepând rapid că nu era vina lui, totuși. Se descălță și, ca o maimuță veritabilă, se apropie cu fața strâmbată spre copil.

Acesta îl recunoscu și gânguri ceva neînțeles. Gory dădu să-l ia în brațe, dar Dede îi tăie rapid macaroana:

— Mâinile! Ai fost afară!

Gory trecu imediat pe modul „tiptil” și intră în baie. Se spălă, mai lăsă din haine, se uită în oglindă, își aranjă părul și ieși înapoi, pregătit.

Cel mic era deja în hrănire la sân. Dede se uită la el cum i se coborau umerii, îi zâmbi și îi zise fără sunet, doar din buze: Mulțumesc, dragule!”

---

 

    sursa: BECIUL DOMNESC

Gory fasona în liniște o bucată de carne. Îi place să facă asta, ar face oricând și oriunde, îi trezește ceva ancestral în el. Fără să mai mediteze mult la chemarea interioară, puse niște sare, puțin piper și, neapărat, le-a pus la fript într-o tigaie grill. Dede revine din castel, satisfăcută; cel mic doarme iar. Se uită la Gory.

 

— Ești pe scena mea, încă nu m-am apucat de sarmale. Hai că trebuie să încep, nu mai e mult până la Crăciun.

El se întoarce și, zâmbind, se uită la ea.

— Mai este destul. Plus că ai gătit toată ziua, dar nu cred că ai mâncat ceva azi.

Se întoarce la carne cu gândul să o verifice și continuă:

— Ia o pauză. Ți-aș oferi și niște vin, dar nu pot, din motive evidente.

Dede parcă atât așteptase. Pe canapea, cu ochii închiși și capul puțin pe spate, Gory îi aduce un ceai relaxant.

— Câteodată cred că ești prea bun, zise ea.

— Da, nu e adevărat, dar meriți, răspunse el.

— Știi ce voiam să zic? Furtuna asta nu pare să se mai termine curând, iar tu ai fost curajos, ca un erou; ai luptat cu ea.

Zâmbi visătoare, apoi se îndreptă spre frigider, scoase sticla de Pinot Noir și turnă spectaculos într-un pahar mare.

   Gory, și îi înmână paharul, apoi îl îmbrățișă, lăsând capul pe umărul lui.

— Chiar da, mulțumesc. Apoi continua - La fix, e gata și carnea. Scoatem și salata aia bună de morcovi? uitându-mă așa la masa asta, cred că nu este nevoie de nimic mai mult. Asta zic eu, e tradiția noastră de acum, masa noastră de Crăciun. Ridică paharul, gustă vinul. E tot fabulos de bun. Pot citi în el încă nenumărate povești, atât trecute, cât și viitoare.

— Zice acolo ceva și de împodobirea bradului.

— Da, cred că The Little One o să se ocupe, zise Gory spiralând paharul. 

 

    ________________________________________

   Articol scris cu drag pentru SuperBlog

 ________________________________________




din acelasi univers: 

1.  https://tripinaround.blogspot.com/2024/04/rosu-in-forma-de-inima.html 

2. https://tripinaround.blogspot.com/2024/03/via-unui-vin-vinul-unei-natiuni.html 

29 noiembrie 2024

Let’s tribe together!

 

Îmi doresc ca, printre rândurile mele, să se întrevadă un sentiment de calm. Mai mult ca oricând, acum este momentul potrivit pentru acest lucru. Voi încerca să mă îndepărtez de contextul confuz în care ne aflăm și să aduc în discuție un alt aspect care ține de social, și anume învățarea.

 

Cum era vorba: „Meseria nu se învață, ci se fură.” În acest context, „fură” are o conotație favorabilă și își extrage sensul din acțiunea de a învăța de la o persoană care știe cum se face treaba. Mai întâi, înțelegi mecanismul, îl interiorizezi, pui întrebări, încerci și tu, iar dacă totul este în regulă și rezultatul este mulțumitor, atunci înseamnă că ai învățat. Bun, așa.

Dar să ne gândim un pic mai profund la acest proces. De ce este atât de important să învățăm de la ceilalți? Cred că are legătură cu ideea de progres comun. Daca invatam de la o generatie anterioara deja stim unele raspunsuri si putem avansa mai mult in cunoastere mai rapid.

 

Ei bine, așa stă treaba și cu meseria de antreprenor, pentru că nu există, cu adevărat, vreo școală pentru așa ceva. O înveți practic: te mai lovești de o situație, cauți un răspuns, te gândești, pui poate o întrebare, iei o decizie și speri că este cea bună. Dar, dacă nu iei decizia potrivită, trebuie să treci iar prin tot procesul și să mai încerci o dată. Consumi resurse, iar asta nu este ideal.

 

Nu ar fi mai ușor să ai răspunsul direct și să încerci așa din prima?

Desigur, ar putea cineva să spună: „Bine, dar așa nu mai este învățare de la prima mână, ci doar primirea unui răspuns direct.” Ok, poate fi și asta o viziune. Totuși, adevărul este că viața este mai complicată de atât, iar simplul fapt că primești o rezolvare nu înseamnă că aceasta este și ușor de implementat. Nu înseamnă că nu va consuma resurse – de timp, de oameni, de finanțe –, dar măcar ai siguranța că te afli pe o direcție bună. Știi că drumul a mai fost încercat și că a funcționat. Ai o șansă.

 

Practic, vorbesc despre importanța unei comunități, iar în acest caz despre o comunitate de antreprenori. Un loc în care o persoană cu vaste cunoștințe într-un anumit domeniu își alocă timp pentru a împărtăși ceea ce știe prin întâlniri offline sau webinare. Temele pot fi diverse: scalarea unui business, AI & IT, bursa sau start-up-urile.

 

                                   sursa - Tribul Antreprenorilor

Uite, un astfel de loc este și „Tribul Antreprenorilor”, care a pornit de la clasicul grup de WhatsApp, iar acum este o platformă de învățare și mentorat. Peste 50 de mentori acoperă diverse domenii, nu doar de business, ci și teme la fel de importante, cum ar fi: cum să vorbești convingător, cum să îți gestionezi emoțiile sau cum să recunoști oportunitățile.

 

Peste toate acestea se adaugă sentimentul de apartenență. Faptul că faci parte dintr-un grup de oameni constructivi, dinamici și încărcați cu energie pozitivă transformă întregul context mental. Acest lucru îți poate da încrederea că poți reuși. Când vezi oameni care au reușit prin propriile forțe, te întrebi: „De ce să nu fac și eu la fel?” Și da, este un mare avantaj să ai acces la o astfel de comunitate.

Sau există și oportunitatea de a deveni mentor. Poate că, pentru tine, partea de dezvoltare a afacerii – creșterea și diversificarea – s-a încheiat. Poate că, oricum, afacerea necesită acum mai puțină atenție din partea ta, iar provocările pe care le întâlnești nu mai sunt la fel de interesante. Acesta poate fi momentul potrivit să înveți să devii mentor, să ajuți cu adevărat oameni care au nevoie de ghidare.

Până la urmă, valorile pe care se sprijină acest proces sunt networking-ul, sprijinul și colaborarea.


Și acum cu foarte mult calm și energie: Let’s tribe together!


    ________________________________________

   Articol scris pentru SuperBlog

 ________________________________________

24 noiembrie 2024

Coconut & Orange Vibes: masculul feroce și latura sensibilă

 

Relația mea cu lumea trece prin simțurile pe care le am la dispoziție: văz, auz, gust, miros și tactil – ca într-un episod de Captain Planet (Obvious). Am avut norocul să le păstrez pe toate, chiar dacă unele sunt mai ascuțite decât altele. Am crezut mereu că văd bine și aud prost, iar restul nici nu contau prea mult. Totuși, când viața te provoacă, unele credințe și chiar trăsături de personalitate pot fi resetate.

Așa am descoperit că, sub fațada de mascul feroce, se ascunde o piele sensibilă. La primul vânticel rece de toamnă, mi se zbârlește blana de lup și buzele îmi crapă dezastruos. Noroc că nu mai trăim în Evul Mediu, unde singura soluție ar fi fost să mă adaptez stoic, și avem la îndemână remedii moderne pentru astfel de neplăceri. De exemplu, balsamul de buze din gama Coconut & Orange Vibes de la Ziaja România este pentru mine o adevărată revelație. 

Cum l-am folosit, nu doar că am scăpat de durerea aceea – perfect suportabilă pentru un mascul adevărat, desigur – dar și pielea s-a hidratat, iar buzele au căpătat un luciu subtil, care, deși m-a surprins inițial, nu a fost deloc deranjant. Din contră, chiar mi s-a părut un mic plus care adaugă un strop de rafinament 😉.

Dacă aș reuși să dau glas buzelor mele cred ca primul cuvânt în acest context ar fi “Mulțumesc”.

sursa: ZIAJA ROMANIA



 Mirosul subtil de nucă de cocos îmi amintește de un baton de ciocolată cu nucă de cocos – o tentație delicioasă din copilărie. Mi-a venit în minte imaginea reclamelor vechi, în care o nucă de cocos cade din palmier și se sparge exact în două, dezvăluind o cascadă de apă de cocos. Este un gând reconfortant care mă duce cu mintea într-o vacanță pe o plajă exotică, departe de toamna gri de afară. Când un produs reușește să creeze un asemenea efect doar prin miros, îți dai seama că există un mic univers captivant într-un produs aparent simplu.

Totuși, acest balsam de buze nu este doar un accesoriu pentru confort – este o invitație de a-mi acorda mai multă atenție. Lăsând deoparte autoironia și alte tendințe, uneori puțin toxice, am realizat că refuzul de a folosi produse de îngrijire nu este tocmai sănătos. Dacă pot să mă simt bine în pielea mea, cred că este ideal. Până la urmă, pielea, la fel ca părinții, nu ți-o alegi. Trebuie doar să înveți să conviețuiești cu ea.

În acest sens, am descoperit Crema de față Coconut Vibes, care hrănește și hidratează pielea. Ori pielea mea este permanent însetată, un fel de pergament din Evul Antic care, cum simte un strop de umezeală, îl absoarbe imediat. Poate că într-o viață anterioară am fost un fremen autentic, pentru că această nevoie constantă de hidratare pare să vină dintr-o latură de supraviețuitor al deșertului. Din prima clipă, am simțit o senzație de ușurare la nivelul tenului, ca și cum o mască constrictoare a fost îndepărtată, lăsându-mi fața să respire liber. Ingredientele fără teste pe animale, fără efecte cancerigene, mutagene sau care afectează fertilitatea îmi liniștesc nevoia de siguranță. Nu aș suporta ideea să folosesc produse care îmi fac rău sau care ar fi dus la suferința unor animale fără vină. Așa că, pas cu pas, scot toxicitatea din mine și din lume.

sursa: ZIAJA ROMANIA


Când nuca de cocos întâlnește portocala: un mix între prospețime și confort

Revenind la gama Coconut & Orange Vibes, să mă exprim și pe partea de „Orange”. Mirosul de portocale îmi dă o senzație de prospețime, de „fresh”, exact cum caut mereu noul în tot ce mă înconjoară. Această nevoie de nou pare să fie reflectată subtil de mirosul produselor, trezind ceva dinamic în mine – poate dorința de a explora, de a inova sau pur și simplu spontaneitatea care mă definește.

În același timp, aroma simplă, dar vibrantă a portocalelor echilibrează complexitatea cotidiană. Îmi oferă un moment de claritate, o pauză în care să reevaluez eficiența în lumea tot mai aglomerată. Simplitatea aceasta, combinată cu spontaneitatea și energia vibrantă a mirosului, mă inspiră să aduc un zâmbet oriunde merg – fie printr-o glumă, fie printr-un gest care să schimbe ziua cuiva.

Gama Coconut & Orange Vibes mi-a reamintit că îngrijirea nu este doar despre piele – este despre a mă reconecta cu mine însumi. Fiecare produs, prin textura, mirosul și senzația pe piele, devine o punte spre partea aceea din mine care își dorește mai multă atenție, mai multă grijă. Îmi dau seama că refuzul de a folosi astfel de produse era, de fapt, un mod de a mă împiedica să mă bucur de lucruri mici, dar esențiale.

Pe scurt, balsamul de buze și crema de față nu sunt doar soluții pentru pielea sensibilă – sunt accesorii care mă ajută să mă exprim mai bine. Portocalele îmi reflectă energia proaspătă, iar cocosul îmi subliniază dorința de confort. Împreună, creează un mix care mi se potrivește perfect și care mă inspiră să fac alegeri mai bune, nu doar pentru pielea mea, ci și pentru lumea din jur. Desigur gama conține o varietate de produse mai mare de la gel de dus

Până la urmă, fiecare dintre noi poate găsi în produsele Ziaja România o reflecție a personalității sale. Pentru mine, acestea sunt despre echilibru: între latura feroce și sensibilitatea subtilă, între complexitate și simplitate.

 

   ________________________________________

   Articol scris cu drag pentru SuperBlog

 ________________________________________