evi10

 

 

 

Odată la 10 ani, poți să scrii o carte. Să te pui la tastatură sau la mașina ta de scris mecanică și să tastezi ca un nebun cuvinte și propoziții întregi. Ajungi din tot amalgamul de emoții și gânduri să naști poate o idee căreia să-i zici ideea centrală. Pune-o pe copertă, semneaz-o și tipărește-o. Sau poți fi cool și să o scoți doar în format digital, că așa o ardem noi acolo, ecologic. Gata!

 Despre ce ai putea să scrii noua carte? Despre trecut a tot scris lumea. Oricum, trecutul îl reinterpretează statul tot timpul, nu ai loc unde să te bagi, nu acolo îți fierbe oala. Despre viitor e mai complicat, pare instabil și imprevizibil. Înainte te puteai baza pe el. Era despre nave spațiale și călătorii la alte planete la alte civilizații. Destul de hardware. Acum, cum trece timpul, pare tot mai imposibil să părăsim închisoarea sistemului nostru solar. Pare imposibil să ajungem chiar pe Lună. Bine, cu excepția Nvidia, care se îndreaptă victorioasă spre Marte (nu moarte). Este oare posibil ca prima planetă colonizată să se numească "nvidiAI"? Dar ce să mai scrii despre viitor când a revenit la modă discuțiile despre bomba nucleară și iarna atomică, despre bunkere și cursa înarmării?

Sau da, o saga politică. Cu domnul Claus care devine șeful NATO și apoi rușii au acum toate șansele. Cum domnul Ciocolacu e președintele țării și acum toți putem sta liniștiți. Partidul își cumpără liniștea cu banii noștri și totul e frumos. Desigur, se vede rezultatul banilor care intră în autostrăzi și dezvoltare durabilă, dar parcă tot mă roade puțin toată inflația care nu poate fi nicicum stăvilită. Sau o dramă despre cum penele-ul dispare totuși absorbit de neant sau alte partide. Cum viitorul sună tot mai bine în alte limbi decât în română și cum domnul putin nu se poate întoarce în timp. Cred că dacă ar putea, ar face diferit unele lucruri. Poate și Biden, chiar și Claus, cine poate fi atât de arogant?

 Sau să povestim mai bine despre economie, tinerețe fără bătrânețe și viață independentă financiar. Cum pe Someș curge doar lapte și miere de IT, iar pe conturi doar bitcoin și ethereum fresh. Că afacerile doar cresc, iar imobiliarele o să rupă lanțul. Cum metrul pătrat e tot mai accesibil și mai sudic. Se luminează direct prin panouri solare, iar pompa de căldură îl condiționează termic. Ne îndreptăm rapid spre utopia lui "cassa loco", căci chiar ne bat alții la hotare. I-ai văzut pe bicicletele electrice? Nu credeai că o să prinzi ziua asta? Zâmbește – ești în direct.

Știu, valoarea cuvintelor. Trebuie să spui o poveste ca să vinzi, dar ce poveste dacă toate sunt la fel de răsuflate și triste? Trebuie să fie stilul și puterea, încrederea, să transmiți emoție iar cititorul să te creadă, să vadă că merită să urmeze următorul cuvânt, următoarea pagină, next chapter...

 

 

11

 Cum o carte nu se scrie singură, cineva va trebui să o facă. E ca și poveste cu plozii, nici ei nu se fac singuri, trebuie cineva să îi facă. Și tot așa, cartea îl alege pe scriitor și nu părintele pe copil. Eu aș vrea tare să îmi asum vreo responsabilitate, sau răspundere cum se zice pentru cei mai în vârstă, dar cum aș putea? Eu nu am idee ce ar putea fi următoarea pagină, nu am un plan. Probabil că este unul, dar eu nu-l cunosc. Eu nu am participat la brainstorming și nici la împărțirea capitolelor. Nu am văzut nici cum arată spreadsheet-ul sau ce personaje apar, unde ajung, câte și de ce mor. Nici măcar nu știu dacă o să fie vreo carte pe care să vrea cineva să îi citească vreun cuvânt sau dacă nu cumva e doar o copie mediocră a unei cărți mediocre scrise pe undeva.

 Hai să ne imaginăm că o să fie totuși o carte superbisimă și să îi oferim toată încrederea până la sfârșit. Să ne gândim că va fi o carte genială, cel puțin pentru mine și încă câteva de milioane de oameni care să dorească cu tot dinadinsul să citească aceste cuvinte. Eu vă zic, nu sunt cuvintele mele, sunt ale noastre tuturor, le cunoașteți și totuși le priviți ca prima dată cu un zâmbet subțire pe buze și cu mică surprindere. Pare de necrezut cum o idee atât de accesibilă și simplă poate surprinde când o citești pe neașteptate. Poate că ești exact în starea în care trebuie și îți place așa. Uite, citești o carte genială, bei un ceai super bun, asculți ceva triluri minunate și te simți exact acolo unde trebuie să fii.  Liniște și pace.

Pe bursă totul decurge normal, portofoliul este performant ca un Ferrari nou, dar rodat. În casă, îți auzi copilul gângurind doar cuvinte dulci. Părinții iar sunt în croazieră în jurul lumii, iar rușii chiar aduc acum pacea cu ei, nu ca ultima dată. Ați auzit că până la urmă Putin nu se simțea chiar așa de bine, avea acel mic cancer? A fost el ținut în frâu, cancerul zic, de medicii în care avea el încredere, la fel cum a ținut și el fracțiunea belicoasă sub control. Dar cancerul cât poate fi ținut în frâu? Ce putea să facă, să aștepte să moară, să vină gherasimov și să dea el simpatic cu o tactică nucleară? A încercat el un blitzkrieg știind că nu o să meargă, a făcut puțin armata Rusiei de rușine și i-au sărit ceilalți mafioți la gât: "Putin, te omorski". Dar el e deja mort. E mort de când a călcat Navalnâi primul gândac în pușcărie. Nu îi mai este frică de moarte. E încă un dictator născut prea devreme. Încă nu avem tratament la bătrânețe și cancere mortale. Așa că a venit cu ceva nou. Nu putea să moară ca prostul. S-a gândit la moștenire și a zis că nu vrea să fie ca restul sau mai ales ca Elțin. Și a inventat pacea prin război. Ce alegi: anihilarea prin bombe tactice sau un front de 1300 km? Ce mai contează că mor oamenii, măcar nu mor toți. Da, pacea prin război e un concept nou. Apoi a văzut oamenii cei mai belicoși din servicii și i-a eliminat elegant aruncându-i pe geamuri. Îngeri fără aripi. Totuși, cât cinism.

 Când Trump a pierdut spectaculos, Putin a simțit că îi fuge pământul de sub picioare. Exact așa și s-a gândit: "Ivan, iar tragi de covor?" Dar era în pat, deci Ivan era cuminte și dormea dus, mirosind puțin a vodcă. El, magnificul țar, se uita la ultimul blockbuster rusesc, iar în PIP era Fox News. Doar e televiziunea favorită a americanului lui preferat. Nu putea să urmărească CNN sau cine știe ce mizerie comunistă de peste Pacific. Își imagina înainte de asta ce beții ar mai putea trage cu Trampy, cum îi plăcea lui la nebunie tot vodca și puțin de Ivan. A văzut el cum se uita la el ultima dată când au fost împreună la saună. Dar Ivan nu e prost, nu vrea aripi să zboare în jos. Dar oricum, Trampy e un drăguț, cu freza lui de portocalie, îi amintește de Revelion. Cum îi aducea bunica exact o portocală când era mic, și și aceasta era puțin moale. Dar o desfăcea cu religiozitatea patriotică aferentă pionierilor și o mânca atent. Avea și sâmburi și era periculos, îi zisese bunica. Dar tot timpul ar mai fi dorit una măcar, alta pentru a doua zi. Nu putea cere, nici nu putea cerși, nu erau destule, nu aveau decât puțini. Zâmbea iar noaptea când se punea în pat, visând la noua portocală, cea de anul următor...

 

 

12

O carte trebuie scrisă cu atenție. Te pui și tastezi fiecare cuvânt într-un mod cât mai grijuliu. Știu, zici că scrii, ștergi, rescrii, citești, mototolești pagina și apoi arunci calculatorul, monitorul, imprimanta și te apuci iar de la zero. Nu, scrii cu atenție și nu te mai uiți înapoi. Uite, cartea asta nu a fost deloc editată. Din această cauză și vezi atâtea greșeli gramaticale și ortografice. Nu am timp să stau să aștept să se așeze cuvintele, să-și caute și să-și găsească locul precis și cel mai potrivit. Cum aș putea să revin să reformulez când fac asta în pauza de masă de la lucru? Ce am eu timp să scriu dimineața când trebuie să stau în trafic spre birou? Sau ar avea timp vecinii mei/ colegii mei de trafic? Pentru că așa cum am scris-o eu, o pot scrie și ei. Uite, nici măcar nu mă gândesc la ce se vorbește aici. Eu mă gândesc la viitorul meu task cât stau în pauza mea de masă și tastez aici cu îngrijorare. Ce e bine că măcar s-a implementat atât de riguros acest work from home și pot să tastez în liniște aici fără să mă prindă superiorul, inferiorul sau poate egalul meu. Nimeni nu mai dă pe la birou, dar traficul auto e la fel de urât. Sau stăm doar noi cei care trebuie să ducem copiii la grădinițe, pentru că ei nu au creșă de acasă. Ei trebuie în fiecare dimineață treziți, spălați, convinși că anume ei trebuie să se îmbrace și să meargă afară în frig. Tocmai în responsabilitatea lor stă să ajungă până la 8 într-un loc anume. Dacă nu merg ei acolo, nu are cine altcineva și nu poate fi pasată responsabilitatea asta celor mai în vârstă. Așa că această luptă se duce zilnic în fiecare casă iar plozii nu își dau seama cât de greșit și-au ales părinții. Dacă ar fi ales mai cu mult cap, poate aveau niște părinți care puteau ocazional să trimită un angajat la creșă și să nu fie ei permanent nevoiți să meargă la creșă. Mare greșeală.

Dar nu toți fac greșeli. Nu toți simt eșecul pe buzele trandafirii și ochii măslinii. Sunt și copii care aleg bine și sunt energici și bucuroși. La 5 dimineața aleargă prin casă ca să te trezească. Aduc cu ei și pisic  și cățel să te lingă pe față. "Tatii, mamii, vreau clătitii!"

Așa că, mami, va trebui să-ți iei revedere de la brațele puternice ale lui tati și să spargi niște ouă. Nu poți să nu faci clătite, dar măcar să nu fie multe. Dar nu pot fi nici puține, trebuie să fie exact cât să ajungă pentru toți, inclusiv pentru patrupezi. Nu le zicem numele proprii, încă sunt niște personaje fără nume proprii, sunt generici, încă nu au culoare, nu au poate nici blană, doar copilul e real și adevărat și sare bucuros prin bucătărie când mami bate ouăle viguros, somnoroasă. Tati, cu brațele puternice, o zbughește la duș. Pentru cea mică a fost ca un tir de mare viteză, fiind atât de imens și rapid față de ea. Îi e puțin frică de el fiind atât de mare și puternic, dar îi e drag să se uite la el și să fie luată în brațe și aruncată spre norii de zahăr. Dimineața se desfășoară conform planului ei, ea fiind cea mică, dar cu visele cele mai mari din casă. Pentru că fie casă cât de mică tot încap în ea cele mai mari vise și o pisică, fiind motto-ul lui Olive.

 

 

13

Sau poate fi o carte despre cum mi-am întâlnit copilul, o poveste despre întâlniri și regăsiri.

Primele gânduri m-au purtat la o salată de icre la cherhana. Pe plaja cu mese așezate într-o rână și cu mâncarea delicioasă servită în farfurii ciobite și tacâmuri pătate. Stai acolo, cu ochii fixați asupra mării, parcă nici nu observi dezordinea, deși cu rulajul unei zilei se poate aduce mobilier nou și tacâmuri proaspete. Poate că o fi mitele mari la Limanu și lumina e mult după faleză. Dar asta nu contează. Momentul amorțit al timpului este cel important. Primăvara nu este chiar atât de prietenoasă cum ne imaginam - bate vântul, e înnorat și chiar destul de rece, dar faptul că tocmai am păcălit pandemia și putem privi un orizont atât de vast chiar în fața noastră depășește orice condiții meteorologice. Așteptăm mâncarea, eu savurez o bere rece și al dracului de bună, iar tu fumezi liniștită o țigară care arde un pic prea repede sub influența brizei. Suntem amețiți de atmosferă și priveliște, iar tu zâmbești abia perceptibil. Îmi place liniștea și nu te deranjez, dar stai și zemuiești acolo fără să împărtășești nimic, contemplativă. Mă cutremură un fior după ce mai iau o înghițitură din bere și întreb: "De ce râzi?”

 

Imediat te superi și răspunzi defensiv că nu râzi, apoi stingi țigara și îți îndrepți privirea spre orizont. Vine mâncarea și ne avântăm asupra salatei ca doi turci în urma pământurilor arse ale lui Ștefan cel Mare. Din neatenție, lovesc berea și o dezechilibrez, apoi încerc să o prind cu cealaltă mână și, în loc să o prind, îi dau o lovitură și zboară de pe masă. Sunt perplex și mă uit la tine, apoi amândoi izbucnim în râs, eu spun că "Oricum era prea rece", iar tu întrebi "Facem un copil?"

 

Era să mă înec cu o bucată de pâine prăjită. Așa i se întâmplă oricărui personaj care se află într-un moment amuzant al unei comedii romantice. Mă repliez puțin și întreb circumspect „Cum?”. Zici că oricum îți dorești un copil și ce să mai aștepți plus că uite iubirea și că ne înțelegem și nu știu cât de multe aud din ce zici. Îmi tot sună în cap întrebarea senină și răspunsul în capul meu probabil e știut deja. Dar cum să răspunzi atât de simplu la o întrebare atât de complicată. Trebuie să te gândești la viitor, să îți setezi obiective să ai contextul clar, să studiezi, să înveți să aloci resurse, să nu mai fii niciodată independent, să nu uiți de tine prin baruri și prin iarba verde. Cum să răspunzi atât de simplu?  Dar eu nu mă sperii, eu sunt curajos, eu nu sunt vulnerabil și ridic berea de jos. Cred că da, da , dar nu știu,  nu acum. “păi când?”

 

 

14

în Ucraina se moare constant. În Ucraina se dau permanent bombe, se împușcă, mărșăluiesc tancuri și rachete de tot felul. În Ucraina mor copii și mame, mor tați și bunici. Se sparg baraje și vin peste toată această moarte și o spală. Vine vălmășagul și curge pe Nipru în jos aducând tot ce e mai putred și mai infect. La radio, oamenii sunt alarmați, la televizor se dezbate pericolul holerei la litoralul românesc, iar românii merg în Grecia. Pot merge și în Spania, merg în Italia, în Franța sau Croația. Se duc la servicii bune și ieftine și la limbi străine. Unii merg cu cardul doldora și sunt relaxați din cale afară, alții au portbagajul doldora de conserve și nu cheltuie nimic cu mâncarea. Condițiile de cazare sunt pentru fiecare ban în plus sau în minus. Însă, cât de ieftină ar fi, tot e de trei ori mai ieftină ca la Mamaia. Ai fost la Mamaia? Ai respirat Mamaia? Le-ai văzut logo-ul? Dar pescărușii?  Ai fugărit pescărușii? Se adună pe plaja imensă și goală și stau liniștiți la taclale. Bine că dimineața, imediat după răsărit, sunt mai adormiți și stau și mai adunați. Se pregătesc pentru o zi lungă de țipat și furat mâncare, de fugărit pisici sperioase și fetițe mici. Se adună pentru forțe noi prin băile solare timpurii și sunt oarecum vulnerabili. Te poți apropia tiptil de ei, ușor aplecat. Te duci spre ei ca și cum trebuie să le împărtășești că sunt în siguranță, că tu ești pastorul lor, paznicul cel mai bun, că vrei doar să le fie bine. Iar când ești suficient de aproape, cam de doi pași de uriaș, te poți îndrepta de spate și să te repezi la fugă spre grămada de pene pleoștite. Este atât de amuzant că se creează un mare haos de aripi speriate, de „care încotro să o ia”, „de nu mă lovi cu aripa, mă pleoștitule, că te prind eu în apă”, „de care pe care”... e un efect vizual și sonor minunat și poți spune că în acel moment te poți simți răzbunat. Pe toate furtișagurile și nedreptățile pe care ți le poate face neamul lor de pescăruși. De cum ai vrea uneori la fel să faci, să te apropii tiptil de margine, să-ți pregătești puțin terenul și apoi numai să te repezi o dată pe ei, până în Krasnodar, Rostov, Belgorod, Voronej... să îi vezi cum se agită, cum se calcă în picioare, cum le sare „cât colo căciula”. Dar numai să îi sperii și să te simți răzbunat, să știi că ai și tu arma de cojocul lor, să te mai și lase în pace, să poți sta pe plaja ta imensă liniștit și să nu-ți fie frică de holeră, și să nu-ți moară vecinii, și să poți liniștit face plozi frumoși...

 

 

15

Sunt Olive și dansez pe nori. Câteodată îi și desenez, dar îmi place tare mult să sar de pe unul pe altul și să mă arunc peste ei. Sunt pufoși, răcoroși și comozi. Sunt atât de drăguți și nu mă satur niciodată de ei. Doar uneori mă plictisesc și simt o ciudățenie. Un fel de durere ușoară în piept care mă apasă puțin. Apoi sar un pic pe un nor albastru și îmi trece. Dar uneori, oricât aș sări și oricât aș schimba norul și culoarea lui, durerea din piept nu mă lasă. Uneori parcă nici nu cred că e adevărată.

 

Așa, sărind de pe un nor pe altul, am întâlnit un semen de-al meu. La început nu am înțeles ce se întâmplă, dar apoi, sărind de colo-colo, am înțeles. Am fost tare bucuroasă și am sărit vioaie spre el. Când m-a văzut, mi-a sărit în întâmpinare, apoi ne-am jucat de-a v-ați prinselea. Apoi mi-a zis că îl cheamă Rafael. A zis că nu e obosit, dar are un secret mare și vrea să mi-l spună pentru că par de încredere. Zicea că săriturile și toate astea sunt amuzante, dar că nu sunt cu totul reale. Că el s-a cam săturat și că la următoarea plecare. A pus ochii pe un cuplu mișto și abia așteaptă să-i cunoască mai bine.

 

„Despre ce vorbești, asta e lumea reală, nu cunosc altceva, nu există altceva pe lume, doar săritul pe nori pufoși.” S-a uitat neîncrezător la mine o vreme, apoi a zâmbit luminat. „Ah, tu ești primăviața, e minunat, ce nu aș da și eu pentru încă o primă dată. Tu nu îți amintești nimic? Nu ai fost pe pământ? Eu am fost, dar nu am stat mult. Am ajuns până pe la adolescență și apoi game over. Am luat-o pe căi greșite, știi, anturajul și așa. Nu mi-am dat seama ce fac. Dar am petrecut frumos până atunci și mi-a plăcut tare mult un loc. E o plajă magnifică ziua, dar mai ales fascinantă noaptea. Acolo este real, dar în același timp pare că ești în cer. La capătul lumii, cu picioarele peste marginea ei, cu capul spre univers și cu nesfârșitul în față.” Zâmbi visător, apoi se uită ușor în lateral, ridică o mână la ochi în chip de șapcă și apoi l-am văzut sărind de pe nor în jos. „Rafaeel!” „Ne vedem, Olive, pe plajă, în Vama Veche!”

 

 

16

Trumpy este destul de șucărit. Iar l-au furat comuniștii. În loc să-l lase pe el, blondul magnific al lumii, să devină din nou președinte. Să arate el lumii cât de great este America din nou. Cum nu le pasă deloc de aceste politici sfioase internaționale și cum SUA nu ar mai trebui să apere pe nimeni.

 

Uite ce e, lumea asta e un loc mare și complicat, dar să fim sinceri, dacă nu avem Ucraina, Moldova, Polonia și toate acele țări de lângă Sankt Petersburg, ce sens mai are să ne uităm la glob? Toate acestea, să fim clari, nu sunt decât niște provincii, așa cum spune și Uptinski - și știi ce spunea el, că toate sunt guberniile lui, până la Berlin și înapoi. De ce i-am lăsat să ne domine spațiul aerian? De ce i-am lăsat să intre în NATO sau în acea mizerie de Uniune Europeană? Nu câștig eu nimic din asta, Trumpy. Dar nici Uptinski nu și-a ținut promisiunile. El vorbea despre arme nucleare, despre cum o să rezolve toți acești mici agitatori care ne dau bătăi de cap. Spunea că o să-i pună la respect pe britanici și pe toată Europa, iar el își ia arme de la Coreea de Nord! I-am zis eu că mă ocup eu de coreeni, dar el s-a dus și a făcut înțelegeri cu chinezii. Și ce să mai zicem despre fabrica lui de troli și de mascaradele alea? N-au rezolvat nimic! Toți par niște înfrânți. Cum să facem din această țară o națiune măreață dacă nici măcar nu sunt președinte? Și nici fanii mei nu mai sunt ce erau, parcă nu le mai pasă de țară și de... Scuze, mi-am pierdut firea, dar hai să ne întoarcem la subiectul principal, că trebuie să facem America mare din nou!

 

Trumpy privea de pe malul Pacificului din infinity pool-ul său încălzit. Oceanul era zbuciumat și bătea vântul, dar nu-l afecta prea mult. Nici măcar părul nu îl mișca. Pe peluza din fața lui erau Ivanka și o prietenă mai tânără a ei, care stăteau la soare. Se gândea că mai târziu va trebui să ia o pastilă și că va rămâne și Ivanka să se uite în timp ce el o va convinge pe Hilly că el e the man. Sigur, totuși, avea un gust amar, o părere de rău că nu poate face asta ca și Billy, din biroul oval, dar mai vedem noi. Poate că o destituie pe duduia aia de la Washington, până la urmă nu a fost aleasă, a ajuns acolo după ce a mierlit-o   ăla în funcție. Eu am zis că e prea bătrân, un decrepit, nici nu mai știa că îl cheamă Joe. Hai, hit the road!

 

 

17

Până la urmă, o carte se și scrie încet. Trebuie să te mai uiți la personaje și ce mai fac, cum se simt. Vor ele să participe sau poate că nu prea au dispoziție pentru așa ceva. Poate au avut o zi mai grea și se simt incapabile să mai miște ceva pe pagina albă. Să mai povestească ce își mai amintesc sau să inventeze acțiuni. Cum ar fi petrecerea din Yuva. A fost superbă. Exact ce și-a dorit Dede. A fost acolo o problemă că părea că nu a fost timp suficient, dar petrecerea a fost electrizantă. Eu și ea am dansat ca niciodată. Toți invitații au dansat și s-au simțit excelent, nu au fost probleme cu alți invitați ai clubului care au venit și ei mai târziu, iar muzica a fost chiar ce trebuia. Iar marea, ca întotdeauna minunată.

 

Pe plaja la Vama Veche, se scutură universul de griji. Pe plaja la Vama Veche, se așază praful fără să-l miști. Rafael era la stuf. Tocmai ce a aflat azi că e petrecerea de 55 de ani de când se fac petreceri la stuf. Tot aceleași melodii din 2000 le bagă, dar lumea încă dansează pe ele. Este conștient că sunt niște clasice, sunt verișori direcți cu Bach și Salam, dar ce să-i faci, e muzica ce era încă făcută de oameni, parcă are ceva al ei, ceva rudimentar, imperfect, dar omenesc. Probabil că asta îi mai atrage pe oamenii aceștia însetați după răzvrătire și conexiune umană, de petrecere și dezmăț. Totuși, Rafael este ușor obosit. A venit de joi că oricum nu prea mai avea de făcut la oraș. Și a găsit o cabină de chirie mai ieftină, a lăsat pachetul cu haine și a fugit afară. Marea nu poate fi atinsă în continuare fiind îngrădită cu panouri groase și înalte de plexiglas armat, dar poate fi văzută. De fiecare dată îl frapează cât de înaltă este apa și cât de interesantă este senzația de acvariu ziua. Seara e doar un zid negru și răcoros pe care poți trage diverse linii. Adolescenții se mai preling pe lângă Rafael și merg la zidul de sticlă. Acesta este gestul suprem al rebeliunii lor. Unirea prin sărut culcați câte doi pe verticală pe totemul nesăbuinței generației anterioare. Toți netoții care au ars-o atât de iresponsabil cu natura, cu mașinile lor pe combustibili fosili, cu plasticele, pesticidele și lenea lor crasă. Niște ignorați desăvârșiți, niște ipocriți onaniști ordinari ce se ascundeau în spatele unui deget mijlociu denumit mincinos prosperitate economică. Până la urmă ne-au tras-o în mod original.

 

-          Ce arzi acolo? Se aude o voce melodică din stânga lui. Se uită la țigara din mâna stângă și apoi la fata blondă din dreapta cu o nedumerire amplă în ochi.

-          Hai că nu mă refer la țigară, așa e vorba pe aici. Din ce secol ești?

-          Ah, scuze, da, nu e viid oricum.. da, în rest o ard bine, da.. am zis blană?

-          Da, da, foarte bine! Hai să dansăm blană! Și l-a luat de mână fără să mai aștepte răspunsul lui pozitiv sau negativ cum ar fi corect față de bărbați

 

 

18

Au urmat și alte discuții despre cum să ne întâlnim cu copilul. Am vorbit despre bani, despre valori, despre biserică, educație și despre această societate nebună. Am discutat despre sinceritate și minciună, despre a duce cu zăhărelul sau cu joarda. Totuși, nu poți ști cine ești până când nu vine și te apasă pe el pe butoane. Viața este mai complicată, mai ciudată, mai grea, are alte perspective și toate sunt neașteptate.

Nu știm când am fost aleși, nu știm cum s-a întâmplat, cum de ne-a lovit norocul, dar calculând în spate, estimând cu un calendar în față, poate că a fost într-o lună de vară. Poate că a fost chiar la mare, pe plaja Mykonos-ului. Seara, înainte să răsară luna de după vârful insulei, este încă întuneric plăcut. Apa e caldă, aerul mai răcoros, mâncarea de mare superbă și ușoară, vinul rece și ușor licoros. Plimbarea de după cina e plăcută, cu persoana dragă, iar plaja e totuș pustie dintr-un motiv oarecare.

-          Totuși, e bine și la grecii ăștia, nu degeaba au ajuns ei să facă temple pentru Zeus.

-          E bine, dar oare Zeus era cel mai important zeu la ei? Cred că Afrodita era cea mai superbă dintre ei. Trecând pe lângă o mică terasă înconjurată de ghivece cu arbuști de mirt frumos tăiați comentez în continuare, ea și lebăda ce o simbolizează.

-          Știai că lebedele sunt cupluri pe viață? După ce se formează o familie, nu se mai despart, rămân mereu împreună. E interesant că cuplurile se formează chiar înainte de a fi mature întru totul, înțelegi tu, dar după ce fac oul, îl clocesc pe rând.

-          Eu pot zice că îmi place destul de mult cum arată, au postura aceea elegantă și grațioasă. Mă uit la ea și o trag ușor spre apă. O sărut pe buzele umede și o mângâi pe spate.

 

  

Seara e plăcută, iar apa e caldă, nisipul este moale și călduț. De undeva, de mai departe, se aude în surdină o muzică internațională de Doamne ajută. Poate că într-una din aceste momente am fost aleși de Olive.

 

 

19  

Uptinski era în vila sa din Petersburg. Îi plăcea mult să vină în orașul natal, deși prefera întotdeauna căldura de la Soci, îl mâna dorul de casă permanent spre nord. Drumul de la Moscova putea fi obositor, dar cu avionul nu era decât o oră și apoi încă câteva minute cu mașina până și de la aeroport. În casă era liniște acum, mai ales că nu era multă lume, doar strictul necesar, cei până în 40 de persoane plus serviciul de pază. Ivan citea "1984" și părea puțin îmbufnat. Înainte să o aleagă țarul i-a zis să ia altceva. Putea lua o carte a unui scriitor național. Putea citi chiar Bulgakov dacă asta era dorința lui, decât un șobolan pe față, mai bine un Pilat, e mai sănătos. Dar acum nu mai putea face nimic, poate că depresia care îl va măcina după ce termină cartea îl va face mai prietenos și amoros. Uptinski stătea la masa lui de lucru și semna niște acte operaționale. Mâna dreaptă era iar înțepenită, dar nu avea să se oprească până nu termina tot de iscălit, un judocan nu renunță. Și tot semnând așa mai ridica un ochi la Ivan care stătea pe canapeaua din fața lui, ușor în profil, adunat ușor nefiresc în postura lui efeminată și colanți negri. Îi putea vedea liniile ferme dar suave, musculatura definită și pielea lucioasă pe lângă maieul în dungi alb-albastre. Arăta exact ca un marinar fără corabie, dar acum era în grija lui și are cel mai bun căpitan din lume. De pe geam intra aerul golfului Finic care te îndemnă la visare în nemișcarea lui specifică.

Se întoarce la semnat și vede un comunicat despre Claus de la NATO. Iar acesta a declarat că trebuie ridicat un zid de la Marea Neagră până la Marea Baltică. De parcă suntem tot în plin Ev Mediu și vin tătarii călare. Dar zice Claus că zidul va fi pe mai multe straturi – fizic, electromagnetic, informatic, chiar și spațial. Cortina de fier se ridică iar, dar acum o ridică Vestul. Iar Uptinski e supărat. Vede că recomandările sunt urgentarea armei atomice cosmice. Îi place când consilierii îi citesc gândurile, îi place că poate doar să semneze și să nu convoace ditamai comisia. Semnează cu plăcere, mai că simte cum îi se înfierbântă sângele. Ivan se ridică simțind ca o felină momentul și i se prelinge în brațele lui puternice. Îi strecoară un timbru sub limbă și lasă să se înfiripe curcubeile.

 

 

20

Olive, încă de mică, a vrut să meargă la mare. Ea s-a născut în mod năstrușnic la Cluj. A admirat orașul și l-a iubit în sine ei. A apreciat împrejurimile verzi, brazii, pădurea de stejari, vulpile și căprioarele în escapadele lor ocazionale. S-a cățărat în toți pomii fructiferi plantați în cartier și chiar a căzut din câțiva, dar cum jos era iarbă nu i-a păsat prea mult. S-a dat pe role pe străduță și a țipat cât de tare a putut, ea și prietena ei bună, Rebeca. Rebeca era vecina de la etajul 1, care la fel a ales bine părinții. Astfel, au ajuns să se vadă și vecinii mai des, că trebuia să aibă grijă pe rând de copilele pline de energie. Rebeca era brunetă și la fel de subțire, dar neapărat exact la fel de neastâmpărată ca și Olive. Iar după ce au tocit rolele de pe străduța dreapta, s-au gândit că bine ar fi să se dea și pe cea abruptă să vadă cum e... ar fi fost o idee bună să întrebe și să ceară oarecare aprobare, dar ele două împreună aveau mai multă hotărâre decât toți adulții din bloc laolaltă. Și s-au pus în vârful străzii una lângă alta, ținându-se de mână și apoi și-au dat drumul la vale. După primii câțiva metri, Rebeca se dezechilibră și căzu brusc, iar Olive continua râzând puternic,  chiuind și prinzând în continuare  viteză. De după penultimul bloc, doi muncitori ies perpendicular pe traseul tot mai rapid al lui Olive. Norocul era că cei doi oameni muncitori erau niște mutanți care cărau tocmai în acel moment o saltea peste care Olive ateriză cu toată viteza și chiar dezechilibră muncitorii care căzură pe spate mai mult speriați decât conștienți de evenimente.

Olive plonja ca intru aqua park peste saltea prin tufele de tuia și se rostogoli de câteva ori pe iarbă, proaspăt păscută de caii de prăsilă care-și făceau veacul în zonă. Rebeca văzând totul, veni și ea pe role, dar mai prudentă totuși de data asta, apăsând pe frânele rolelor. Se apropie de Olive, care respira sacadat și văzu că era toată doar linii roșii verzi și părea în transă cu ochii dați peste cap, tot repetând încet „afel, afel”. Rebeca o ține de cap și de mâini și începe să plângă. E mică, speriată și nu știe ce să facă... Cei doi mutanți vin cu o sticlă de apă și o stropesc ușor pe Olive. „Hey, ești bine?” îi vorbește unul dintre ei. În locul ei, răspunde mai tare plângând Rebeca „nu vezi în ce stare e, cheam-o pe mama!”, „cine e mama ta?” se scuză muncitorul, „nu cred că o cunosc, îmi dai numărul de telefon?” Celălalt ia telefonul lui și formează 112 și sună direct la ambulanță, „alo, da, e rănită, adică nu sunt urme de răni, doar niște zgârieturi, da, așteptăm aici, mulțumesc”.

 

 

21

În Ucraina se trăiește din nou. Pe drumul spre Odesa, chiar dacă satele par pustiite, urmele războiului nu se mai văd. Uneori se mai întâlnesc însemne cu "interzis trolilor " , dar deja ușor șterse. Cultura post-război este încă în pulberi și nu a fost plăsmuit ceva clar, un monument al victoriei. Oamenii încă sunt în proces de vindecare. Dar e clar că multe suflete sunt oarbe, sunt o grămadă de carne care se mai mișcă, dar care demult nu mai sunt în viață. Un sac de piele umplut cu multă durere pentru cei pierduți. Dar nu mai zboară obuzele, iar iarba dă semne de înverzire. În Ucraina, aproape se trăiește din nou. La Odesa voi ajunge în jurul orei 12. În 4 ore să trec prin 3 țări pare un oarecare record, dar am avut noroc cu legitimația de serviciu, pentru că nu am fost oprit prea mult timp la vămi. Oricum, prin sudul Moldovei se circulă acum intens și în viteză, iar pentru reconstrucția Odessei, unele reguli pot fi încălcate, cum ar fi cele ale vitezei legale.

 

Cum am trecut în Ucraina, am oprit 5 minute în Parcul Nistrul de Jos pentru a admira din nou, în nesfârșirea ei, unirea Mării Negre cu cea a mării de verde care e în plină trezire acum. În timp ce beam o gură de cafea din termosul meu Starbucks, alung un gând dezgustător din mintea mea de naționalist scârbos. Mi-e rușine când mă gândesc că poate pe aceste terenuri umbla Ștefan cel Mare cu paloșul lui drept și judeca rapid turci și alți păgâni. Câmpuri și timpuri demult uitate peste care trec acum și eu doar pentru a încerca să ajut. Ajut e doar un eufemism pentru că sunt cu afaceri. Urmează să fac profit, și încă unul nesimțit, dar măcar nu vin cu arme și fosfor alb. Încerc să aduc putere financiară și var alb pentru refacerea Odessei.  Varul e vândut la preț de aur pe datorie. E bine că măcar e local și nu trebuie să-l aduc de undeva. Doar îl cumpăr local și apoi îl vând la comisia municipală, iar banii vin din diverse puncte ale globului. Am avut grijă să-mi verific mașina la plecare să nu aibă probleme, plus că e bine să arate exemplar, să strălucească de curată, trebuie să facă impresia de putere și igienă. Iar oamenii aceștia sunt și ei doritori de asta, își doresc viața înapoi, traiul normal și sunt capabili să primească o atenție și cât de mică. O atenție potrivită îi face să semneze apoi orice sumă, o promisiune le înflăcărează inima, iar dacă le spui că Odesa va străluci mai ceva ca înainte de 2020, îi ai în mâna ta. Vreau să fac Odesa să arate bine. Sunt convins că este un mare potențial aici, un profit imens de făcut din imobiliare. Clădirile nu sunt atât de vechi, poziția urbană e superbă, apa nu crește atât de rău iar prețurile sunt foarte mici. Asta e planul meu de afaceri, cumpăr var, vând var, cumpăr spelunci și le păstrez. Între timp, mașina mea electrică deja zboară din nou, confortabil pentru mine, să nu simt denivelările și gropile și toate defectele drumului.

 

Apoi mă gândesc la Olive, la viața pe care vreau să i-o dăruiesc, la experiențele tinerești pe care ea le-ar putea trăi, pe care i le-aș putea oferi cu resursele pe care i le scot din varul viu. Simt cum mă entuziasmez și deschid ușor geamul să simt briza sărată. Olive nu va trebui să simtă nicio lipsă, va trebui să știe că m-am simțit onorat să fiu ales de ea, iar eu pot face orice ca să îi arăt asta. Briza sărată pătrunde aducând puțină răcoare peste soarele arzător al mâinii stângi. E plăcut să te simți util totuși.

 

 

22

 Claus se uită în oglinda imensă din fața lui. Se uită în ochii lui albaștri și simte cum îl atrage albastrul lor. Simte cum îl învăluie și îl cuprinde de peste tot. Îl ia cu rece, îl ia cu cald, uită de el și de lume, de tot. Uită că este așteptat undeva în 3 ore și deja este în întârziere. Albastrul acela l-a măcinat mereu, adâncul lui și cu cât se uită mai mult părea mai nesfârșit, mai mult. Părea că doar albastru e toată oglinda, că chiar pielea lui e albastră și ce se poate îneca în el ca în Marea Neagră, că nu mai are aer, că e rece și fără speranță.

 Apoi clipește și își dă seama că e în fața oglinzii, că e doar în boxer. Se uită la picioare, la gambele lucrate, la abdomenul plat și pectoralii bine definiți și la brațele lui puternice. Îl agasează petele apărute piele dar    e bine întinsă, lucru care pare să-l mulțumească.

  Încearcă un zâmbet, dar nu îi iese bine, mai încearcă o dată mai sincer, mai convingător, mai deschis. Apoi face iar față serioasă, timp în care pare că îi apare o idee în neocortexul frontal. „I am back”, moment în care îl pufnește un râs sincer pe care încearcă să-l transforme într-un surâs politicos de care nu e doar mulțumit ci chiar mândru „Mândru să-mi servesc țara și continentul, mândru să o apăr și să o dezvolt, să aduc tehnologia în folosul popoarelor Grădinii Europei și a Maicii Domnului, mândru să fiu șeful celei mai mari și puternice alianțe militare defensive, împotriva trolilor, a orcilor și a fenomenelor imprevizibile ale naturii” fck Trumpy și Uptinski, fck Hamas și Ibrahim, fck Kim și fck Him, zâmbetul i s-a schimbat într-o încleștare dură iar Claus arată a robot terminator „vă termin eu pe toți dictatorii împuțiți, mi-ați otrăvit copilăria și chinuit părinții, m-ați făcut să plec de la școală, să plec din fața elevilor cu nenorocirile pe care le-ați tot făcut”.

 

Apoi își scutură puțin corpul și își revine la expresia faciala de dinainte. Va trebui să inaugureze summit-ul de la București, să stoarcă câteva lacrimi de la persoanele care vor veni, va trebui să aducă și puțină hotărâre, să convingă că nu există altă apărare decât ofensiva.

 

 Se duce la dulapul cu haine, ia prima cămașă albă și o îmbracă, apoi se îndreaptă la dulapul doi de unde ia primul costum albastru și le toate îmbracă tacticos. Materialele sunt cele mai bune, pericolul unei șifonări este atât de mic că ar trebui să circuli cu metroul într-una dintre cele mai aglomerate și incendiare momente cu un rucsac de munte în spate ca să riști să apară undeva vreo cută, dar atenția pentru aspect a făcut tot timpul parte din Claus într-o măsură foarte mare.  Și oricum, cine circulă ci metroul? Rutina zice că acum e momentul pentru șosete și pantofi dar a zis că face azi o nebunie și merge la dulapul cu cravate care e tocmai în celălalt capăt al dressing-ului de 80 de mp. Alege o cravată albastră cu atenție și cât o aranjează observă în oglinda din spate o valiză mică neagră. Știe ce e cu ea, și îl stresează, știe că nu trebuia să o aducă aici dar totuși trebuia. Legea nu îi permite, nu are voie să scoată din sediul strategic, nu trebuie să fie nesupravegheată, nu trebuie ca valiza de confirmare a codurilor de atac să fie în reședința lui publică. Dar cine să-l verifice, cine să-l oprească pe șeful la NATO, cine să îi zică că nu e ok când în semnătura lui stă securitatea a unui miliard de oameni.

După ce țările nord-africane au cerut și au accesat în al cincilea lui an de mandat, lumea a devenit și mai sigură, iar Claus începea să fie comparat mai în glumă mai în secret cu un alt mare om cu C. Apoi unele zvonuri au ieșit prin gaura cheii afară iar jurnaliștii perfizi au auzit cum șeful NATO era dezmierdat și Cezar. Cine se poate pune cu Cezar? Iar Cezar voia valiza cu el, voia să îi înțeleagă greutatea.

 

 

23

 

„Hai la zid.” „Ce?”„Girls just wanna have fun.” „Ce?”

 

Olive se apropie și se ridică pe vârfuri, apropiindu-se de urechea lui Rafael și îi spune: „Cred că doar în ureche îți pot vorbi ca să mă auzi.” Se lasă jos și se uită intens și cu subînțeles la Rafael, zâmbind ușor rușinată. Rafael este confuz și se apleacă ușor spre urechea ei, strigând cât de mult îl ținea vocea: „Știai că piesa asta e scrisă de Hazard?” „Ca și întâlnirea noastră.” „Nu, ziceam că e scrisă de Robert Hazard și nu de Cyndi Lauper cum crede toată lumea.” „Cine e Cyndi Lauper? Girls just wanna have fun.” „Cum cine e? E cine cântă melodia.” „Nu sunt Cyndi, și cânt piesa asta destul de bine, sunt Olive și cred că ești drăguț, ce zici mergem la zid?”  “Da.”

 

Sute de picioare care țopăie și amestecă tot sângele din corpurile și așa încălzite ridică în aer sute de kilograme de praf format din elemente minerale cât și elemente sedimentare formate în milioane de ani de prelucrare în ere geologice prelungite și alternante. Iar acum sunt un fluid ultra instabil care, odată ce sutele de primate înnebunite de cuvintele și sunetele simple își vor fi găsit nevoia împlinită cu succes sau energia toată consumată, se va depune înapoi peste plaja lipsită de scopul primar, peste blocurile colorate stridente, peste zidul de sticlă și apa neagră a Mării Negre.

Olive și Rafael se strecoară printre dansatorii hiperactivi, printre mâinile agitate în aer și picioarele mișcate alandala. Se îndreaptă spre zid fiind ghidat de Olive care îl trage cu mânuța ei care e atât de mică că îi este frică să nu se topească în mâna lui.

 

Ajunși la zid, amândoi se sprijină cu spatele spre el. Panourile sunt ușor inclinate spre interiorul mării iar apa rece absoarbe oboseala și căldura, acționând ca un pansament pe mușchii solicitați. Amândoi se uită la stele fără a simți o oarecare nevoie de a vorbi ceva anume, dar dintr-un motiv oarecare încă se țin de mână. Olive zice fără a-și lua ochii de la stele: „Știi în seara asta nu va ploua. Știu, zici, sunt șanse destul de mari să fie așa, că e senin și oricum nu a mai plouat de atâția ani la mare, dar îți pot zice cu  sută la sută certitudine că nici azi nu va ploua.” Rafael nu zice nimic, dar brusc îi este foarte sete. Simte cum tot ce ar trebui să facă ar fi doar să bea un pahar nesfârșit de apă rece. Nu își ia ochii de la stele și își aprinde o țigară ca și cum ar fi țigara de după. Se concentrează pe un vortex de fum alb și zici că se trezește să întrebe: „De ce?” „Nu e complicat, dar nu vei înțelege. E ceva legat de norii care nu se mai formează. De culoarea lor și de pufoșenia lor. Știu, nu are sens, dar te pot asigura că așa e.” „Așa e, nu înțeleg. Dar să știi că nu sunt prost. Nu înțeleg despre ce pufoșenie vorbești când ei nu există.” „Există, tot timpul există. Doar nu îi mai pictează nimeni, nu mai sare nimeni pe ei... și așa nu se activează.” Rafael mai trage un fum de țigară, se uită la Olive și constată cât de serioasă e. Apoi expiră prelung și observă cum fumul nu mai are culoare.

 

 

24

 

O carte se scrie ca un contract. Definești părțile și apoi scrii obiectul contractului. Te gândești ce probleme pot să apară și le combați direct. Pui și drepturi pui și obligații, apoi te umpli de bani. Mai ales daca cunoști pe cine trebuie si unde trebuie. Iar acela ești tu, iar tu chiar vrei să faci bani.

Era ora 14:00, după-amiaza, și Uptinski era obosit, iar Ivan prepara ceaiul. Era momentul preferat al lui Ivan din zi. Putea sta în bucătărie fără să fie urmărit în permanență de ochii aceia de mort umblător care se credea zeu pe pământ. Putea să ia apă și să o filtreze. O filtra pentru a-și consuma timpul, pentru a putea să fumeze ceva. Fuma pentru a-și alunga frica. Știa că are zile numărate, știa că Uptinski va muri și el îi va urma soarta îndeaproape, ca și apropiații faraonilor. Dar nu i se părea rău. Măcar putea citi, putea să se scufunde într-o lume imaginară în care el călărea pe idei neînchipuite de capul lui. Idei pe care nu le-ar fi gândit dacă ar fi rămas în peștera din care a fost scos. Putea citi cum Dumnezeu nu există și cum oamenii pot să existe atât în stare naturală, cât și în una anormală. Se gândea Ivan, el nu exista în stare normală. Nici măcar nu era atât de gay, adică putea să iubească femeile și să fie mult emoționat de ele. Putea să se gândească cu admirație și cu ardoare la fete, cel puțin cele pe care și le mai amintea. Ceea ce nu putea spune despre Uptinski, el era tot timpul acolo și nu îi trezea admirație.

După ce filtra apa prin mai multe filtre, o punea la fiert. Fiertul dura la fel de mult timp, dar era liniște. Nu trebuia să asculte o respirație sacadată, enervantă și plină de medicamente. Medicamentele țineau în viață un corp care, de fapt, începea să putrezească pe interior. Și moartea care îl săpa nu avea să se oprească. Știa. Știa cum știa că numele lui nu era Ivan, cum știa că el era purtător de HIV, dar că nu putea transmite, cum l-a luat din pușcărie de la medicul său care i-a făcut injecție de penicilină cu aceeași seringă ca și la restul deținuților. Știa că nu avea multe șanse, dar se putea gândi la Kafka. Putea să se gândească la oamenii viitorului, se putea gândi la frații lui pe care nu i-a văzut de mai mult de zece ani și care nici nu știa pe unde sunt.

După ce fierbea apa, punea un plic în ceașcă și turna peste ele apa fierbinte. Amesteca încet și lăsa un minut, apoi mai amesteca un pic. Ceaiul trebuia să fie tare pentru a nu da de bănuit. Va pune doar o picătură, doar atât e suficient, așa spera, așa i s-a spus. O picătură pe zi în ceai și nu va simți nimic. Apoi îl vor extrage și i se va da antidotul și pașaportul. Pașaport nou și bani contra moarte.

„Uptinski, uite ceaiul”, apoi sorbește ușor din el ca să demonstreze cât de bun e, „hai, știi ce bine îți face. Îți mai dă energie și poți să termini toată treaba aceea importantă pe care o faci acolo.” Mai sorbește o dată, dar mai puțin, apoi o lasă pe masă. Înghite, tot timpul înghite, nu crede oricum că va scăpa. Oricum va fi îngropat odată cu el, într-o îmbrățișare veșnică, țarul și țăranul, împăratul și cerșetorul, cel mai mare și cel mai mic ce nu a vrut decât să mănânce o dată, nu a vrut decât să îi dea o bucată de pâine fratelui său mai mic. Nu a vrut în pușcărie, nu a vrut să fie marioneta nimănui. Dar așa a fost contractul.

 

 

25

 

Dar asta nu este o carte. Și atunci nu are nici început, nici sfârșit. Nu are cuprins și nici personaje tridimensionale, sau chiar pe patru dimensiuni dacă adăugăm timpul. Iar dacă privești dintr-o perspectivă mai largă, nici nu recunoști peisajul.

Rachetele atomice au zburat, dar au fost deviate către poli. Oamenii s-au grăbit și au construit megastructuri care înconjoară apele, pentru a nu pierde tot uscatul, dar cu râurile a fost tare complicat. Noroc cu marele cercetător român Emergescu, care de nicăieri a venit cu soluția și la râuri, cu acele lifturi de apă.

Suntem în marea umbră a apelor ridicate și totuși ni se pare că este ok, că încă ne putem juca cu planeta asta și mai construim ziduri, mai aruncăm sateliți în spațiu care se îneacă în mizeria cosmică, rachetele lui X Musk încă nu au ajuns la Marte, iar Virgin Galactic aspiră încet spațiul orbital cu promisiunea că sateliții nu o să mai cadă loviți ca muștele bete toamna. Doar Claus veghează în centrul capitalei, călare falnic pe calul lui de plumb, cu zâmbetul lui de Terminator, învingătorul lui Uptinski.

Cum nu este o carte, nici nu mor personajele, pot trăi în incertitudine suspendată în imaginația unor adolescenți rebeli care, când văd un delfin alb în Marea Neagră, își scot ventuzele și încep marea escaladare. Legenda lor spune că dacă ajung sus, până când dispare delfinul, pot sărută cea mai frumoasă fată și primesc și un shot gratis. Dar cel mai mult contează că în lumina lunii, ușor în ceață, pot spera la ideea unei reveniri la lumea veche, la o viață liniștită, fără măceluri și arme atomice orbitale, fără rații la mâncare și stingere a luminilor noaptea, fără festivaluri estivale care țin exact 3 zile și fără frica că nu va mai ploua niciodată la mare.

Olive își scoate ventuzele și începe cățărarea. Rafael și le scoate și vrea să o ajungă. Nu a înțeles de ce urcă ea, doar este fată, plus că nu s-a tras focul de avertisment, ceea ce înseamnă că nu este niciun delfin. Fiecare dezlipire și lipire înapoi a ventuzei pe sticlă este un pericol în sine. Acestea sunt mecanice și în funcție de cum le aplici, ai sau nu suport pe plexi. Plus că evident că este interzisă escaladarea, nefiind puține cazurile de persoane mai puțin experimentate care își pierdeau concentrarea și alunecau până jos, acuzând dureri groaznice de picioare, spate sau, mai rău, lipsa lor. Voia să o ajungă, dar și să stea în urma ei puțin, dacă e cazul, să o prindă de o mână, să îi atenueze alunecarea. “Dar de ce urcă?”

 

Olive urca cu îndârjire și determinare. Fiecare mișcare este calculată de parcă asta a făcut în fiecare weekend în ultimii șapte ani. Mâna dreaptă dezlipită, o ridică și o lipește cu 20 de centimetri mai sus, apoi același lucru cu piciorul stâng, apoi mută mana stângă apoi piciorul drept. Un ciclu complet, repetat într-un ritm amețitor sub ochii celor de pe plajă, în lumina reflectoarelor și sub sunetele sirenelor poliției. Rafael îi urmează urcarea în același ritm, transpirația deja este abundentă pe spate, pe piept și pe față. Briza este mult mai rece aici sus și este foarte conștient de ea. Simte cum îl pătrunde o dată cu briza și o frică rece de eșec.

 

"Cum era? Frica este moartea minții, arde-o-ar focul. Nu-mi va fi frică, o să mă eliberez de ea și o voi exploda. Și când mă voi uita înapoi nu va fi rămas decât pământul pârjolit și eu.” Cu mai multă încredere, cu un suflu nou, Rafael urcă în continuare.  De jos, se poate vedea că poate ambii se vor apropia in același timp de partea de sus a zidului, de “terasa supremă” cum i se mai spunea.

Olive a ajuns prima. S-a așezat cu spatele la mare și cu fața spre petrecerea ce a înghețat în așteptare. Apoi își scoate ventuzele de la mâini, mai întâi de la mâna dreaptă apoi de la stânga. Apoi de la picioare. Și le pune lângă ea, pe terasă. A ajuns și Rafael și se uită uimit la ea. "Ce faci?", ar întreba dacă ar mai avea suflu. Olive apoi își scoate tricoul și încălțările și rămâne doar într-un fel de costum de baie colorat în verde. Se ridică în picioare și se îndreaptă spre mare, parcurgând terasa. "Vino, Rafael, îmi datorezi un sărut!" se ridică de pe terasă și el, își scoate ventuzele și le lasă jos. Își scoate și el tricoul ud și o urmează spre mare. "Stai, știi că nu e voie!" "Și când a oprit pe cineva asta?"

 

Începu să fugă și la marginea terasei chiar sări în mare cu capul în față, cu mâinile împreunate în formă de daltă. Rafael fu complet șocat și nu mai avu timp să gândească și o lua imediat și el la fugă, repetându-i întru totul mișcările. Fu din nou șocat când simți apa călduță în jurul lui, moliciunea și vâscozitatea prietenoasă. Înotă câțiva metri plin de energie apoi dădu de Olive care plutea chiar lângă. “Sper că ești pregătită.” “Ai venit cu sărutul ucigaș?” “În orice caz, va merita tot efortul,” și o luă în brațe. Pielea ei mai moale ca marea se lipi de pielea lui acum caldă. Marea îi ținea la suprafață în cea mai bună bula a ei. Iar când buzele li se apropiară în sfârșit, undeva departe se auzi un țipăt de delfin alb „a-fel, a-fel ”.

 

Jos la bar, două shoturi erau pregătite, așteptându-și învingătorii. Ivan se abținuse să nu pună o picătură în plus în fiecare dintre ele; obiceiurile vechi se uită greu. Zâmbi și își luă cartea lui neagră și începu să citească mai departe despre lumea fără dumnezei, despre primii oameni, despre vânătorii-culegători liberi.

 

Petrecerea își luase o pauză binemeritată, iar acum părea mai efervescentă ca niciodată, cu mâini și picioare zburând în toate direcțiile, mai energică. Din boxele imense bubuia în toată Vama Veche o melodie veche de la sfârșitul lumii, aruncând versuri spre toți adolescenții: „We don't fear you, we don't fear you, We've got love and music, love and music”. Din când în când, se vedeau perechi care urcau pe ziduri, spre disperarea câtorva polițiști prezenți. O mare de adolescenți ia cu asalt Marea Neagră, linii albe care curg încet spre terasa supremă, prima dată mâna dreaptă o ridici și o lipești cu 20 de centimetri mai sus, apoi același lucru cu piciorul stâng, apoi muți mâna stângă, apoi piciorul drept. Un ciclu complet, repetat într-un ritm amețitor la întrecere cu urmăritorul tău. 

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

HÆLOS - End of World Party

 evi10 | 0live  

Note de lumină

Era aproape să ajungă acasă când a văzut un tramvai nou în formă de J plutind ușor pe pernele de aer. Acest eveniment i-a adus bucurie în suflet. Se spune că de fiecare dată când vezi un tramvai nou-lansat te așteaptă un eveniment plăcut. Tramvaiul s-a uitat pisicește la ea și a curs lin mai departe.

După colț era și casa ei, tip A - caldă, albă pe interior și înzestrată cu scânduri așezate ordonat astfel încât să înlocuiască mesele, tabureții, patul și câteva rafturi de haine și cărți, mai ales cărți. Strada o urmărea de sub picioare absolut indiferentă, astfel că de data asta a ajuns chiar ușor acasă. Se uită în oglindă și este încă superbă, cu ochii mari, albaștri, bruneta cu doar câteva șuvițe roșcate, subțire și respirând frumusețe din cap până în picioare.

„Sunt Oliv, mă cheamă Oliv, numele meu e Oliv, vreau să mă prezint – Oliv, și cel mai mult îmi place să cânt, cel mai mult, în sufletul meu, trăiește muzica, cel mai mult ard în armonia sunetului, tocmai aici am vrut să ajung să satisfac nevoia oamenilor de cultură, de frumos, de arderea internă... Vreau să vin diseară să cânt, să satisfac pofta celor ahtiați după muzica, după improvizație și trăiri..” eh, nu merge nimic. Cearcănele s-au schimonosit aiurea și zâmbetul s-a întors pe dos. Dacă nu reușesc să cânt la un eveniment de karaoke cum o să prind eu concerte la seri dedicate muzicienilor adevărați?

A luat o carte la întâmplare să vadă ce îi poate zice, dar apoi a văzut că literele îi sunt neînțelese de această dată. A aruncat cartea cu grijă exact în același loc de pe raft și a lăsat să vină starea de extaz dată de somn

ZZ

Dimineața se așterne ca un tărâm minunat, însoțit de o ceață sclipitoare de miracole și monștri sacri ai viselor grăbiți să se ascundă pe unde pot, pe sub pat, în dulap sau după gurile de canal stradale. Oliv este deja trează și studiază oglinda, cearcănele nu mai sunt aiurite ci sclipesc și ele ușor, îmblânzind chipul vag osos, încălzind privirea, accentuând suav inocența genelor.

Mușcând delicat dintr-un corn te gândești – că parcă nici ceaiul nu mai are același gust din copilărie, pare puțin fad, chiar dacă ai pus un strop de miere. Te gândești în continuare că te îmbraci bicrom, în alb-negru, e firesc, trebuie să dai dovadă de seriozitate și sobrietate, pe lângă talent cântatul e o treabă bazată pe disciplină și eleganță. Tu știi acest lucru, tu arăți acest lucru și ți-l dorești. Doar roșul din păr mai aruncă o pată de culoare peste tine care se reflectă și în obraji.

Afară soarele pare să te roage insistent să lași haina, arătându-și zâmbetul larg; știi că e o capcană, iar vântul ce-ți adie prin păr îți confirmă credința. Stația e plină, iar tramvaiul e deja vechi, ieri însă am văzut unul nou, nu aveam cum să consum aseară tot norocul. Toată lumea te înghesuie în toate părțile. Stații lungi și multe până în centru.

O clădire monumentală. O clădire cu fecioare și îngeri, cu zeități flancate de tei și castani. Nuduri cântătoare și încântătoare îmbracă universitatea națională de muzică de după arborii imenși. O știi de mult timp. Tot de atâta timp te minunezi și mai ales îi admiri: vocea, mintea, ochii, abilitățile deosebite ale acestei nimfe ale muzicii în ale dansului.

Vizavi, între două calcane imense ale unor clădiri moderniste cu balcoane rotunde, se ascunde o clădire în stilul clasic al interbelicului efervescent. Din spatele geamului cochet cu tâmplăria neagră te urmărește cu dezinteres un motan negru cu jumătatea stângă de față albă. În dreptul lui iese în evidență lipit pe geam, la interior, următorul afiș:

Sursa - KATZ

Pentru asta am venit aici, respiri și apeși pe clanța ușii din stânga geamului cu motan și gratii din confecții metalice frumos și sinuos ornamentate. La interior, scările din marmură se mișcă odată cu tine, astfel ajungi aproape imediat înăuntru.

- suntOlivșieucânt, spui într-o răsuflare.

La interior, de după bar, un băiat cu ochii negri ridică privirea de la paharul pe care încă îl freca cu o cârpă în mâinile lui slabanoage.

- Eu sunt Tom și spăl pahare, zâmbește barmanul blând. Hai mai aproape, ia un loc și te servesc cu un pahar cu apă din partea casei.

Oliv se duce la bar, se cocoță cu greu pe un scaun, primește paharul imens plin cu apă rece și îl bea îndelung până îl lasă jos complet gol.

- Și zici că tu cânți, Oliv? întreabă Tom punându-i încă un pahar cu apă.

- Bine, eu mai mult citesc, dar am și un saxofon de vreo 10 ani. Din ceva motiv , când sunt singură, reușesc să produc adevărate recitale de muzică, de orice muzician adevărat ar fi super gelos pe mine. Adevărul este însă că încă nu am reușit să cânt pentru oameni și să conving, efectiv nu reușesc nimic.

- Momentan abia am deschis, nu e atât de multă lume - după cum vezi nu e chiar nimeni, iar eu, să-ți zic un secret, nu mă simt tocmai un om adevărat, și îi trase smecher cu ochiul stâng. Așa că, dacă vrei, poți merge și încerca. Îl ai la tine, saxofonul, întreb?

Fără să mai aștepte o a doua invitație, neînțelegând de ce anume îl crede sau de ce îi urmează îndemnul, își scoate din spate husa saxofonului. Din ea scoate cu atenție un superb exemplar negru cu elemente aurii, arătându-și mândria în același timp.

- E o antecameră în spatele scenei, cum te uiți așa în dreapta, ca să ajungi acolo. Urci mai departe pe scări și apoi cobori din nou. Hai, baftă, și lua un alt pahar pe care numai decât începu să-l frece într-un mod aparte, de parcă l-ar fi periat.

Cu saxofonul în mână lasă în urmă husa și paharul cu apă și merge spre scări. Urcă o treaptă, apoi treptele o iau la sănătoasă și până să îți dai seama deja ești pe scenă. De nicăieri pătrunde un strop de lumină și apoi puțin mai multă. În dreapta vezi un gol de ușă și pătrunzi pe acolo. Îți apropii saxofonul de buze și încerci o notă. Asculți liniștea care se creează după și te uiți ușor speriată în jur. Nu e nimic, nu e nimeni. Mai testezi o notă, de data asta ceva mai lungă, puțin mai tânguitoare, care cere parcă o altă clapă. Zâmbești în minte când îți dai seama că probabil că nu te mai oprești nici la a treia notă. Ca o cascadă de lumini prelungi în jurul tău, curg notele colorate și neîntrerupte decât de câte o micropauză în care mai tragi câte o gură de aer. Sunt Oliv și eu cânt, sunt Oliv și nici măcar nu cred că mă mai pot opri, sunetele sunt un șir de gîze colorate care sar de pe o notă pe alta, apoi dansează languros într-un lac de lumină caldă și se transformă în bucurii simple risipindu-se pe golul de ușă afară, spre scenă, spre trepte, spre stradă, spre poiana narciselor, până la nudurile cântătoare pe universitatea de vizavi.

De jos, de la bar, Tom demult nu mai freacă paharele, ci le umple cu cocktailuri, cu băuturi fine și selecte, oamenilor vrăjiți de muzica de sus, muzica ei. Bucătăria abia mai reușește să ia comenzi pentru câte curg de la oamenii însetați de muzică, dorind să stingă dorul cu băutură, cu mâncare, să uite de bucuria și durerea pe care Oliv le arată fiecăruia ca pe un piept dezvelit de piele.

- Tom, frate, cine cântă și unde se ascunde, și nu mă păcăli, asta nu e înregistrare acustică.

- E în antecameră, fra’, e o prietenă bună de-a mea, dar are un trac extraordinar.

- Bro, asta nu e trac, e talent. Ești un norocos dat naibii, vreau să o cunosc și eu pe prietena asta a ta să îi prezint aprecierile mele și îmbrățișările mele calde.

- Îmi pare rău, nu cred că se poate... dar o să te țin minte cu siguranță dacă se schimbă situația. Până atunci, uite, din partea mea ca să nu te superi, cocktail-ul casei, și îi pune în față un negroni tocmai preparat.

Apoi, dintr-o dată, muzica se oprește. Tom se uită în monitorul din bar care îi arată antecamera și se înspăimântă. Cu un gest expert, iese pe sub bar, stinge luminile puternice de spectacol și se repede pe treptele care urcă în mansarda cu artiști, unde e și scena. Scările, la cum îl cunosc de bine, simțindu-i urgența din vârful picioarelor, îl poartă instantaneu pe scenă. Tom pătrunde în antecameră și pune două degete la încheietura mâinii, apoi și cealaltă mână pe frunte, testând starea fizică a lui Oliv. Pulsul slab, febra mare, leșin artistic. Ridică o mână și face un semn de "hai , repede, aici". Din fața scenei se reped doi bodyguarzi imenși și o ridică pe micuța Oliv în liniștea și semintunericul intim.

Muzica porneste suav ca o fâlfâiere de aripi de fluturi, iar Tom o urmărește de aproape pe Oliv, care acum se odihnește cu ochii închiși pe un fotoliu puțin supradimensionat de culoarea mustarului. Mai așteaptă un moment, apoi, într-un gest simplu, acționează un spray cu un amestec de apă și aromă de pepene galben și trandafir. Oliv își deschide ochii, îl recunoaște pe Tom și apoi zâmbește resemnată.

- Nu am reușit, nu?

- Ba da, dar cred că ai ceea ce se cunoaște ca febra amatorului. O ia de mână și o ține fără să o strângă sau să fie liberă. Oliv se uită plat la el, dar prea obosită să ceară explicații. Știi ce s-a întâmplat? Toate nudurile de pe facultate au coborât și au venit în mansarda noastră secretă. Știi când s-a mai întâmplat asta?

- Toate? Nu știam că se dau jos de pe fațadă vreodată.

- Ah, ba da. Legenda spune că au mai coborât la George Enescu când s-a cântat prima dată Oedip. S-au întins toate pe stradă în chip de afecțiune, însemnând că acum pot muri să treacă tramvaiele peste ele. Sigur, ele în sinea lor oricum sunt nemuritoare, dar gestul a rămas legendar. Ei bine, să intre într-o sală de concert e ceva ce nu s-a mai întâmplat.

- Și ce înseamnă acest lucru?

- Nu știu, dar eu mi-aș păstra o perioadă anonimatul. Nu aș vrea să coboare asupra ta vreo anatema. Hai, mai odihnește-te, și îți aduc ceva de mâncare. Febra asta va trece doar cu ceva bun-bun de la bucătărie.

Tom trece de cei doi uriași care păzesc scena și o ia pe trepte spre bucătărie, urmărește un burger cu halloumi, îl deturnează de unde era el pornit și urcă rapid și sprinten, de parcă avea patru picioare. Îi așează tava cu bunătăți pe o masuță demnă de niște pitici și lângă ii mai pune un pahar cu lapte. Oliv ia o gură din burger și parcă îi se aprinde o luminiță în adâncul ochilor.

- E bun. Pentru un burger de asta m-aș da și eu jos de pe fațadă, bine, dacă aș fi semizeu, și râde încet istovită la propria glumă.

-  Bine, pare că îți revii, mă duc că nu pot lăsa barul așa mult timp...

Se ridică de lângă fotoliul lui Oliv, trece iar pe lângă cei doi păzitori imenși și observă că deja o parte din semizeițe se pregăteau să plece. Se uitau stânjenite și ușor rușinate, văzând că nu se pot integra atât de bine în atmosfera lumească a petrecerilor oamenilor simpli. Într-un colț părea să se petreacă o mică aniversare de zi de naștere, tocmai suflându-se lumânarea; în altă parte erau mai mulți colegi vorbind toți în același timp, povestind o întâmplare hazlie, iar în rest oameni care au ieșit poate doar să mănânce ceva bun în oraș. Toată lumea părea mulțumită de atmosferă, de mâncare și de băuturile pe care încă le aveau, și mai ales de spectacolul pe care l-au trăit cu atâta ardoare.

- Fra’ , m-am decis. Aici îmi fac petrecerea de 10 ani de liceu și lasă-mă să zic, vreau, oricine a fost și a cântat acolo, să vină și la petrecerea mea, numai un pic, să zic tot, nu trebuie să știu cine e sau să apară pe scenă. Te rog, și știi că eu nu te rog niciodată nimic.

- Fra’ o să încerc, sincer, chiar sunt aici pentru tine. Promit. Te rog, trebuie să cobor la bar, am atât de mulți oameni de servit. Lasa-mi te rog datele în caietul cu pisici negri, știi că acolo îmi țin toate evenimentele.

- Ești un geniu!

- Dar dacă vrei jazz, va fi așa, intro marți, da? atunci sunt concertele de jazz.

- Da, oricând, e perfect!

O luă pe scări în jos și nu se opri la bar, ci ieși de tot afară. În fața restaurantului Katz Gastrolab se adunaseră câteva pisici care nu se speriaseră deloc de Tom și își continuaseră liniștite treburile lor absolut importante, cum ar fi să urmărească tot ce se întâmpla și ocazional să facă un mieunat plictisit. Pe bulevardul din capătul străzii tocmai trecea în sens invers un tramvai nou, semn al unui noroc care s-a întâmplat deja. Toate nudurile începeau să plutească înapoi spre locurile lor de pe fațada universității de muzică, ducându-se în același timp și o luptă pentru cele mai bune locuri, iar pe cer strălucea în toată splendoarea o lună imensă, rotundă și albă ca o imensă bucată de halloumi.

Sursa - KATZ

________________________________________

Articol scris cu mândrie pentru SuperBlog

________________________________________

Aripile lui Thor

 

Câteodată mi se pare că pe călcâie mi se lipesc aripi de Thor și mi vine să zbor mult și să nu mă opresc până nu ajung la capătul planetei, până nu ajung chiar tocmai în Atlantida sau în Ținutul de Mijloc. Cred că aș putea să dau și peste klingonieni în drumul meu și peripețiile mele. E ok, sunt pasionat de klingonieni, le pot zice salut cu ușurință - nuqneH.

 

Într-o seară de asta, cu mâncărimi la picioare, pluteam ușor prin casă. Mi-am deschis o hartă să văd pe unde să mai îmi iau zborul. Tot veni primăvara - altfel te deplasezi pe vreme faină. Am învârtit globul de câteva ori și s-a oprit strategic pe Oceanul Pacific, fața nevăzută a pietrei cosmice pe care o numim Pământ. Am dat un pic de zoom și am văzut că sunt câteva insulițe superbe denumite, în ansamblul lor, Polinezia. Am stat și am analizat un pic posibilitățile de deplasare până acolo și, deși imaginile unor cabane pe malul oceanului sunt de-a dreptul magnifice, am mai învârtit o dată globul virtual.

 

-      -     Aw, ce tare, mergem în Praga?

M-am uitat în spatele meu, stătea Dede în pijamale deja. Apoi s-a uitat la mine, m-a pupat pe obraz și, plecând, a imitat un strigăt încet de tot: "Roadtrip!"

Scărpinându-mă la gleznă, m-am gândit deci: "Mergem cu mașina la Praga. Yey!"

M-am ridicat și eu, cu decizia luată, și parcă se mai liniștesc și aripile puțin. M-am dus în pat să văd cum visez Praga împreună cu soția mea.

 

----- 2 zile mai târziu ----- ora 06:00

A sunat alarma de pe telefonul meu Android, dar eu sunt deja treaz de ceva timp, încercând să mă abțin să îmi mișc picioarele pe sub plapumă și astfel să mi le frec de pat. Dar dacă a sunat alarma teoretic am voie, doar mergem la Praga, ne putem trezi. M-am întors spre Dede după ce mi-am oprit alarma și am văzut că are ochii deschiși și armele închise. Ne-am îmbrățișat de bună dimineața, apoi ne-am dat jos din pat energici și plini de entuziasm. Bagajele sunt făcute de ieri, mai trebuie puse periuțele de dinți, pentru care ne înghesuim amândoi pe ușa de la baie.

 

----- / ----- ora 06:15

Bagajele în portbagaj, sandvișurile în mașină, Androidul conectat în aplicația de navigație plus muzica și acesta e momentul de rotit cheia în sensul rotirii acelor de ceasornic. Cu ochii spre miscarea arborilor abia înverziți pe lângă mașină, îmi dau seama cum las tot mai repede în spate segmente egale, albe dinspre X-ul care era locul meu de parcare. Dede butonează o melodie și nimerește peste ceva care are ceva special printre versuri, având cuvinte cum ar fi ciocolată, coniac și "Vreau să simt Praga cu tine." Intru în jocul ei și în 3 minute suntem amândoi gata, fără voce în gât și amețiți la cap de la efortul de a striga mai tare decât solistul dat la maxim. Pe european lucrurile merg strună și trecem la alta piesă, una liniștită, de drum lung, care unge segmentele să curgă ușor în spate și fără șocuri sau zgomote ciudate.

 

----- / ----- ora 09:30

Vama a rămas în urmă, deja suntem pe teren străin. Pare că arată totul diferit, câmpurile sunt altfel aranjate, oamenii merg diferit pe stradă, mai liniștiți. Mă îndrept spre o benzinărie să iau o cafea și o vinietă pentru noua țară. Mă tot învârt prin magazin, nu înțeleg nimic ce scrie pe etichete și decid să rămân doar la cafea, ceea ce îi și comunic cu voce tare copilotului, de parcă dacă suntem în altă țară nici nu mai circulă cuvintele prin aer așa ușor. La casă mă postez țanțoș și zic mândru: "Coffee, please, and a vignette for one week." Doamna casierită zâmbește amabil și răspunde prietenoasă: "O cafea și o vinietă, nu? Intrăți în Ungaria, am înțeles corect?" Perplex, răspund și eu umilit: "Da, mulțumesc frumos," întinzând talonul mașinii."

 

Cerul este senin, de un albastru neasemuit de pur. Pe stânga și pe dreapta autostrăzii se întind larg câmpuri verzi, iar ici și colo se desfășoară câte un sat sau un oraș mic, ascunse sub câte un pâlc de arbori. În față, alte mașini zboară, strălucind și ele în soare, cerând cu insistență o pereche de ochelari de aviator pentru a nu fi ajunse prea repede de răsăritul din spate. Deja un sandwich a fost lichidat, iar cafeaua e istorie, iar gleznele, deși mai liniștite, mai cer ocazional un scărpinat. Noroc că mașina are și pilot automat, așa că mă pot mișca în voie cu picioarele

 

----- / ----- ora 11:30

Pe marginea Budapestei facem pauză de prânz. Ne dezmorțim oasele și ne uităm la soarele de pe boltă, fiind aproape la zenit. Intrăm în restaurantul de tip fast food și cerem cu încredere un hamburger și un cheeseburger. Primim un răspuns care clar nu e de înțeles, plus că era și sub formă de întrebare. Zic "da" și sper că m-a întrebat dacă vreau și cartofi prăjiți, rău nu are ce să fie. Plătesc cu telefonul și mergem la o masă pe terasă să ne mai bucurăm de vremea deosebită. Cât mai bem o gură de apă și ascultăm trilurile porumbeilor, tocmai vedem că vine un tânăr cu comanda și ni le pune pe toate în față. Doar că nu era un cheeseburger, un hamburger și o porție de cartofi, ci mult mai multe, de parcă ne-ar fi adus tot ce aveau pregătit în spate. Întreb "this is all for us?" Nu am comandat noi atât. Băiatul a făcut din umeri și a plecat ușor, plictisit, în stilul în care doar un adolescent poate. Mă uit pe bon, convertesc în lei, convertesc în euro, stau, mă gândesc, suma nu părea să fie chiar așa de mare, mai mult decât m-aș fi așteptat, dar nu suficient de mult încât să justifice tot ce era pe tavă. Mă ridic, iau tava, dar Dede îmi pune mâna pe braț și îmi arată ceasul. "Dar e prea mult, poate e comanda altcuiva", zic. Mă duc la casierie înapoi, îi arăt bonul și zic "It's too much". "No refunds!" mă anunță, ca și cum și cuvintele englezești întâmpină rezistență prin aerul din Budapesta. Zic "might be a mistake". "Your order, 62, yes?" "Yes." "Ok, good, no refunds." "Bine, bine", zic, "no refunds." Mă duc la Dede și o anunț că a fost ceva promoție, ne ajunge mâncarea până la Praga.

 

----- / ----- ora 17:45 - Cisarska Louka

Cu ochii injectați și tremurând, după ce am trecut prin nenumărate peisaje și diverse autostrăzi, ajung la intrarea pe insulă, care permite trecerea doar pentru o singură mașină. Nu mai am răbdare, dar am noroc și nu trebuie să aștept. Pe partea cealaltă, drumul se îngustează puțin, nu mai fiind asfalt, ci doar o pietruire aproximativă și spațiu exact cât să nu zgârie ușor oglinda de diversele crengi. Soarele, care acum câteva minute ardea nemilos, acum părea pierdut într-un apus prea rapid, iar eu mă tot gândeam dacă nu merg pe contrasens sau dacă nu sunt în curtea cuiva. După încă câteva sute de metri, însă, drumul se mai lărgește și încep să apară și alte mașini parcate, găsind și campingul unde închiriat o rulotă.

 

Ajunși, ne-am aruncat bagajele în rulota rezervată și am luat-o la pas să vedem insula imperială. Insula este de fapt o fostă peninsulă și este destinată sportului și anumitor activități de masă. Acum, însă, este liniște și totul este verde pe cât se întinde insula, străjuită de plopi și nuci înalți și apoi de apele de culoarea cafelei ale râului Vltava. Un nume bun, de nepronunțat. Ne oprim sub un nuc mai mare și ne așezăm să admirăm peisajul boem - celălalt mal este departe, iar pe țărmul care se înalță în pantă mică se pot observa o mixtură de clădiri istorice și foarte vechi, care apoi, pe măsură ce terenul capătă altitudine și clădirile devin mai moderne, formează un fel de Infografic istoric al arhitecturii la scară naturală.

 

Stând așa, parcă mi-aș scoate și aprinde o țigară, furat de peisajul care te îndeamnă la meditație. Îmi bag mâna în buzunar din reflex și apoi îmi amintesc că nu mai fumez de 10 ani sănătoși. Dede face poze, nelăsând momentul să îi scape memoriei în vreun fel, pe care nu te poți baza mereu. Îi fac și eu o poză discret cu ea, cum pozează un pescăruș - artist neînțeles, care și el urmărește cu atenție dacă nu primește totuși ceva de mâncare de la noi. În spatele nostru, pe terenul de golf, zboară în neștire bile de plastic lovite vânjos de jucătorii înrăiți. Mai întorc capul când aud chiotele de bucurie, probabil că au prins o lovitură mai bună, însă în principiu doar impactul crossei cu bila se aude. Găsesc grandios că pe o zonă atât de pitorească poți să stai la camping și să joci golf și nu este împânzită de vile private și atât.

 

-            -     Máš cigaretu?

Mă uit uimit în spate și văd un tip îmbrăcat sportiv, chel, cu ochelari de soare, așteptând un răspuns. O secundă de nedumerire și apoi răspund totuși în engleza mea perfectă: "no, i don't". Domnul parcă atât aștepta să îi răspund în engleză și face un pas în față, continuând:

-            -     Ale máš oheň?

De data aceasta nu mai știu ce zice, dar sunt în mod clar mai mirat că discuția continuă. Dede nu mai face poze spre oraș, ci face poze cu ea și îl prinde și pe necunoscut în selfie.

 

-            -     Můžu s tebou chvíli zůstat?

Se așază cam la un metru de mine și își scoate din buzunar o țigară, apoi o aprinde liniștit cu o brichetă verde transparentă. Trage un fum și se uită la peisaj de parcă l-ar vedea prima dată.

 

-            -     Pěkné, že?

 

-            -     I don't know Czech language. Do you know English maybe?

 

-            -     Ne...

 

Mai trage un fum și îmi imaginez cum aș pluti liniștit pe apele Vltavei fără a scoate un zgomot, fără a mă putea mișca, fără a avea de ce să respir. Mă gândesc dacă m-ar urmări pescărușul și îmi dau seama că cel mai probabil nu are de ce. Mi se ivește un surâs stupid pe față, moment în care Dede vine și se așază pe partea opusă față de intrus și mă ia de braț, considerând că am de gând să îmi apar cu forța liniștea invadată.

 

Interlocutorul își ia ochelarii de pe ochi, se șterge de transpirație cu mâna, și apoi când scoate din buzunar un șervețel, îi mai cade un dispozitiv. Îl ia bucuros, de parcă prima dată îl vede, și apoi vorbește în el ceva și-l îndreaptă spre mine:

 

-            -     I'm Novak, I'm staying here at an accommodation. I came alone and thought I would make some friends here. You guys look great.

Am recunoscut cuvântul "Novak", care a fost și în vorbirea lui și în cea a dispozitivului, ceea ce m-a făcut să bănuiesc că ar fi un fel de traducător instant. Apoi, acesta, ca să îmi confirme parcă bănuiala din ochi, mai vorbește o dată spre dispozitiv, apăsând un buton, și apoi îl îndreaptă iar spre mine:

 

-            -     This is an instant translation device, I got it from my sister. I told her that I was coming and she said that there happen to be quite a lot of international tourists and that I could use one of these. From what country are you guys?

 

    sursa - https://vasco-electronics.ro/

Lupt din răsputeri să nu îi cer o țigară, așa că îi spun că suntem din România. Și apoi zic, ce e cu acel dispozitiv, că e interesant, cred că ne-ar folosi și nouă unul din asta. Novak se uită puțin în setări, apoi vorbește iar în melodioasa limbă cehă, plină de consoane, care în imaginația mea seamănă tot mai mult a rusă, limbă care cu toată nedorința mea totuși o știu.

 

-            -     Ah, Dracula, țara vampirilor și a lui Hagi. Pauză, apoi continuă, și este Hagi vampir? Așa s-ar explica mai ușor geniul lui și totala lipsă de oboseală.

 

-            -     Păi e cunoscut faptul, zic eu, toată generația de aur au fost vampiri, e și un documentar pe net care explică și cum au fost la Bran și s-au transformat. Dar nu a fost intenționat, cel puțin la început. Și să știi că nu Hagi a fost prima dată transformat... îi intru eu în joc.

 

-            -     Și probabil că și Comăneci, nu? La cât de albă e la față... și apoi începe să râdă cu poftă. Râsul lui molipsitor s-a transmis rapid și la mine și la Dede. Continuă apoi folosind dispozitivul  - vrei o țigară?

 

-            -     Nu, zic, m-am lăsat, mulțumesc.

 

-           -     Nu fumezi nimic? insistă el, fac eu cinste cu un fum.

 

Dede se prinde mai repede și îmi strânge puțin brațul, așa că înțeleg și eu aluzia.

 

-            -     Nu, nu e cazul. Nu sunt neapărat adeptul concediilor afumate, dar apreciez oferta.

-            -     Foarte bine, zice el, oricum sunt de la poliție și ar fi trebuit să vă arestez atunci, și iar râde cu poftă. De data asta însă nu mai pare atât de molipsitor.

-            -     Am glumit, nu te arestează Novak, Novak e prieten cu voi. Hai să bem o bere, știți ce bună e berea în Cehia, cea mai bună din lume. Partea bună e că e și legală... hai, nu mai fiți așa serioși. Apoi stă o secundă, uite ca un gest de prietenie cu statut internațional vreau să aveți voi acest translator vocal. Cadou.

-            -     Ok, nu refuzăm o bere cehă, iar în ceea ce privește translatorul, mai putem negocia, încerc să mai dreg busuiocul, luând dispozitivul întins spre mine.

-           -     Hai că mai am și niște povești despre Václav Havel, să vezi ce ciudat a fost omul...

   -     Ne ridicăm și alunecăm pe lângă apă spre o mică terasă unde chiar pare sa aibă cea mai bună bere.

Experiența noastră împreună cu translatorul instant Vasco Translator V4 a acționat perfect la modul în care tehnologia contemporană chiar sparge barierele lingvistice și culturale, transformând momentele de frustrare în oportunități de învățare. Această aventură ne-a amintit că fiecare interacțiune, fiecare întâlnire cu o cultură nouă, reprezintă o poveste fascinantă ce poate fi savurată. Într-o lume în care distanțele geografice devin din ce în ce mai mici și interacțiunile interculturale devin din ce în ce mai frecvente, este esențial să abordăm diversitatea culturală cu curiozitate și respect. Așa, orice situație neobișnuită devine o oportunitate de a descoperi frumusețea și complexitatea lumii în care trăim. Iar cu un partener de încredere, aventurile noastre în lumea largă devin mai ușoare, mai pline de sens. Așadar, continuăm să explorăm lumea, să învățăm și să ne bucurăm, să creăm legături autentice și să construim punți de înțelegere între culturi diferite și să ne antrenăm aripile lui Thor. 

 ________________________________________

   Articol scris cu mândrie pentru SuperBlog

 ________________________________________

 

Rosu in forma de inima

 

 

În casă este cald și luminos, soarele pătrunde pe geamurile estice nefiind filtrat de nimic, draperiile și perdelele sunt trase la perete. În lumina dimineții, motanul negru stă tolănit la soare și se încălzește ca o reptilă bătrână. Oli vine în viteză legănându-se pe picioare, abia descoperind viteza mersului pe două picioare. Mersul pentru ea e ca un cod morse - linie, colț de pat, linie, colț, covor, motan. Dede se ridică imediat din pat și o ia pe Oli de jos și o pune pe pat lângă ea în forma de Buddha, motanul este salvat.

 

De după ușă, în viteză, aterizează în pat și Codin, direct cu întrebări: "Mami, a venit Paștele?" "A venit, mamii, azi mâncăm pască." "Și cozonac?" revine Codin, "Și cozonaci și copii neastâmpărați," și se repezi cu gura spre burtica lui. După ce se mai liniști din chicoteli, Codin se zgribuli și se adună puțin: "Mami, eu am fost cuminte?" "Ați fost, mamii, amândoi. Hai, fuga la baie cu voi, ne spălăm cu ouă roșii."

O întreagă aventură este să mergi cu ambii copii la baie, fiecare să se spele pe dinți, pe față, pe mâini, să se clătească, să se șteargă, să nu facă pastă de dinți prin toată baia sau să stropească cu apă pe toți pereții. Ouăle să rămână întregi, chiar dacă au riscat de câteva ori să o ia la vale pe chiuvetă. Apoi, îmbrăcatul în haine mai de sărbătoare, încerci să convingi un copil să își ia cămașa pe el, oricât de cuminte ar fi el, tot nu vrea cămașa sau rochița să o îmbrace.

"Mami, dar tati vine?" întreabă Codin cu îngrijorare în voce. "Pai de ce să vină?" îl tachinează Dede. "Eu nu sunt destul de bună pentru tine?" "Ba daa, ba da, dar vreau să vină și tati!" se entuziasmează atât Codin cât și Olive, iar motanul o ia la fugă spre ușă și începe disperat să zgârie usa. Din afară, dincolo de ușa de metal, se aud niște pași grei care se șterg de preșul de la ușă cu "Bun venit". Clanța cedează ușor sub greutatea brațului tatuat al lui Gory, cu care și împinge usa. În celălalt braț cară un coș imens de răchită împletită cu bunătăți acoperite cu un prosop alb. Ochii îi sunt puțin tulburi de la drumul pe care l-a făcut cu toți bărbații pe drum înapoi spre casă. Dede știe că nu se poate supăra pe el, nici măcar nu îi vine când îl vede așa mare și afumat de la două pahare de vin băute pe drum, la intersecțiile unde se mai pierdea câte unul din grup.

-          Am adus lumina sfântă și bunătăți sfințite de la biserică. Hai, toată lumea, repede să ne adunăm la masă și să nu uităm să spunem și o rugăciune împreună, zice Gory oficial

Se îndreaptă spre masă lăsându-și pantofii în urmă fără efort, aceștia părând a citi ordine în mod telepatic. Ajuns la masă, scoate o pască, ouă roșii, telemea, ceapă verde, cozonac și o sticlă de vin de la Beciul Domnesc, iar trandafirii îi pune direct în vază. Dede aprinde o lumânare pregătită și așază copiii la masă înainte să apuce să se protesteze. Dede face rapid o poză, dar nu o încarcă pentru eternitate pe internet apoi se așază la masă

 

 

-          Hristos a înviat, zice Dede cu un ou roșu în mână îndreptat spre Codin. Acesta deja știe schema și ia rapid și el un ou roșu și răspunde:

-          Adevărat a înviat, și lovește cât poate de tare celălalt ou. Se sparge doar al lui.

-          Hristos a înviat, zice Dede cu același ou roșu îndreptat spre Oli. Ea doar zâmbește și își vede mai departe de bucățica ei de telemea.

-          Hristos a înviat, revine Dede cu același ou roșu spre Gory.

-          Adevărat a înviat, răspunde Gory deja pregătit și lovește ușor ca un gentleman adevărat. Spre uimirea lui, oul lui Dede este intact, așa că mai încearcă o dată și atunci observă că oul lui este de fapt spart bine. Moment în care Dede își ia oul și îl pune lângă ea tacticos.

-          Dar de ce nu-l pui înapoi în farfurie? chestionează Gory distrat.

-          Păi o să mai continuăm jocul acesta, intenționez să mai câștig. Pare oul meu norocos.

 

 

sursa - arhiva personală

 

Gory se uită la copilașii care fac orice numai să mănânce nu au chef. Se ridică și caută tirbușonul, desface sticla de vin dintr-o mișcare măiastră. Toarnă în două pahare licoarea rubinie și se apropie cu ele de Dede. "E la temperatura camerei, nu-ți face griji, e bun," îi spune, încă apropiindu-se pentru a o săruta pe buze. "Hristos a înviat," îi șoptește la ureche în timp ce mâna îi se oprește pe piept exact în dreptul cruciuliței de sub tricou. "Mai ții minte când am fost la cabana aia, de Paște?”  șopti Dede plină de semnificații. “Mă întrebi dacă mai țin minte de ce am mers?"

*

 

Pe geamul încăperii, spre exterior se vede cât ai plimba ochii pe tot orizontul doar munți și zăpadă. Deși e destul de seara încă mai e lumină, mai poți umbla pe afară cu ultimele treburi. Poți închide cele trei găini și cocoșul aferent la căldură și siguranță, să nu vină vreun dihor după ei. poți mângâia puțin calul ca să-l calmezi, mai pui un fân, mai mestecă și el ceva cât doarme. Le închizi toate bine că dacă ajunge vreun lup în zonă să nu fie nevoie sa ieși afară la el. E mai bine așa, câteodată evitarea conflictului e mai sănătoasă. Poți să mai crapi niște lemne mai groase să le ai în cabană, noaptea  e lungă - mai pui ceva pe foc.

Dede se uită pe geam, universul tot e atât de rustic și dar și înăuntru. La exterior nu se vede decât zăpadă și brazi încărcați, cerul bine înnorat. În cabana mică la fel - nu este prea mare diversitate, un pat mic, o măsuță, o sobă de teracotă,  un dulăpior și o găleată cu apă. Pereții sunt din trunchiuri masive de brad cioplit păstrate aparent. Liniștea are un efect asurzitor, doar ceainicul de pe soba bolborosește ușor în așteptarea florilor de tei.

Se aud de afară pași apropiindu-se prin zăpada înghețată. Fiecare pas mai aproape, fiecare pas mai apăsat deja, până ajunge la clanța ușii unde se aude sunetul picioarelor care se șterg de preșul cauciucat “Willkommen”. Intră  cu un braț de lemne, le lasă la gura sobei pe suportul de lemne apoi cu mișcări sigure iese afară și își scutură hainele bine de praf. Revine le agață în cuier, prima dată haina groasă, apoi căciula, se uita la Dede și zâmbește satisfăcut. Se apropie de ea, o ia în brațele imense tocmai umflate de la efortul fizic legat de pregătirea lemnelor și căratul lor în casa. Un efort mic, desigur, dar suficient. Dede se simte dintr-o dată protejată și îi dispare anxietatea de spațiu întins, închis, pustiit, de singur în vârful muntelui „miroși a iarna” zice, el râde și o adună mai tare la piept „miroși a acasă”. Apoi se desprinde, se uită în soba, aranjează un lemn, mai forțează un pic dar deocamdată nu mai baga altul. „De ce am venit aici?” Dede decide să întrebe până la urmă. „Simt o nevoie să ies, să plec, să mă desprind. Câteodată îmi vine să pun mâna pe o bardă și să crap niște lemne. Este ironic poate puțin cum mă cheamă pe mine copăceanu’ apărătorul tuturor arborilor lumii, poate mai puțin cel al cunoașterii. Dar e frumos să mai stai în natură” „nici nu știam că sunt pui aici, te-am văzut când i-ai închis la adăpost” „păi nu sunt pui, sunt ditamai găinile, dar nu stau aici de obicei, le-au adus acuma, ca să fie experiența completă. Mie mi-a plăcut detaliul. Nu am mai dat de mâncare la găini de 40 de ani. Nu neapărat mi-a lipsit dar totuși mi-a plăcut.”

Apoi după o pauza scurtă „Nu-ți place aici?” „E așa puțin ciudat, zici că suntem într-un film prost”. Gory se ridică și cu un zâmbet cald se apropie și o ia din nou in brațe „e un film bun, suntem intr-o comedie romantică, da uite” și se duse la frigider. Scoate de acolo o sticlă de vin de Cabernet Sauvignon și caută în voie prin dulăpior „da, dar tirbușon nu avem.” „Cum iți place detaliul ăsta?”  „Nu așa mult. Va trebui să ne descurcăm pe calea veche” și se întoarce cu o lingură în mână. Îi scoate sticlei protecția de la dopul de plută cu greu și apoi încearcă să-l împingă cu coada lingurii spre interiorul sticlei. „Ai nevoie de ajutor?”  „Cred că mă descurc” zice el roșu la față. „Poate puțină susținere morală?” „Da, da. Absolut.” „Gory, Gory, hai că faci, tot ce poți să o desfaci” moment în care dopul intră în sticlă, urmat îndeaproape și de lingură, părând chiar că o să intre și el cu totul. Dar lingura se oprește, iar Gory rămâne și el în afara sticlei, așa de imens cum e.  "Susținerea ta morală - priceless", îi mulțumește el. Apoi toarnă în două pahare câte un deget și se apropie cu vinul de sobă. „Gory, esti ciudat!” „De ce?”  „Păi ai turnat vin și stai cu el în mână lângă sobă. Nu așa te bucuri de el", îi atrage atenția ea, apropiindu-se, îi ia paharul din mâna stângă și apoi îl pupă pe obraz. Ia o gură din vin „ce rece e.” „ Era în frigider, încercam să îl aduc la temperatura camerei un pic.” „Ok. Oricum ești ciudat, tu și găinile tale” se mulțumi să îi zâmbească apoi puse paharul pe masă. Îl luă și pe al ei, se mai uită puțin la foc și de data asta bagă un lemn. Zâmbetul îi trosnea pe toata față de satisfacție simplă „venim și de crăciun aici?”

 

sursa - Beciul Domnesc

  Gory stă pe un scaun la măsuță și fasonează o friptură. Are un tricou negru pe el, o cămașă în carouri desfăcută și suflecată până la coate. O pereche de pantaloni cargo și șosete groase din lână roz. Și scaunul și masa par a fi prea mici pentru el, parcă s-ar fi așezat la mobilă pentru copii și doar se preface că gătește. Sângele îi ajunge până pe antebrațele groase, iar sub pielea cărora se vânzolesc ca niște monștri mușchii în timp ce manipulează carnea. Dede stă pe un scaun mai încolo și se uită la geam chiar dacă e întuneric afară. În geamuri se aude cum bate vântul și, ocazional, se văd și fulgi de zăpadă zburând într-o manifestare a bucuriei și a abundenței. "Și ce se mai întâmplă în comedia asta?" întreabă Dede. "Păi, mai am un pic cu carnea, o spăl puțin. Îi pun sare și piper și o pun pe foc. O să se gătească încet, dar o să fie o delicatesă. Plita și oala de fontă groasă au un efect foarte diferit asupra cărnii față de tigăile subțiri. Face cumva carnea mai fragedă, mai suculentă." "Pui și usturoi?" întreabă Dede. "Nu pun usturoi, dar mai pun ceva condimente." "Poți pune și usturoi dacă vrei", sugerează ea. "Sunt convins, dar nu vreau să stric vinul acesta minunat. Gustă acum un pic, zi-mi dacă simți aroma de cireșe?" " Da, așa după ce-l înghiți. Deci am venit la o degustare de vin?" întreabă Dede. "Am venit să ne simțim bine", răspunde el, luând carnea și punând-o în oală. Se șterge pe mâini cu un șervețel de hârtie. "Știi, viața e un carusel, câteodată te învârți în viteză, câteodată stai și aștepți, uneori stai pe elefant sau poți nimeri pe girafă. Important e să fii în el." În timp ce el vorbea, se aude un urlet prelung de lup. Un fior rece trece pe șira spinării lor, iar Gory se ridică și verifică ușa să fie bine încuiată. Apoi trage scăunelul mai aproape de sobă și mai soarbe o gură de vin. "La fel de important e să nu fii sub lup", adaugă el. " Dar nu-ți face griji, e departe, plus că urlă așa după un alt lup, poate pierdut. Cine ar merge la vânătoare și ar anunța așa pe toată lumea?"

  

Pune peste friptura din oală un pahar de apă și unul de vin, mai aruncă niște plante aromatice și acoperă. Doar capacul greu i-ar produce febră musculară lui Dede. Acolo, pe vârful muntelui lipsesc toate lucrurile care îi fac viața mai ușoară în bucătărie, aparatul cu programe de gătit, mixere, cuptoare convenționale sau cu microunde, cuțite speciale și ascuțite superb, alte multe ustensile. Nu s-a pus problema să gătească ea, nu s-a pus problema ce se va mânca, nu există restaurant pe raza de câțiva zeci de kilometri buni și nu se fac livrări, nici nu este drum de acces convențional. La nivel de transport pe timp de iarnă poți accesa cabana poate cu un echipaj tip snowmobile sau elicopter. Calul și sania lui sunt doar pentru plimbări locale. Gory luă o cană de apă direct din găleată și o bea toată. Apoi mai lua o dată și o bea și pe aceasta cu un zâmbet satisfăcut îndreaptă spre sticla de vin și își toarnă în pahar trăgându-și și mai aproape scaunul de sobă. Cu un zâmbet deschis și fix stă și se uita la umbrele pe care le făcea focul în sertarul de cenușă al sobei. „De fapt ți-am luat ceva.” „Stai, îți mai pun niște vin și îmi zici?” „Păi cred că ți-l și dau...” „L-ai cărat tot acest drum până sus la cabană?” „Ei, ce crezi că ți-am luat? Spoiler alert, nu e un butoi de vin” „Păi poate fi și un lingou de ceva” , „Ești surprinzător de aproape și departe în același timp” se ridică sprintenă și rascolește  după   buzunarul de la geacă, apoi în alt buzunar al gecii, se sperie și rămâne puțin descumpănită. Își amintește ceva și își verifică buzunarul de la pantalonii de schi care îi avea încă pe ea. Scoate de acolo un plic micuț cum primești de la farmacie „Știam că în unul de ăsta nu te uiți” și i-l dă lui Gory. „ Nu ești cu astea, știu, dar poți să o porți pentru mine, te rog? M-am gândit că o poți face, cum vin și paștele” Gory răstoarnă conținutul plicului în mâna stângă și apoi rămâne cu gura ușor întredeschisă. În mâna îi strălucea o cruciuliță de argint, simplă, stilizată, fără alte ornamente. Fără să mai stea pe gânduri o trece peste cap chinuindu-se puțin la cocul prins la spate, apoi o ascunde după tricou „Cu asta la gât mor”.

 

Pe măsuță este așezată o față de masă albă ca zăpada de afară. În mijloc într-o vază îngusta, înaltă și transparentă veghează o lalea galbenă. În stânga și in dreapta ei doua lumânări parfumate cu aromă de cireșe negre, minuscule, tip pastilă, ard liniștite. Pe parți are și două scaune, libere,  în fața fiecăruia este câte o farfurie cu friptură aburindă, iar pe laterale lor - tacâmuri argintii strălucitoare. Dede stă cu spatele la geam și face  poze la masă, verifică semnalul la telefon și in continuare nu are nici un pic de acoperire de la operatorul de date local. Gory mai pune un lemn pe foc apoi se șterge de pantaloni și se apropie de masă. Stă o secunda și așteaptă apoi se apropie de Dede și o îmbrățișează lung. Prima dată stă dreaptă apoi cedează și il îmbrățișează și ea . „De ce am venit aici Gory?” „Mi-a fost dor de tine, mi-a fost foarte dor de tine”  în ochii lui strălucea un pic de durere ce se abținea sa nu cedeze gravitației, în ochii ei negri se reflectă sticla de vin bun neterminat încă, în ochiul geamului încă bate vântul, dar părea schimbat, iar daca ascultai atent de tot nu se mai auzea nici un urlet nimic ci un fel de ritm, o melodie veche, din timpuri imemoriale, din epoca de piatră care încet de tot repetă ca o regină „anytime.. .anywhereee” 

 ________________________________________

   Articol scris cu mândrie pentru SuperBlog

 ________________________________________