Era aproape să ajungă acasă când a văzut un tramvai nou în formă
de J plutind ușor pe pernele de aer. Acest eveniment i-a adus bucurie în
suflet. Se spune că de fiecare dată când vezi un tramvai nou-lansat te așteaptă
un eveniment plăcut. Tramvaiul s-a uitat pisicește la ea și a curs lin mai
departe.
După colț era și casa ei, tip A - caldă, albă pe interior
și înzestrată cu scânduri așezate ordonat astfel încât să înlocuiască mesele,
tabureții, patul și câteva rafturi de haine și cărți, mai ales cărți. Strada o
urmărea de sub picioare absolut indiferentă, astfel că de data asta a ajuns
chiar ușor acasă. Se uită în oglindă și este încă superbă, cu ochii mari,
albaștri, bruneta cu doar câteva șuvițe roșcate, subțire și respirând frumusețe
din cap până în picioare.
„Sunt Oliv, mă cheamă Oliv, numele meu e Oliv, vreau să mă prezint
– Oliv, și cel mai mult îmi place să cânt, cel mai mult, în sufletul meu,
trăiește muzica, cel mai mult ard în armonia sunetului, tocmai aici am vrut să
ajung să satisfac nevoia oamenilor de cultură, de frumos, de arderea internă...
Vreau să vin diseară să cânt, să satisfac pofta celor ahtiați după muzica, după
improvizație și trăiri..” eh, nu merge nimic. Cearcănele s-au
schimonosit aiurea și zâmbetul s-a întors pe dos. Dacă nu reușesc să cânt la
un eveniment de karaoke cum o să prind eu concerte la seri dedicate
muzicienilor adevărați?
A luat o carte la întâmplare să vadă ce îi poate zice, dar apoi a
văzut că literele îi sunt neînțelese de această dată. A aruncat cartea cu grijă
exact în același loc de pe raft și a lăsat să vină starea de extaz dată de somn
ZZ
Dimineața se așterne ca un tărâm
minunat, însoțit de o ceață sclipitoare de miracole și monștri sacri ai viselor
grăbiți să se ascundă pe unde pot, pe sub pat, în dulap sau după gurile de
canal stradale. Oliv este deja trează și studiază oglinda, cearcănele nu mai
sunt aiurite ci sclipesc și ele ușor, îmblânzind chipul vag osos, încălzind
privirea, accentuând suav inocența genelor.
Mușcând delicat dintr-un corn te
gândești – că parcă nici ceaiul nu mai are același gust din copilărie, pare
puțin fad, chiar dacă ai pus un strop de miere. Te gândești în continuare că te
îmbraci bicrom, în alb-negru, e firesc, trebuie să dai dovadă de seriozitate și
sobrietate, pe lângă talent cântatul e o treabă bazată pe disciplină și
eleganță. Tu știi acest lucru, tu arăți acest lucru și ți-l dorești. Doar roșul
din păr mai aruncă o pată de culoare peste tine care se reflectă și în obraji.
Afară soarele pare să te roage
insistent să lași haina, arătându-și zâmbetul larg; știi că e o capcană, iar
vântul ce-ți adie prin păr îți confirmă credința. Stația e plină, iar tramvaiul
e deja vechi, ieri însă am văzut unul nou, nu aveam cum să consum aseară tot
norocul. Toată lumea te înghesuie în toate părțile. Stații lungi și multe
până în centru.
O clădire monumentală. O clădire cu
fecioare și îngeri, cu zeități flancate de tei și castani. Nuduri cântătoare și
încântătoare îmbracă universitatea națională de muzică de după arborii imenși.
O știi de mult timp. Tot de atâta timp te minunezi și mai ales îi admiri:
vocea, mintea, ochii, abilitățile deosebite ale acestei nimfe ale muzicii în
ale dansului.
Vizavi, între două calcane imense ale unor clădiri moderniste cu
balcoane rotunde, se ascunde o clădire în stilul clasic al interbelicului
efervescent. Din spatele geamului cochet cu tâmplăria neagră te urmărește cu
dezinteres un motan negru cu jumătatea stângă de față albă. În dreptul lui iese
în evidență lipit pe geam, la interior, următorul afiș:
Pentru asta am venit aici, respiri și
apeși pe clanța ușii din stânga geamului cu motan și gratii din confecții
metalice frumos și sinuos ornamentate. La interior, scările din marmură se
mișcă odată cu tine, astfel ajungi aproape imediat înăuntru.
- - suntOlivșieucânt,
spui într-o răsuflare.
La
interior, de după bar, un băiat cu ochii negri ridică privirea de la paharul pe
care încă îl freca cu o cârpă în mâinile lui slabanoage.
- - Eu sunt Tom și
spăl pahare, zâmbește barmanul blând. Hai mai aproape, ia un loc și te servesc
cu un pahar cu apă din partea casei.
Oliv
se duce la bar, se cocoță cu greu pe un scaun, primește paharul imens plin cu
apă rece și îl bea îndelung până îl lasă jos complet gol.
- - Și zici că tu
cânți, Oliv? întreabă Tom punându-i încă un pahar cu apă.
- -
Bine, eu mai mult
citesc, dar am și un saxofon de vreo 10 ani. Din ceva motiv , când sunt
singură, reușesc să produc adevărate recitale de muzică, de orice muzician
adevărat ar fi super gelos pe mine. Adevărul este însă că încă nu am reușit să
cânt pentru oameni și să conving, efectiv nu reușesc nimic.
- - Momentan abia am deschis, nu e atât de multă lume - după cum vezi nu e chiar nimeni, iar eu, să-ți zic un secret, nu mă simt tocmai un om adevărat, și îi trase smecher cu ochiul stâng. Așa că, dacă vrei, poți merge și încerca. Îl ai la tine, saxofonul, întreb?
Fără
să mai aștepte o a doua invitație, neînțelegând de ce anume îl crede sau de ce
îi urmează îndemnul, își scoate din spate husa saxofonului. Din ea scoate cu
atenție un superb exemplar negru cu elemente aurii, arătându-și mândria în
același timp.
- - E o antecameră în spatele scenei, cum te uiți așa în dreapta, ca să ajungi acolo. Urci mai departe pe scări și apoi cobori din nou. Hai, baftă, și lua un alt pahar pe care numai decât începu să-l frece într-un mod aparte, de parcă l-ar fi periat.
Cu
saxofonul în mână lasă în urmă husa și paharul cu apă și merge spre scări. Urcă
o treaptă, apoi treptele o iau la sănătoasă și până să îți dai seama deja ești
pe scenă. De nicăieri pătrunde un strop de lumină și apoi puțin mai multă. În
dreapta vezi un gol de ușă și pătrunzi pe acolo. Îți apropii saxofonul de buze
și încerci o notă. Asculți liniștea care se creează după și te uiți ușor
speriată în jur. Nu e nimic, nu e nimeni. Mai testezi o notă, de data
asta ceva mai lungă, puțin mai tânguitoare, care cere parcă o altă clapă.
Zâmbești în minte când îți dai seama că probabil că nu te mai oprești nici la a
treia notă. Ca o cascadă de lumini prelungi în jurul tău, curg notele colorate
și neîntrerupte decât de câte o micropauză în care mai tragi câte o gură de
aer. Sunt Oliv și eu cânt, sunt Oliv și nici măcar nu cred că mă mai pot
opri, sunetele sunt un șir de gîze colorate care sar de pe o notă pe alta,
apoi dansează languros într-un lac de lumină caldă și se transformă în bucurii
simple risipindu-se pe golul de ușă afară, spre scenă, spre trepte, spre
stradă, spre poiana narciselor, până la nudurile cântătoare pe universitatea de
vizavi.
De
jos, de la bar, Tom demult nu mai freacă paharele, ci le umple cu cocktailuri,
cu băuturi fine și selecte, oamenilor vrăjiți de muzica de sus, muzica ei.
Bucătăria abia mai reușește să ia comenzi pentru câte curg de la oamenii
însetați de muzică, dorind să stingă dorul cu băutură, cu mâncare, să uite de
bucuria și durerea pe care Oliv le arată fiecăruia ca pe un piept dezvelit de
piele.
- - Tom, frate, cine cântă și unde se ascunde, și nu mă păcăli, asta nu e înregistrare acustică.
- - E în antecameră, fra’, e o prietenă bună de-a mea, dar are un trac extraordinar.
- - Bro, asta nu e trac, e talent. Ești un norocos dat naibii, vreau să o cunosc și eu pe prietena asta a ta să îi prezint aprecierile mele și îmbrățișările mele calde.
- - Îmi pare rău, nu
cred că se poate... dar o să te țin minte cu siguranță dacă se schimbă
situația. Până atunci, uite, din partea mea ca să nu te superi, cocktail-ul
casei, și îi pune în față un negroni tocmai preparat.
Apoi,
dintr-o dată, muzica se oprește. Tom se uită în monitorul din bar care îi arată
antecamera și se înspăimântă. Cu un gest expert, iese pe sub bar, stinge
luminile puternice de spectacol și se repede pe treptele care urcă în mansarda cu artiști, unde e și scena. Scările, la cum îl cunosc de bine, simțindu-i
urgența din vârful picioarelor, îl poartă instantaneu pe scenă. Tom pătrunde în
antecameră și pune două degete la încheietura mâinii, apoi și cealaltă mână pe
frunte, testând starea fizică a lui Oliv. Pulsul slab, febra mare, leșin
artistic. Ridică o mână și face un semn de "hai , repede, aici". Din
fața scenei se reped doi bodyguarzi imenși și o ridică pe micuța Oliv în
liniștea și semintunericul intim.
Muzica
porneste suav ca o fâlfâiere de aripi de fluturi, iar Tom o urmărește de
aproape pe Oliv, care acum se odihnește cu ochii închiși pe un fotoliu puțin
supradimensionat de culoarea mustarului. Mai așteaptă un moment, apoi, într-un
gest simplu, acționează un spray cu un amestec de apă și aromă de pepene galben
și trandafir. Oliv își deschide ochii, îl recunoaște pe Tom și apoi zâmbește
resemnată.
- - Nu am reușit, nu?
- - Ba da, dar cred
că ai ceea ce se cunoaște ca febra amatorului. O ia de mână și o ține fără să o
strângă sau să fie liberă. Oliv se uită plat la el, dar prea obosită să ceară
explicații. Știi ce s-a întâmplat? Toate nudurile de pe facultate au coborât și
au venit în mansarda noastră secretă. Știi când s-a mai întâmplat asta?
- - Toate? Nu știam că se dau jos de pe fațadă vreodată.
- - Ah, ba da.
Legenda spune că au mai coborât la George Enescu când s-a cântat prima dată
Oedip. S-au întins toate pe stradă în chip de afecțiune, însemnând că acum pot
muri să treacă tramvaiele peste ele. Sigur, ele în sinea lor oricum sunt
nemuritoare, dar gestul a rămas legendar. Ei bine, să intre într-o sală de
concert e ceva ce nu s-a mai întâmplat.
- - Și ce înseamnă acest lucru?
- - Nu știu, dar eu mi-aș păstra o perioadă anonimatul. Nu aș vrea să coboare asupra ta vreo anatema. Hai, mai odihnește-te, și îți aduc ceva de mâncare. Febra asta va trece doar cu ceva bun-bun de la bucătărie.
Tom
trece de cei doi uriași care păzesc scena și o ia pe trepte spre bucătărie,
urmărește un burger cu halloumi, îl deturnează de unde era el pornit și urcă
rapid și sprinten, de parcă avea patru picioare. Îi așează tava cu bunătăți pe
o masuță demnă de niște pitici și lângă ii mai pune un pahar cu lapte. Oliv ia
o gură din burger și parcă îi se aprinde o luminiță în adâncul ochilor.
- - E bun. Pentru un burger de asta m-aș da și eu jos de pe fațadă, bine, dacă aș fi semizeu, și râde încet istovită la propria glumă.
- - Bine, pare că îți revii, mă duc că nu pot lăsa barul așa mult timp...
Se
ridică de lângă fotoliul lui Oliv, trece iar pe lângă cei doi păzitori imenși
și observă că deja o parte din semizeițe se pregăteau să plece. Se uitau
stânjenite și ușor rușinate, văzând că nu se pot integra atât de bine în
atmosfera lumească a petrecerilor oamenilor simpli. Într-un colț părea să se
petreacă o mică aniversare de zi de naștere, tocmai suflându-se lumânarea; în
altă parte erau mai mulți colegi vorbind toți în același timp, povestind o
întâmplare hazlie, iar în rest oameni care au ieșit poate doar să mănânce ceva
bun în oraș. Toată lumea părea mulțumită de atmosferă, de mâncare și de
băuturile pe care încă le aveau, și mai ales de spectacolul pe care l-au trăit
cu atâta ardoare.
- - Fra’ , m-am decis. Aici îmi fac petrecerea de 10 ani de liceu și lasă-mă să zic, vreau, oricine a fost și a cântat acolo, să vină și la petrecerea mea, numai un pic, să zic tot, nu trebuie să știu cine e sau să apară pe scenă. Te rog, și știi că eu nu te rog niciodată nimic.
- - Fra’ o să încerc, sincer, chiar sunt aici pentru tine. Promit. Te rog, trebuie să cobor la bar, am atât de mulți oameni de servit. Lasa-mi te rog datele în caietul cu pisici negri, știi că acolo îmi țin toate evenimentele.
- - Ești un geniu!
- - Dar dacă vrei jazz, va fi așa, intro marți, da? atunci sunt concertele de jazz.
- - Da, oricând, e perfect!
O
luă pe scări în jos și nu se opri la bar, ci ieși de tot afară. În fața
restaurantului Katz Gastrolab se adunaseră câteva pisici care nu se speriaseră
deloc de Tom și își continuaseră liniștite treburile lor absolut importante,
cum ar fi să urmărească tot ce se întâmpla și ocazional să facă un mieunat
plictisit. Pe bulevardul din capătul străzii tocmai trecea în sens invers un
tramvai nou, semn al unui noroc care s-a întâmplat deja. Toate nudurile
începeau să plutească înapoi spre locurile lor de pe fațada universității de
muzică, ducându-se în același timp și o luptă pentru cele mai bune locuri, iar
pe cer strălucea în toată splendoarea o lună imensă, rotundă și albă ca o
imensă bucată de halloumi.
Articol scris cu mândrie pentru SuperBlog
________________________________________
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu