31 octombrie 2026

Detaliile invizibile care fac diferența

 

Am promis în viața mea că nu mai deschid un Excel.

Am zis că îmi țin toate chestiile în cap. Sunt atât de tânăr și capabil, pot ține minte multe și mă pot organiza extraordinar fără să mă uit la un șir de celule. Unele episoade din viață îți lasă urme adânci.

Bună dimineața!

O dimineață călduță și un soare de toamnă cald, care încă îți aduce în minte zilele minunate de vară, acum deja doar niște amintiri frumoase. Pe stradă se aud pițigoii, care ciripesc ușor îngrijorați că ar veni frigul și e posibil să le lipsească în curând hrana din abundență.

Eu, din câțiva pași, mă gândesc că ajung la cabinet și acum va trebui să mă ocup de treburile curente. În fața ușii scot cheia și o bag în broasca ușii. Mai corect ar fi să spun că încerc să o bag, dar aceasta refuză să intre.

Băi, băiatuleee! E cheia de la casă, evident. Dar ce casă superbă!

Să nu divagăm. Mă caut cu disperare în celălalt buzunar, unde e doar telefonul, apoi în geacă, apoi în spate. Păcat.

Mă așez pe treaptă și ascult ușor crispat pițigoii, încercând să-mi amintesc ce mi-am lăsat în amintire de vineri peste weekend.

 În timp ce cântăresc dacă să mă duc până la magazin să-mi cumpăr o apă călduță sau o cafea de specialitate, telefonul îmi vibrează strident în buzunar.

Îl scot cu greu din blugii mei ușor prea strâmți și mă uit uimit la el. E colegul meu de cabinet.

Răspund și las un „Alo!” indecis, dar interogativ.

— Știu că am zis că nu vin azi, dar mi s-au schimbat planurile, așa că te trezești și cu mine la cabinet. Dar ne organizăm noi cumva, nu te îngrijora. Ce zici, e mare inconvenient?

Mă uit la ușă. Mă uit la pițigoi. Mă uit iar la telefon, înainte să-l pun iar la ureche, cu aripile larg deschise.

— Nu, nu, stai liniștit! Nicio problemă! Hai, zboară încoace!

Colegul râde și închide.

Hai că începe să fie o zi de luni mai normală, chiar dacă a început mai cu haos, îmi zic în minte. Ce bine!

Vine colegul, se uită la mine mirat, descuie și intră să dezactiveze alarma. Intrăm și mergem la oficiu să ne luăm cafeaua, mulțumiți că ne putem începe ziua cum se cuvine.

Aparatul de cafea zumzăie obișnuit după câteva zile de odihnă și ne îmbată iar cu aroma lui de dimineață reușită. Ieșim în curticica din spate și sorbim câte o înghițitură în liniște, perfect conștienți că altă pauză nu mai prindem. Apoi se aude soneria... cineva a venit deja.

Mă duc eu să verific cine a ajuns mai devreme. Nu e însă pacientul de la prima oră.

— Bună ziua, sunt vecinul de la GSM. Voiam să vă salut, sunt nou prin zonă... Am simțit mirosul de cafea și m-am gândit că poate știți de unde aș putea cumpăra una. Știți, încă nu le am pe toate aprovizionate. E vreun magazin prin zonă?

— Bineînțeles, avem noi aparat! Haideți, că mai avem cinci minute de pauză până începe ziua.

— Nu aș vrea să deranjez prea mult...

— Haideți, că vă explicăm apoi și unde e ghereta cu cafea de specialitate.

Și tocmai când îmi imaginez că apuc să-mi mai fac și eu o cafea în fața aparatului, ziua care stă să înceapă îmi mai dă răgaz trei, două, o secundă...

Sună iar soneria. Vecinul de la GSM chiar se sperie, își ia cafeaua, mulțumește, promite că neapărat se revanșează și se strecoară imediat pe lângă doamna care tocmai intră. E programarea mea de la ora nouă, așa că îi ies în întâmpinare.

— Bună dimineața! Da, vă rog să intrați.

O conduc pe pacientă în cabinet și, cu un zâmbet mare, îi arăt scaunul binecunoscut. Îmi deschid sertarul și bag mâna în cutia de mănuși. Goală. Mintea îmi îngheață o secundă la perspectiva unei zile fără mănuși de unică folosință. Îmi cer scuze și mă strecor din cabinet. Colegul se miră din nou, dar când aude ce-mi lipsește, caută într-un dulap doar de el știut și îmi întinde o cutie miraculoasă. Salvat a doua oară, mă întorc cu speranță în suflet la doamna mea.

   sursa Medicale-Shop


Îmi trag mănușile cu satisfacție, iar pacienta mă privește liniștită, convinsă că totul decurge exact cum trebuie. Și chiar așa pare. Întind mâna după o mască din cutia de pe raft, cu gestul pe care l-am făcut de sute de ori. Degetele mele iar se sperie. Mai sunt două.

Două măști. Pentru o zi întreagă. Pentru doi oameni.

Băi, băiatuleee!

Socotesc rapid în minte, antrenat, ca un om care a jurat că nu mai are nevoie de celule Excel: una pentru doamna de acum, una pentru pacientul de la zece. Și apoi? Apoi colegul, care și el are pacienți azi. Mi-l imaginez deschizând din nou dulapul lui miraculos și găsind, de data asta, doar un raft gol și privirea mea vinovată.

Îmi pun masca, zâmbesc pe sub ea și mă așez lângă pacientă. Afară, pițigoii ciripesc mai departe, parcă și mai puternic. Ei, cel puțin, par să știe exact câte provizii mai au.

Pe la jumătatea dimineții, între doi pacienți, colegul își face apariția în ușa cabinetului meu. Nu spune nimic. Doar pune pe birou o cutie de măști și se uită la mine liniștit.

— Mai ai un dulap secret de-ăsta în care să ții consumabile de rezervă? întreb, pe jumătate în glumă.

— Nu e secret. E doar aprovizionat, râde el. Eu nu țin minte ce am. Verific.

Își scoate telefonul și îmi arată pe Medicale-Shop.ro coșul pe care și-l face de obicei: mănuși, măști, comprese.

— Comand pentru cabinet de la un furnizor care are exact ce ne trebuie nouă. Nu mai alerg pe la trei magazine. Și când văd că s-a deschis ultima cutie, o trec pe listă.

— Pe listă, repet eu, un cuvânt dintr-o limbă păsărească.

— Pe listă, confirmă el. Hai că o facem diseară împreună, după ultimul pacient.

Și îmi întinde, ca bonus, o cutie cu comprese.

Salvat a treia oară. Încep să bănuiesc că ziua asta are un singur erou, și nu sunt eu.

Ce bine e să nu trebuiască să ții minte chiar tot!

Spre seară, când se mai liniștesc lucrurile, mă gândesc că poate nu e chiar o idee atât de rea să nu mă bazez exclusiv pe memoria mea. Nu de alta, dar azi am avut noroc cu colegul. Mâine s-ar putea să nu mai fie la fel.

Mănușile, măștile și compresele sunt lucruri pe care aproape că nici nu le observi când sunt la locul lor. Le iei, le folosești și îți vezi de treabă. Dar când lipsesc, îți dai seama imediat cât de mult depinzi de ele. Și nu e vorba doar despre un sertar gol, ci despre întreaga organizare a unei zile de lucru.

Poate că aprovizionarea cu consumabile medicale nu e tocmai partea cea mai interesantă a meseriei. Dar e una dintre acele treburi care, făcute la timp, te scapă de multe bătăi de cap.

Colegul meu a înțeles asta de mult. Eu abia am început să mă gândesc serios la subiect. Iar dacă există furnizori specializați, precum Medicale-Shop.ro, de unde poți comanda consumabile medicale de unică folosință pentru cabinet, parcă lucrurile devin ceva mai simple.


                                 sursa Medicale-Shop

Nu spun că voi deveni peste noapte omul listelor și al stocurilor verificate la zi. Să nu exagerăm. Dar poate că o să încerc și eu metoda colegului.

Cât despre Excel... să nu ne grăbim. Unele traume au nevoie de timp.

Afară, pițigoii nu mai ciripesc, e prea tarziu pentru ei. Eu beau un pahar de apă rece ca gheața și mă gândesc că, până la urmă, nu trebuie să le ții pe toate minte. Trebuie doar să știi ce merită verificat înainte să-ți înceapă ziua.

Articol scris pentru SuperBlog 2026.

 

14 octombrie 2026

visul unei case

 

Totul începe cu un vis, iar dacă e să visezi, e bine să o faci în stil măreț


În profunzimea mea, dacă există așa ceva, mă leagă indisolubil ceva de pământul crud și de forma lui de dealuri. De dealul de lângă casa copilăriei mele, care era absurd de abrupt, ca majoritatea dealurilor din sat. Apoi, dacă te îndepărtai de sat, dealurile deveneau molcome și plictisitoare. Cel de lângă casa mea era chinul meu în fiecare zi, o luptă cu forțele naturii.
Iar acum mi-e dor de el.
Și chiar de munca grea la pământ, de datul periculos cu sania pe văile rapide, de peisajele violente ale naturii.
Zilele astea, așa, pe înserat, pe un deal la fel de abrupt, dar mult mai înalt, mi-am amintit de peripețiile copilăriei și m-a trecut un fior. „Aici îmi fac casa”, mi-am zis în minte, ușor mirat, iar fiul meu de doi ani, de parcă mi-ar fi auzit gândul, a confirmat simplu: „Da” și a dat serios din cap.
Am urcat amândoi în mașină înainte să înghețăm de tot și am coborât de pe deal, iar în abisul deja nocturn, cu priveliștea apusului în piept.
Apoi, în câteva zile și după un roi nesfârșit de apeluri telefonice, am găsit un om care vindea acolo o parcelă. Imensă. Aproape plată. Și cu arbori mulți într-un capăt. I-am zis: „Hai să negociem”, sperând să nu-l sperii și să nu-l fac să se retragă. Dar a vrut el să vândă și mi-a lăsat chiar mult. Mi-a părut rău că am negociat; aș fi dat oricât pe acel teren, pe acel fior.

 

Orice vis are nevoie de multă pricepere și organizare


Mi-am pus imaginația la treabă, am schițat câte ceva, apoi mi-am amintit cât de prost stau cu desenatul în general și cu cel arhitectural în special. Am tras două linii mai frumoase, mai trag două și apoi sfârșesc cu clasicul desen: un triunghi peste un pătrat pe care sunt mâzgălite două pătrate, în stânga și în dreapta ușii, iar din horn iese naiv un fum rostogol, chiar dacă e vară afară.
Nu merge așa.
Am lăsat desenul baltă rapid și am mers în living să anunț: „Ne facem casă!” și i-am arătat soției opera de artă. Soția s-a uitat la desen, apoi la mine, apoi a râs scurt și și-a văzut mai departe de carte. „Dede, vorbesc serios, hai să luăm mașina și să mergem să-ți arăt!”

În mașină rulează ceva liniștit, o ciudățenie clasică ce nu are nicio legătură cu gusturile noastre muzicale, care se încadrează undeva mai spre rock.
Ajungem sus pe deal, deschid ușa, las jos copilul și acesta începe să zburde fericit, îndreptându-se spre copacii uriași, noi abia ținându-ne după el.
Sub copaci se împiedică, cade pe un morman de frunze și începe să le arunce în sus și să râdă extaziat. Mă uit la Dede zâmbind fericit. „Da”, zice ea și zâmbește nesfârșit. Asa am luat terenul


Și aici începe iar show-ul.
Caută arhitect, explică-i, încearcă să-ți găsești cuvintele: zici că vrei clasic, dar nu prea, dar și modern, și să fie casă pasivă, dar să ai și lumină multă, dar să fie comodă, să fie și cald și să vezi de peste tot peisajul, și vrei și terasă mare, să pui în valoare copacii și să fie și loc de foișor, de filme proiectate pe perete, și neapărat un beci și o pompă de căldură, și materialele să nu îmbătrânească urât în timp, dar să fie plăcute mereu. Vai!

 

                                   sursa:https://squarethree.com/projects/sunrise-sunset-house/

Organizarea se face cu oamenii potriviți


Dar am avut noroc. Arhitectul a înțeles tot. A vorbit aceeași limbă și cu mine și, mai ales, cu soția. L-am ales după lupte grele duse pe baza portofoliilor văzute. Văr primar de-al unei colege de la muncă, a făcut facultatea în țară, dar a fost și prin Suedia la ceva pregătire și cu Erasmus în Italia, iar la licență a avut o reinterpretare a stilului brâncovenesc. Ce vorbești, domnule! Ne-a prezentat câteva idei și am decis cu toții că e OK. Am ales o variantă la care nici nu m-aș fi gândit înainte să ne-o arate. Aia a fost.
Am văzut că merge treaba în direcția bună și am continuat să am încredere în concept.
Apoi, tot arhitectul mi-a recomandat și un constructor cu multă pricepere și precizie. Totul la milimetru, fără surplusuri și neprevăzute, calculat și eco. Asa e pe hartie. M-a întrebat constructorul, așa, într-o doară: „Doriți să fie mai bun sau mai de buget?” Zic: „Ieftin am mai văzut, acum nu bugetul contează. Nu trebuie să fie neapărat scump, dar vreau să-mi placă la sfârșit.”

Se duce omul meu, inginerul, la birou și îmi dă un mail cu un document Excel. Zice: „Mă anunțați când ați studiat tabelul, dar să vă uitați de acasă, pe îndelete.” Mă uit nedumerit la mail și zic: „Ce poate fi așa complicat?” Deschid tabelul, văd acolo niște beton, niște armătură, ceva cofraje, manoperă. Aproape că exclam cu voce tare: „Se rezolvă rapid!” Dau câteva telefoane și îl sun înapoi pe inginer. Zic: „Am rezolvat.” „Așa repede?” „Nu e așa complicat, dom’le, să cumperi niște beton.” „Așa este”, confirmă el și se instalează un moment de liniște. Zic: „Mi-a scăpat ceva?” „Așa aș zice: următoarele douăzeci și ceva de pagini.” Moment în care inteleg că s-ar putea să dureze al naibii de mult să citesc tabelul și apoi să mă ocup de el. Nuuu, asta nu e de mine. Zice: „Vă trimit un pont imediat.” Zic: „Tot pe mail?” „Da, dar îl puteți citi acum, nu e problemă.”

Era un link. Zic da, m-a rezolvat omul meu. Bine, hai să vedem.

Acolo era o promisiune de la Depozitul Virtual. Ne dai devizul și noi îți livrăm ce ai nevoie. Tot, negociat. Fără bătăi de cap. Mi-au sclipit ochii. Apoi citesc despre serviciul gratuit de achizitor materiale de construcții și sun. Zic, am un excel și o problemă cu el. Omul râde puțin și îmi cere documentul, tot așa, pe mail desigur. Îl trimit mentionand că are mai multe foi. De aici încep întrebările, dar, spre liniștea mea, nu trebuie să răspund singur la toate. Vorbește și cu inginerul, lămuresc necesarul, ce trebuie comandat întâi și ce mai poate aștepta. El cere oferte, le comparăm, îmi explică diferențele, discută cu furnizorii și urmărește comenzile și livrările. Eu mai zic ce-mi place, mai întreb una-alta, dar nu mai stau cu douăzeci de numere de telefon și trei variante de preț pe o hârtie pe care sigur o pierd. Când un material nu poate ajunge la timp, mă sună cu o variantă pe care o verificăm cu echipa. Aprobăm și mergem mai departe. Într-o seară închid telefonul și Dede mă întreabă dacă am terminat cu materialele. Nu, zic, dar are cine să se ocupe, achizitorul meu de materiale de construcții. Hai mai bine să alege un film pentru diseara. Aici nu a mers așa repede.



Un vis indeplinit

în prima seară la casa nouă, printre cutii, o scot pe Dede pe terasă. Nu găsim paharele, așa că torn câte un deget de vin în două căni. Atâta organizare și tot bem din cănile de apa, dar vinul este imbatranit bine, asa ca nu conteaza prea mult din ce-l bei. Copilul are treabă, mută niște frunze dintr-un loc în altul. Apoi ne explică ceva foarte serios aratand in zare. Dincolo de el, apusul cade peste dealuri și începe să se adune ceața. Mă gândesc puțin la toți oamenii care au trecut pe aici, fiecare cu priceperea lui, și la desenul meu cu fumul ieșind din horn. Bine că nu m-au lăsat să mă ocup singur. Dede mă întreabă la ce mă uit. La nimic, zic, și mai stau puțin. Mi-am dorit mult o casă, dar abia acum încep să pricep cât din visul ăsta nici nu încăpea în desen. Cel mic vine alergând, îmi pune o frunză pe genunchi și pleacă iar. Oare lui de ce o să-i fie dor? Mie de acest moment nepretuit.

 

                                    sursa:https://squarethree.com/projects/sunrise-sunset-house/


<< Un exercițiu de imaginație  Superblog pentru Depozitul Virtual>>

29 septembrie 2026

cuvinte singure


Mi-a ruginit creionul, mi-a încremenit cuvântul, a început apusul propoziției, a dispărut avântul, se duce dorul sau abia se cască pământul, învie visul, se desenează stelele și mă înalț cumva cu toate credințele moarte și vii deodată.

Pretențios, prețios, perfect.

Nu le mai am, nu le mai știu, dar dacă am prima literă, primul cuvânt, restul vin înlănțuite, ca un canal tocmai desfundat, ca un blockchain faliment, ca o metaforă legată de matematica fragmentară, conexiuni care se formează din gol, din nimic, din praf de zân masculin cu aripi ude.

De fapt, nici nu scriu nimic, doar mi se așază degetele aleatoriu și totul se transpune în ceva abia inteligibil, ca într-o mare conspirație a întâmplării.

Dar dacă e să fie, poate e.

Pe aia dreaptă, fără prea multe fragmentări de idei și fisuri de logică, o să încerc, nu o să reușesc, dar poate particip la o probă sau doua de SuperBlog.

Nu stați degeaba.

Puneți, puteți, participați și voi și ne susținem. Da.


    ________________________________________

   Articol scris pentru SuperBlog

 ________________________________________

22 septembrie 2026

cuvinte multe

Cuvinte-fluviu.
Cuvinte zburătoare.
Cuvinte fără noimă, care sună melodios.
Cuvinte ample și neînțelese.
Cuvinte care transmit emoții
și te lasă fără cuvinte.

Port urme ale unor cuvinte:
unele moi și blânde,
unele care se preling încet, sărate și calde.
Câteodată îmi amintesc de cele
care veneau sfâșietor,
ca un bici cu perle de oțel și diamant.
Unele zboară fără să mă atingă,
pe sus, prin subteran.
Unele se așază ca o pană de rață albă,
un puf căzut de la înger,
dar apoi, peste, țâșnește pasiunea fierbinte.

Tatuaje din cuvinte:
unele în formă de brățară,
altele fusiforme,
cu albastru, cu negru,
cu aromă de Osaka.
Se preling prin sânge,
mânate de colesterol bun și rău,
și se prind de pereții arterelor înfundate.
Dar multe răzbat.