Har | Beginings
“ În această seară târzie de noiembrie se vor anunța
rezultatele exit poll-urilor. Surse interne ale republicanilor, care nu au
dorit să își dezvăluie identitatea, susțin că au câștigat alegerile nu doar în
statele tradițional republicane, ci și în toate statele denumite „swing”.
Mergând mai departe, aceleași surse evocă chiar preluarea unor state care, în
mod tradițional, țineau de democrați. Dacă acest lucru este adevărat, se pare
că, într-adevăr, în Statele Unite ale Americii se întâmplă lucruri total
neașteptate. Am întrebat și surse ale democraților dacă pot să confirme aceste
așteptări ale republicanilor, iar aceștia au dezmințit viguros un asemenea
scenariu, însă, la fel, fără a lăsa deschisă opțiunea de a cita sursele
respective. Ținând cont de cele spuse mai înainte, rezultatele exit poll-urilor
pot oferi atât rezultate conform sondajelor, cât și unele rezultate absolut
diferite…” [end recording]
[read | article 997/ 2024]
“ Camuflată pe o ramură de stejar tomnatic, Toto, pentru că
așa am botezat eu veverița roșie, urmărea cu atenție curtea. Putea să vadă că
nu mai era câinele de talie mare pe afară, dar doar pentru că dispăruse acesta
nu însemna că pericolul a dispărut. Observând totuși că nu mai e niciun fel de
mișcare, iar aroma de alune proaspete fiind atât de puternică, se hotărî să
acționeze. Este uimitor cât de repede poate ajunge o veveriță la hrană,
parcurgând rapid cei câțiva metri pe scoarța stejarului. Odată ajunsă pe
suportul ce i l-am montat pe copac, cam la un metru de sol, lua rapid o alună
și începu să o roade super rapid și metodic. Urmărea curtea în continuare,
nedorind să riște nimic. Când între lăbuțele cu care ținea aluna nu mai era
nimic, luă iar rapid o altă alună pe care se apucă să o ronțăie cu aceeași
eficiență. Arăta ca un copil mic și fericit de Halloween care a primit, poate,
o gogoașă prea mare pentru el, totuși dispus să o înfulece toată cu
religiozitate. O urmăream de pe geamul din casă și mă gândeam că am încă un
companion de pandemie și că, probabil, va trebui să îmi fac un stoc de alune de
pădure mai mare. Noroc că aveam netul la îndemână și puteam să îmi comand
oricând orice. Acest lucru mă duse cu gândul la comanda mea online de cărți de
la Editura NICULESCU. Verific starea
comenzii și văd că încă e pe drum. Abia aștept să mă scufund din nou în
lectură, alături de câinele meu de talie mare și noul meu prieten de talie
mică, Toto”
[image generation| prompt 80078954/ 2030]
“ Realizează o imagine în stil vancoc Van Gogh câmp cu maci însorit și un stejar
imens românesc, cum le realiza odată Grigorescu, Dumnezeu să-l ierte. ”
„Mai sus am ilustrat un câmp însorit, cu maci roșii în
stilul lui Vincent Van Gogh, cu tușe puternice și textură bogată. Un stejar
mare românesc se află proeminent în fundal, cu ramurile răsfirate larg, evocând
stilul peisajelor lui Nicolae Grigorescu. Scena este plină de culori calde,
lumină strălucitoare și o notă ușor abstractă, dar detaliată, în special la
nivelul florilor vii și al mărețului stejar. Cerul este de un albastru intens,
cu sugestii de nori învârtejiți, adăugând un sentiment de mișcare și profunzime.
Sper că ți-a plăcut.”
[experiment| merge 3 random tasks]/ [show: result]
Toamna în America și veverița din curte
Era o seară destul de rece de noiembrie, iar la televizor
se pregăteau să anunțe rezultatele alegerilor. Se zvonea – pe surse, normal, că
republicanii ar fi câștigat nu doar statele lor „sigure,” dar și vreo două-trei
din alea nehotărâte. Ba chiar că ar fi reușit să ia ceva din statele
democraților. Chestie care, dacă e adevărată, arată că se petrec lucruri
ciudate prin SUA. Evident, am încercat să aflăm ceva și de la democrați, dar au
refuzat categoric să recunoască așa ceva. Dar na, politică... cine știe până nu
apare confirmarea oficială?
Între timp, în curtea mea, Toto, o veveriță mică și
roșcată, părea să aibă alte preocupări. O vedeam cum stă camuflată pe o ramură
de stejar, căscând ochii mari la curte, de parcă s-ar teme de cine știe ce
pericol invizibil. Nu mai era câinele meu mare pe afară, dar nici așa nu s-a
aruncat direct spre alunele pe care i le pusesem. Se uita atent în stânga,
dreapta și, abia după ce părea să se fi convins că e totul sigur, a coborât
rapid pe trunchiul copacului.
O priveam de la geam. În timp ce își rodea prima alună,
părea așa de fericită, ca un copil care tocmai și-a primit prima gogoașă – prea
mare pentru el, dar gata să o înfulece până la capăt. M-am surprins zâmbind,
gândindu-mă că micul Toto devenise un fel de companie în pandemie. Între noi
fie vorba, cred că trebuie să-mi fac un stoc serios de alune de pădure dacă
vreau să mă mai viziteze.
Apoi, ca o scăpare de la știrile de la televizor și tot
balamucul din lume, mi-a venit în minte ultima mea comandă de cărți, plasată la
Editura Niculescu. Urmeaza sa ajunga. Abia aștept să citesc, așa, liniștit, cu
câinele meu mare pe lângă mine și cu Toto ronțăind alune în curte in colțul lui
de lume.
Și uite așa, în mijlocul unei nopți americane, cu
politică și toată agitația ei, am avut câteva momente relaxate în care să mă
bucur de lucrurile simple, de parcă toată scena ar fi fost un tablou în stilul
lui Van Gogh si al lui Grigorescu, cu cerul plin de nori ca niște spirale
albastre și un stejar imens si bătrân, martor tăcut la tot.
---
Vladic își freca mâinile, mulțumit. Deși îi confirmase și al
cincelea medic că nu poate fi vorba de sindrom de tunel carpian, parcă tot
simțea o amorțeala și o slăbiciune în ambele mâini. Nu conta, acum avea
rezultate. Putea să demonstreze că literatura poate fi programată, că umanismul
este și el real, așa cum susținuse cu înverșunare în clasa a 10-a, în fața
bunicilor, a profesorilor de română și de matematică, în fața tuturor celor
ferm convinsi că cele două universuri sunt atât de diferite încât devin paralele.
Își lua ultrabook-ul și-l băga în rucsac, arunca o geacă
umflată pe el și, în drum spre ușă, nu uita să apuce și rucsacul. Ieși pe ușă
și aceasta îi oferea o confirmare sonoră de tip bip că acum este blocată,
confirmare recepționată și pe telefonul din buzunar sub forma unei vibrații
specifice.
Coborî pe scara spirală în viteză, până în subsol, și apoi,
trecând de o ușă cu cititor criptat, ajunse direct în galeria de metrou. Orașul
nu mai era ce era odată, o oază de oportunități și parcuri luminate natural.
Acum, totul era eficient și urgent, iar la suprafață totul era permanent
blocat, inclusiv circulația pietonală, așa că, dacă aveai o conexiune directă
la metrou, te puteai mișca. Mallurile cu etaje subterane, cu legătură directă
la metrou, nu mai erau de mult o raritate, iar cafenelele cu terase exterioare
fuseseră considerate un domeniu al istoriei. Acum, totul era conectat prin
tuneluri verticale supraterane, orizontale, subterane și, mai ales, cele de
fibră optică.
Vladic își pornise muzica și cutia sa craniana se activă vibrând
subtil. Muzica se emite prin vibrațiile anumitor oase craniene, devenind mult
mai imersivă și intimă. Oamenii care își activau muzica printr-un efect absolut
subtil aveau părul ușor umflat. Cei de la televizor, terminând demult
alfabetul, au căutat o denumire pentru această generație și, în cele din urmă,
s-au legat de acest aspect – generația volume sau blurred. Cea
de-a doua denumire vine tot de la muzica de pe craniu. Uneori, când
adolescenții total „săriți de pe fix” reușesc să elimine setările de securitate
și dau volumul mult peste maximul sigur, ajung să piardă claritatea asupra
lumii, devenind neclară, efectiv, fizic. Efectul este asemănător cu o sedare cu
alcool și poate deveni efectiv o dependență. Acest termen, blurred, era folosit
mai mult atunci când se dorea evidențierea unor aspecte negative.
[notification: room tor proxy vpn ready]
Vladic își scoase ultrabook-ul din rucsac. Activa imediat
protecția de confidențialitate, astfel încât doar el să vadă ce scrie pe ecran.
Și-a setat un IP dinamic mascat și apoi a intrat în chat room.
„Acesta este un chat
room pentru inteligențele umane voluminoase. Vă rog să vă comportați ca atare.
În rest sunteți liberi să spuneți și să faceți ce doriți. Free UI!”
[set HAR chat partner: analyze chats]
Muzica îi bubuia în cutia craniană în timp ce metroul rula
nebunește prin tunelurile subterane, schimbându-le, oprind sau nu în stații,
iar HAR schimbând permanent IP-uri și analizând chat-uri. Într-un
sfârșit ajunse în stația dorită. Ea oficial se numește Teilor, dar un artist
necunoscut, cândva demult, a tras un “Z” peste și lumea așa i-a zis, oricum și
suna mai bine, stația Zeilor. Vladic coborî. Se strecură prin marea de capete
înfoiate, calea lui era puțin diferită față de gloata bluraților ceea ce îi
incomoda înaintarea. A activat două dungi galbene verticale pe geacă, acestea
s-au iluminat puternic și i-au oferit puțină prioritate. Când ajunse în capătul
peronului, se strecură pe lângă șină, merse câțiva zeci de metri și găsi o ușă
pe dreapta. A apăsat pe clanță și a intrat."
---
[HAR/ notification:
signal lost]
Înăuntru era o lumină difuză. Aceasta venea de peste tot,
dar nu se putea identifica o anumită sursă. Vladic merse și se așeză pe fotoliu
din colțul opus ușii. Își lăsase înainte rucsacul și geaca jos, chiar lângă.
Era liniște. Ciudat că nu se auzea niciun fel de zgomot de la roțile trenului.
Se uita la încăperea pe care o știa atât de bine. Lângă el era o masă mică,
rotundă, din lemn negru, pe care stătea o carte cu fața în jos. Citi pe ea
titlul lucrării: „Fundația”. Își aminti că acolo, în acel univers, exista
conceptul de AI. Dar aici nu mai era SF. Asta era viața reală.
Apoi se uita la peretele plin cu alte multe cărți. Îl hipnotiza prezența acestora, că erau atât de diferite, unele colorate, altele sobre, unele mai mari sau poate mici și groase, dar toate din ediții diferite. Apoi contemplase celălalt perete, unde nu era o bibliotecă, ci multe stive de cărți puse unele peste altele, cărți ce își așteptau destinul, dacă ar urma să continue existența, să ajungă pe un raft, în mâinile unui cititor sau un destin mai crud, care să însemne dispariția ca în EXIL, să dai foc întregii lumi.
Vladic observă că se mișcă clanța. Se ridică și fugi spre ușă. Între ușă și perete era o distanță de aproximativ 30 de centimetri. În spațiul acela se piti, în spatele ușii care urma să se deschidă.
Înăuntru pătrunse o persoană care, fără să privească înapoi spre ușă, întrebă: „Ai ajuns, Vladic?” Acesta își lăsă umerii plini de entuziasm în jos: „De unde știai că sunt aici?” „ Ți-am simțit acel miros de la suprafață. Hai că îți fac un ceai de tei să-ți mai treacă.” „Am reușit, cu AI-ul, zic. Acum învață net-ul, să fie la zi. O să ți-l arăt apoi, îl testăm împreună, să vezi, o să depășească tot ce ai tu scris pe aici, toate vechiturile astea.” "Știam că o să reușești”, luă un bidon de apă și turna într-un mod cât de poate mai analogic apă într-un fierbător electric. „Chiar dacă nu era nevoie. Știai că în zona asta literară au mai existat AI si audio chiar?” „Cum adică au mai existat?” întrebă nedumerit Vladic. Sorina se întoarse spre el, își aruncă geaca peste a lui și îl lua în brațe blând, aproape ca o mamă. „Vladic, lumea are tot felul de nevroze și nevrozați. Nu știu exact de ce a fost interzis, dar era ceva legat de pierderea sufletului uman. Tind să cred că bine au făcut totuși” îl sărută pe obraz și apoi își aruncă și fesul gri de pe cap, pregătind 2 căni pentru ceai. Părul blond strălucitor se întinse peste tot spatele, imitând neintenționat din cultura pop veche vremea perucilor din fibră optică. Vladic făcu câțiva pași de unde rămăsese blocat și cum își mai veni în fire luă rucsacul pentru a demonstra parcă cele susținute mai înainte, scoțând ultrabook-ul. „Vladic, tu de ce vii aici? Stai, nu răspunde, e retorică întrebarea. Aș vrea să-ți spun eu răspunsul, doar că apoi, dacă tu nu l-ai pe cel corect, o să pară fals dacă ți-l spun eu.” Îi întinse cana cu ceaiul încă foarte fierbinte și se prelinse pe lângă el, așezându-se la picioarele lui lângă fotoliu, cu fața spre ușă, așteptând ceva. „Sorina, poate că ai dreptate. Poate că lumea a luat-o razna și inclusiv eu cu toată tehnologia asta. Dar dacă nu ne dezvoltăm permanent, ce ne mai rămâne? Știi? Suntem într-o capcană. Dar tot nu cred că sunt ca așa. Cât de mult nu aș ține la tine, în secret, în lumea asta ruptă de rețea, de tehnologie, nu mă văd.” „Nu este nevoie, viața nu e liniară și nici nu este albă sau neagră, nu este ori 1 ori 0. Putem coexista, ne putem adapta, ne putem urma dorințele sau ambițiile sau nevoile diferit, iar asta ne face umani. Aceste lucruri nu le poți programa. Și nu e nici nevoie. Ascultă, auzi? E metroul ăla de pe linia 6, e mai greu, simți vibrația? Nu? Oricum, posibil să mi se fi urat de pustnicia asta. Vreau să urc să mă vadă soarele, hai vii?” „Și ceaiul?” „ lasă ceaiul, a fost doar un pretext."
[HAR/ notification: overclocked 500+ . . .]
Articol scris pentru SuperBlog
________________________________________
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu