Dimineți agitate
Dimineața sună iar gongul. Este un cor prezent permanent în
fiecare dimineață, compus din vrăbii și codobaturi albe care par să explodeze
de entuziasm. Durerea de cap e și ea omniprezentă, ghidată constant în
profunzimea capului de gălăgia de afară.
— Hey, studențime, trezireaaa!
Colegul, pe care îl știe deja atât de bine,
este super matinal în fiecare dimineață și debordant de energie. În capul
dureros al lui Kurt se învârte o întrebare:
— Hey, man, iar ești energized?
— Normal, man, hai că zboară toate puicuțele pe afară și tu
dormi aici.
Evident, începu să cânte ceva strigat: „Pe-un picior de
plai, pe-o gură de rai, oamenii se zbat, ca să aibă un trai!”
În mintea lui Kurt, putea vedea clar cum capul lui Nicu
crește ușor, se tot umflă și apoi explodează, împroșcând pereții imaculați,
proaspăt zugrăviți în alb. Apoi își duse ambele mâini peste ochi să-și șteargă
imaginea macabră din cap, mai ales că și el a dat cu trafaletul. Se dădu rapid
jos din patul etajat, iar din trei pași era deja la duș.
— Yas, Kurt, come on, game on!
— Nu mă face să folosesc „f word”, man.
— Ce „f” word, colegu'?
— Știi tu bine, e același și în română.
Și dădu drumul la apă de la duș, închizând ușa.
— „Virezi, când crezi, nu mulți au înțeles...” cânta iar
strigat Nicu, trecând sonor de ușa închisă, de dușul pornit și de pereții
capului încă închistat de durere ai lui Kurt.
Când ieși din duș, Nicu nu mai era în cameră. Kurt își trase
câteva haine peste pielea bine întinsă pe musculatura tonifiată. Întotdeauna
i-au plăcut hainele simple, așa că a ales rapid un șort negru și un tricou alb.
În timp ce își freca părul cu un prosop, auzi un „ding” în telefonul de pe pat,
cu un mesaj: „Hai, man, în curte la o cafea pe bancă.”
Încuie ușa la ieșire, băgă cheile de la cameră într-un
buzunar și telefonul în altul. Jos se opri la aparat și selectă o cafea neagră,
fără zahăr, care începu imediat să curgă în pahar. Aparent, iar nu a dat rest aparatul
la precedenta cafea. După ce își luă cafeaua, băgă și el două fise pentru
următorul adormit și ieși afară, în soarele de toamnă fierbinte, unde corul de
păsări părea într-o competiție cu ele însele, cu lumea din jur și cu nebunia
urbană în general.
— Hai, man, văd că ți-ai luat cafea, îți lăsasem în aparat
cash, ai luat restul?
— Nu, man, mai era doar de o cafea, dar am mai băgat niște
fise, dacă vrei să-ți mai iei una.
— Nu e cazul, sunt deja full de energie. Ia zi, ce facem
azi? Dăm un tenis de picior?
— Ți-am zis că mă cam doare capul de câteva zile, poate nu e
tocmai pentru mine.
— Ok, mai stăm. Eu zic că-ți trece după ce bei cafeaua asta
minunată.
— Da, nu e ciroza mai minunată ca asta... Auzi, că tot ești
așa plin de energie, nu te duci să iei niște sandviciuri?
— Mergem, Kurt, dacă vrei, împreună.
Apoi ceva îi distrase atenția:
- — Anabela, strigă și imediat o luă la fugă spre ea.
— Man, nu e ok, zise Kurt pentru sine și mai sorbi puțin din
cafeaua amară.
//
— Nicu, tu ești? Scuze, mă grăbesc, nu am timp de
bazaconiile tale.
— Bela, glumești? Ce s-a întâmplat? Zi-mi! Se schimbă brusc Nicu,
devenind empatic și atent.
— Cum, tu nu știi?
— În afară că în sfârșit a început facultatea, nu am alte
noutăți notabile.
— A fost viitură la noi, măi Nicule, cum să nu știi? Sunt
inundate Pechea, Cuza Vodă și alte comune. E prăpăd!
Nicu se apropie de Anabela și o strânse în brațe, neștiind
ce altceva să facă, și tăcu. Bela își lăsă durerea să i se prelingă pe sub
pleoape, scuturând-o cu totul.
— Păi și ce faci acum? Unde mergi? întrebă după ce simți că se mai domolesc suspinele.
— O iau spre gară, mă duc să ajut.
— Stai că venim și noi.
— Nu, Nicu, nu ai nicio obligație. Ți-am mai zis și cu altă
ocazie, e ok.
— Dar nu o fac de asta, vreau doar să ajut.
—Chiar sunt lucruri serioase aici Nicu, nu ne mai putem juca cu
focul!
— Da, știu, m-am tot gândit și la istoria noastră, e ok. Dar vezi și tu a
trecut vara, chiar e altceva. Stai doar puțin să vorbesc și cu Kurt.
Planuri de ajutor în fața inundațiilor
— Greșești, Nicolae, chill, eu nu-mi fac niciun bagaj, dar mă bucur pentru tine
că pleci.
— Hai, man, că aici sunt lucruri serioase în discuție.
Își scoase telefonul din buzunar, tastează ceva rapid și apoi i-l întinse.
— Uite-te și tu: viitură, inundații, apă mare, cum vrei tu să ii zici. Sunt oameni
cu casele distruse, animale înecate, bunuri pierdute, bătrâni și copii rămași
pe străzi. Nu poți să rămâi indiferent la așa ceva. Oricât de tare te-ar durea
capul, oamenii ăștia sunt mult mai amărâți. Așa că îți zic: mergem să ne facem
bagajele. Btw, cine ar mai putea veni cu noi?
— Nu știu, man, nici pe mine nu m-ai convins, dar nici nu știu cine ar mai
merge. Totuși, e de muncă acolo.
— Man, mă revanșez. Te gândești ce vrei și rezolvăm.
— Știu ce vreau: liniște, măcar când mă doare capul, man. E deranjant că nu înțelegi.
— Bine, rezolvat, promit. Hai să ne grăbim, ne mai gândim pe
drum la restul. Se întoarce și îi face semn Anabelei să aștepte două minute,
apoi fuge spre cămin. Kurt, hai, vii?
— Da, man, ok, vin, viitura o înțeleg eu destul.
Peisajele se duc încet pe calea ferată românească. Din când
în când, se vede câte o barză dând ocoluri largi pe cerul înnorat văzut prin geamul
vagonului de clasa a doua. Anabela este vizavi și se uită în gol pe geam, fără
să vadă nimic. Kurt se scufundă încet într-o stare de semiconștiență, având în
urechi un ritm de hip-hop, ceva cu „Runaway”, piesa lui favorită de pe albumul
lui favorit, și parcă durerea de cap era doar un beat frumos. În această
stare de transă, observă un punct de lumină care creștea undeva într-un colț al
geamului. La început mic și intens, apoi tot mai mare și la fel de intens, până
ocupă un sfert de geam, o jumătate de geam, întregul geam, iar lumina în vagon
deveni insuportabilă. Dar Anabela nu schiță niciun gest, lumea de pe holul
vagonului nu se agită deloc, totul fiind în limite normale. Apoi simți o serie
de vibrații diferite față de cea normală a trenului, mai rapide, inegale, în
umărul stâng.
— Kurt, hey, am vorbit cu toată lumea. Ionuț, Marius, Alex,
Tudor și încă câteva matahale vin cu trenul de mâine. Fetele au zis că merg
mâine la decan să vorbească să ne scutească pe toți. Apoi rămân să dea
telefoane, să adune ajutoare materiale. Ce e cu tine, man? Te uiți ciudat la
mine.
— Am văzut o lumină mare, voi nu ați văzut-o?
— E ok, și eu simt așa o lumina parca mă si încălzește puțin
pe interior, își recăpătă Nicu puțin spiritul să tachineze din nou.
– Nu, man, pe geam. Anabela, tu ai văzut-o?
– Scuze, Kurt, cred că mă uitam în gol. Asta și simt – un
mare gol și simt că mă scufund. Dar apreciez că ați venit și că vă dați așa de
mult interesul. Mi se pare că nu merit atâta bunătate.
– Prostii, răspunse degajat Nicu. Facem ce putem. Și dacă nu
se rezolvă cu faculta, oricum e doar începutul de an, recuperăm apoi. Gata,
v-am băgat și pe voi, am făcut un grup de chat ca să comunicăm mai ușor cu
toții.
Kurt se uita iar pe geam căutând vreo urmă a luminii văzute mai înainte. Să fi fost un vis lucid un fel de strat peste realitate, să fi fost un vis propriu zis sau poate chiar a văzut ceva? Un mesaj că se schimbă ceva spre bine? În mintea lui se tot amestecă idei ciudate, greu de digerat și mai ales fără o concluzie clară.
Solidaritate în fața dezastrului
Ding
Ionuț: „Am rezervat biletele, e totul ok.”
Marius: „E teribil ce se întâmplă acolo. Cred că ar trebui
să ne mute practica din vară acum și să ajutăm efectiv la reconstrucție. Oricum
ne facem ingineri constructori, mi se pare constructiv.”
Tudor: „Da, e perfect constructiv, poate reușesc fetele să
aducă asta în discuție mâine. Îmi iau un rând de haine mai de scandal, mă
gândesc că toți ați făcut la fel.”
Ionuț: „Da, evident. @Nicu, cum e drumul?”
Nicu: „E foarte rapid, practic zburăm. Kurt a și văzut
lumina divină.”
Kurt: „@Nicu, yeah, man, e ok. Mai avem a lot...”
Ionuț: „KurtAlot... hai, men, ne vedem acolo. Să nu
construiți voi tot, că suntem pe super energie.”
Alex: „Check this out:
Depozitele Virtuale renunță la adaos și susțin reconstrucția caselor afectate de inundații”
Kurt: „Stai, ce zice? Le dă gratis?”
Ionuț: „Nu gratis, nu sunt ONG. Dar le dau la preț corect,
fără adaos. Eu așa înțeleg.”
Anabela: „Wow, sunteți minunați, băieți. Big 💗”
Alex: „Oare ce ar fi cea mai mare nevoie, mă refer la materiale de constucții? Din ce văd, dacă
sunt cantități mai mari comandate, dau prețuri mai mici. Are și logică, e un depozit virtual.”
Kurt: „Pardoseli, man, apa face pardoseala varză.”
Nicu: „De acord, @Kurt, dar vedem mâine care e situația. Să
nu luăm ce s-a luat deja, trebuie coordonare.”
Anabela lăsă telefonul jos, iar băieții îi urmară exemplul.
În cabină se auzea doar ticăitul ritmic al roților. Norii care ocupaseră cerul
la un moment dat își luau adio, lăsând în urmă un cer albastru, spălăcit.
- — Plăci OSB! Eu așa mă gândesc că oamenii s-ar bucura să aibă ceva cald sub picioare. Pot ei apoi să le dea cu vopsea, să pună parchet sau sa arunce niște covoare peste. E și timpul scurt iar asta l-ai măsurat rapid și îl tai imediat după forma incăperii. Îi mai dai câteva șuruburi și e gata. Da, pare cinic dar de plăci OSB avem nevoie – își trase răsuflarea Kurt. Nicu îl lua imediat în brațe ca la întâlnirea cu fratele de mult timp pierdut.
- —Anabela știi ca iți ziceam de pastilele alea de cap? Cred că nu mai e nevoie ca îi merge mintea la Kurt mai bine așa, sub presiune. Auzi man, eu sunt de acord cu tine, mergem frumos la primărie și le prezentăm idea, în continuare mai trebuie să rezolvăm cu banii, oamenii și timpul. Dar suntem pe drumul cel bun!
În ochii Anabelei de un albastru dens se trezi iar un izvor
abia uscat să înflorească. De data aceasta însă era un efort abia abținut de
bucurie care până la urmă se dovedi inutil. Se ridică si încercă a recrea îmbrățișarea
de mai înainte, dar de data asta una de grup.
- —Cred ca sunteți până la urmă cei mai simpatici colegi din univers. Iar faptul ca va arătați atât de hotărâți puterea de a fi solidari cu oamenii care au nevoie îmi dă și mie putere și vă face vouă cinste. Eu nu sunt o fire prea deschisă dar simt că pot fi vulnerabilă în acest moment. Asta e, vreau să vă mulțumesc și să mă închin în fața voastră.
- —Metaforic, da, Anabela ? întrebă Nicu imediat.
- —Nicu is back, comenta Kurt râzând ușor rușinat.
- —Hai man că râzi, yas, am învins, jubila Nicu.
Articol scris pentru SuperBlog
________________________________________
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu