Relația mea cu lumea este setată încă din copilărie. Sunt
mezinul unei familii care a ajuns să numere cinci membri și, asemenea unei mari
părți din generația mea, m-am născut la țară, lucru pentru care mă pot număra
printre cei norocoși.
Când mă refer la noroc, mă gândesc în special la accesul la
alimente de calitate. Am avut mereu la dispoziție hrană proaspătă, naturală și
sănătoasă. Așa îi spun acum, deși atunci, copil fiind, mai strâmbam din nas și
o mai necăjeam pe mama.
Dar adevăratele ospețe, după tradiție, aveau loc de obicei în perioada
sărbătorilor de tot felul. Toată familia începea pregătirile cu o săptămână
înainte. Treburile urgente sau care ar fi putut deveni urgente erau rezolvate
din timp. Urma apoi curățenia generală – mai întâi în casă, apoi în curte și,
în final, pe la orătănii. Între timp, se pregăteau diverse feluri de mâncare,
și, dacă le-aș înșira aici, sigur s-ar lăsa cu salivă pe tastaturi – dar să nu
ne dorim asta, nu-i așa?
Tot atunci am învățat că, la o mâncare bună, se cere un vin
excelent, ca să fie petrecerea reușită. Am observat că, toamna, lumea apreciază
mai mult un vin roșu, corpolent, alături de mâncăruri consistente. Primăvara,
însă, parcă merge mai bine un vin alb, ușor efervescent, alături de feluri de mâncare mai proaspete și ușoare.
Așa că, fiind toamnă și cu aceste amintiri în minte, m-am
dus să-mi iau o bucată bună de fleică de porc. Ajuns acasă, am desfăcut-o din
ambalaj, am spălat-o puțin și am șters-o cu un prosop de bucătărie. Am pus doar
sare și piper și am rumenit-o potrivit pe toate părțile, dar întâi pe partea cu
grăsime, ca să aibă în ce să se prăjească. Când a ajuns de culoarea frunzelor
de nuc toamna , am pus-o pe o tavă, am condimentat-o cu boia și turmeric și am
băgat-o la cuptorul electric. Mama ar fi băgat-o la cuptorul cu lemne, din care
veneau miresme de stăteau în coadă toți câinii din sat. Dar eu nu am timp
pentru cuptorul cu lemne, așa că mă mulțumesc cu cel electric. Bine, nici cuptor cu
lemne nu am ce-i drept.
Cât mă mai uitam la cuptor ca la un OLED, am curățat câțiva
cartofi și un păstârnac și i-am pus la fiert. Din când în când, întorceam
carnea pe altă parte, ca să se facă uniform.
Îmi cântau picioarele de la atâta stat în bucătărie, dar știam că momentul e aproape. Am scos o sticlă de vin roșu Sigillum Moldaviae, să-i dau cep. Expresia vine de la acel moment când desfaci pentru prima dată un butoi nou. Până atunci, butoiul e ținut închis, ferit de contactul cu aerul – neumblat. Dar e bine ca vinul roșu să respire puțin, să-l plimbi în pahar, să te joci cu el, să-l amețești ușor, pentru a-i simți toate aromele. Alături de o carne bine gătită, un astfel de vin completează masa și îți dă un sentiment nostalgic de petrecere și de "demult-acasă", iar lângă o carne cum e cea de porc un pahar de Fetească Neagră merge perfect.
Însă, în cele câteva ore de liniște pe care le mai pot fura
uneori, așa îmi place să-mi petrec timpul: cu persoanele dragi, o mâncare bună
și un strop de vin pe măsură.
Articol scris cu drag pentru SuperBlog
________________________________________
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu