Rosu de Craciun

 

Apropierea firească a sfârșitului de an te duce inevitabil cu gândul la sărbătorile de iarnă. O adevărată magie inventată de oamenii impresurați de frig pentru a găsi bucurie în cei din jur.

Miracolul unei credințe că, dacă ai în suflet o bucurie caldă și sinceră, vei putea trece peste vremea mohorâtă, peste peisajul dezolant al arborilor dezgoliți, peste toată deznădejdea naturii învălmășită de ploi, vânt sau furtuni de zăpadă. Un adevărat cataclism în desfășurare pe marginea prăpastiei.

---

Dede își face de treabă cu un morcov în mână. Folosește o ustensilă semi-automată care o ajută la curățat, dar în același timp, pe partea cealaltă ies tăieței. Este o rețetă coreeană împrumutată de la moldoveni, care au preluat-o de la ruși, iar aceștia, desigur, de la coreeni, mai exact de la sud-coreeni. Acum, după ce tăiețeii de morcov sunt gata, doar îi condimentează, îi amestecă bine și îi pune în frigider ca să pătrundă gustul. Este o surpriză multilaterală prin gust, culoare și textură pe masa de Crăciun.

Apoi ia o gură mare de aer. O gură mare de apă. Se uită pe monitorul mic și zâmbește; The Little One doarme senin, cu un colț de gură ridicat. Nimic nu contează, universul stă în loc.

 

Intră Gory în scenă. Nu este amețit, nu este tatuat, este tânăr și slăbănog, are părul des și negru. Merge tiptil, știind el ceva probabil. Se apropie de ea, care stă cu spatele, ocupată acum cu o ceapă. Și, într-un moment, o ia în brațe și o sărută pe gât. Ea se sperie și apoi se relaxează:

— Ai găsit brad, urâtule?

— Nu, ți-am zis că nu iau.

— Hai, pe bune?

— Nu, e la mașină, dar e mic, are 5 țoli.

— Tu ești troli! Hai, adu-l în casă, dar în liniște, doarme cel mic.

— ...al cărui nume nu poate fi rostit.

— Hai, fuguța, dragule!

 

Gory se retrage la fel de tiptil din scenă, căutându-și cizmele și o haină. Merge afară să înoate prin zăpada imensă pentru a ajunge la mașina ancorată puternic de un stâlp de curent. De când furtunile au venit, toată lumea își ancorează lucrurile care e musai să rămână pe-afară. Nu o dată s-a întâmplat ca zăpada adunată peste noapte, metri întregi de zăpadă, să cedeze sub greutate, măturând totul în cale – adevărate avalanșe ale furiei albe.

 

Furtuna îi bate în față, îl împinge încolo, îi îngreunează înaintarea, dar se ține bine pe picioare și se ține bine și cu mâna de balustradă. Rafalele nu se mai opresc, vin în valuri prelungite, îndoaie copacii; undeva departe se aude un pocnet, semn că ceva a cedat. Gory înaintează încet, pas cu pas, spre pomul făgăduit.

---

 

The Little One își toarce liniștit visele și zâmbește. Dar timpul curge implacabil, permanent doar în față, ceea ce înseamnă că se va trezi. Iar când te trezești, ai nevoie de atenție. Ai nevoie acum. Ai nevoie de mâncare. Și ceva bun, nu sarmale. Ai nevoie de grijă, și nu orice grijă, ci a mamei tale, cea mai importantă persoană din viața ta.

 

Dede își lasă ceapa tocată. Se uită la ea cu milă, ca la un demers total eșuat, apoi o pune într-un bol și îl depozitează pe partea dreaptă a frigiderului, semn că povestea încă nu e închisă. Vede o sticlă de Beciul Domnesc, deschisă ieri de Gory: „doar un pahar”. Se uită o secundă la ea, fără să înțeleagă de ce, apoi închide hotărâtă ușa frigiderului. Se spală bine pe mâini, se spală și pe față (dacă tot a plâns de la nenorocita de ceapă) și apoi se șterge bine cu un prosop. Se miroase pe mâini. Nu e mulțumită. Se dă cu puțină cremă de mâini cu aromă de cireșe negre.

Din baie se îndreaptă tiptil spre încăperea-castel. The Little One e în mișcare ușoară, semn că, într-adevăr, se trezește.

— Pui de om cu ochi negri, blând răsari cu flori de măr, să-mi aduci deloc sobru, multă dragoste și îmbrățișări. Se miră de rimă dar trecu mai departe.

Îl ia atentă și expert. Îi schimbă scutecul ușor, dintr-o mișcare precisă. Apoi simte ceva în piept: un fulger, o tresărire, o premoniție, un miros de conifer. Iar cel mic să fi simțit și el, că începe să plângă: întâi încet, apoi tare, apoi puternic de tot.

---

Afară, lupta cu vântul e în toi. Ajuns la mașină, Gory se chinuie să deschidă ușa. Vântul pare că vrea să i-o smulgă din mână, să meargă cu ea, poate să facă puțin snowboarding. Reușește, până la urmă, să intre și să tragă și ușa după el. Cumpănește puțin dacă să dea drumul la motor să-și mai încălzească oasele. Își dă seama că nu îi este frig totuși. „Cum să mă duc cu bradul în casă?”, se gândește el.

Obișnuit e să-l duci pe sus, dar așa îl duce vântul ca pe un vas cu pânze. „Numai vezi că ia tot un pupa și descoperă America imediat. Sau dă Antarctica, mai degrabă.”

Își caută hamul prin mașină. Nu mai riscă să meargă pe-afară fără siguranță. Apoi își verifică geaca, cizmele, fesul și mănușile. Își pregătește mental pașii pentru dezlegarea bradului de pe mașină. Spre norocul lui, are doar un levier care trebuie pus în poziția deschis. Gata. Ia o gură de aer cald și împinge de ușă.

Afară, primul gând fu să-și agate hamul de mașină, sus. Apoi încercă levierul. Acesta era înțepenit, cum altfel? Dar Gory este pregătit pentru astfel de situații. Din buzunarul lateral al gecii scoase un dispozitiv. Îl îndreptă spre levier, care cedă singur sub forța radiației. Împinse cu atenție levierul, fiind ușor încins. Cu o smucitură bruscă, bradul se desprinse de pe mașină, zvârlit de rafale încordate. Norocul era că, chiar în acel moment, direcția vântului venea din spate.

 Gory plasă dispozitivul înapoi în buzunar, mulțumi în gând Marelui Alb și se dezlegă de mașină. O înconjură, își legă bradul cu greu de mijloc și apoi, cu hamul, se ancoră de firul de siguranță al balustradei. Deja simțea cum transpira de la efort pe sub haine, inclusiv în cizmele antiderapante.

 Apoi văzu cum un alt brad – nu al lui – efectiv aproape zbura pe stradă, pe lângă el.

„De așa ceva nu te poți apăra, doar poți încerca să te ferești.” Zâmbi șmecher și apoi o luă în sens invers, spre casă, de data aceasta în viteză, cu vântul mai mult din spate, iar bradul pe jos, târât, în plasa lui de siguranța.

---

 

“Copilaș mic, copilaș frumos, Nu mai plânge nemilos. Copilaș mare, copilaș superb, Hai să zâmbim permanent.” Cânta Dede încet. The Little One nu dădea semne că înțelege. Sau înțelegea și nu gusta rimele. Dar una știa bine: “Wuaaaa-wuaaaa!”

Gory intră brusc în scenă, iar vântul se prezintă și el, trântind o altă ușă. Cel mic luă o pauză, speriat, iar Gory zâmbi vinovat, pricepând rapid că nu era vina lui, totuși. Se descălță și, ca o maimuță veritabilă, se apropie cu fața strâmbată spre copil.

Acesta îl recunoscu și gânguri ceva neînțeles. Gory dădu să-l ia în brațe, dar Dede îi tăie rapid macaroana:

— Mâinile! Ai fost afară!

Gory trecu imediat pe modul „tiptil” și intră în baie. Se spălă, mai lăsă din haine, se uită în oglindă, își aranjă părul și ieși înapoi, pregătit.

Cel mic era deja în hrănire la sân. Dede se uită la el cum i se coborau umerii, îi zâmbi și îi zise fără sunet, doar din buze: “Mulțumesc, dragule!”

---

 

    sursa: BECIUL DOMNESC

Gory fasona în liniște o bucată de carne. Îi place să facă asta, ar face oricând și oriunde, îi trezește ceva ancestral în el. Fără să mai mediteze mult la chemarea interioară, puse niște sare, puțin piper și, neapărat, le-a pus la fript într-o tigaie grill. Dede revine din castel, satisfăcută; cel mic doarme iar. Se uită la Gory.

 

— Ești pe scena mea, încă nu m-am apucat de sarmale. Hai că trebuie să încep, nu mai e mult până la Crăciun.

El se întoarce și, zâmbind, se uită la ea.

— Mai este destul. Plus că ai gătit toată ziua, dar nu cred că ai mâncat ceva azi.

Se întoarce la carne cu gândul să o verifice și continuă:

— Ia o pauză. Ți-aș oferi și niște vin, dar nu pot, din motive evidente.

Dede parcă atât așteptase. Pe canapea, cu ochii închiși și capul puțin pe spate, Gory îi aduce un ceai relaxant.

— Câteodată cred că ești prea bun, zise ea.

— Da, nu e adevărat, dar meriți, răspunse el.

— Știi ce voiam să zic? Furtuna asta nu pare să se mai termine curând, iar tu ai fost curajos, ca un erou; ai luptat cu ea.

Zâmbi visătoare, apoi se îndreptă spre frigider, scoase sticla de Pinot Noir și turnă spectaculos într-un pahar mare.

—   Gory, și îi înmână paharul, apoi îl îmbrățișă, lăsând capul pe umărul lui.

— Chiar da, mulțumesc. Apoi continua - La fix, e gata și carnea. Scoatem și salata aia bună de morcovi? uitându-mă așa la masa asta, cred că nu este nevoie de nimic mai mult. Asta zic eu, e tradiția noastră de acum, masa noastră de Crăciun. Ridică paharul, gustă vinul. E tot fabulos de bun. Pot citi în el încă nenumărate povești, atât trecute, cât și viitoare.

— Zice acolo ceva și de împodobirea bradului.

— Da, cred că The Little One o să se ocupe, zise Gory spiralând paharul. 

 

    ________________________________________

   Articol scris cu drag pentru SuperBlog

 ________________________________________

din acelasi univers: 

1.  https://tripinaround.blogspot.com/2024/04/rosu-in-forma-de-inima.html 

2. https://tripinaround.blogspot.com/2024/03/via-unui-vin-vinul-unei-natiuni.html 

Let’s tribe together!

 

Îmi doresc ca, printre rândurile mele, să se întrevadă un sentiment de calm. Mai mult ca oricând, acum este momentul potrivit pentru acest lucru. Voi încerca să mă îndepărtez de contextul confuz în care ne aflăm și să aduc în discuție un alt aspect care ține de social, și anume învățarea.

 

Cum era vorba: „Meseria nu se învață, ci se fură.” În acest context, „fură” are o conotație favorabilă și își extrage sensul din acțiunea de a învăța de la o persoană care știe cum se face treaba. Mai întâi, înțelegi mecanismul, îl interiorizezi, pui întrebări, încerci și tu, iar dacă totul este în regulă și rezultatul este mulțumitor, atunci înseamnă că ai învățat. Bun, așa.

Dar să ne gândim un pic mai profund la acest proces. De ce este atât de important să învățăm de la ceilalți? Cred că are legătură cu ideea de progres comun. Daca invatam de la o generatie anterioara deja stim unele raspunsuri si putem avansa mai mult in cunoastere mai rapid.

 

Ei bine, așa stă treaba și cu meseria de antreprenor, pentru că nu există, cu adevărat, vreo școală pentru așa ceva. O înveți practic: te mai lovești de o situație, cauți un răspuns, te gândești, pui poate o întrebare, iei o decizie și speri că este cea bună. Dar, dacă nu iei decizia potrivită, trebuie să treci iar prin tot procesul și să mai încerci o dată. Consumi resurse, iar asta nu este ideal.

 

Nu ar fi mai ușor să ai răspunsul direct și să încerci așa din prima?

Desigur, ar putea cineva să spună: „Bine, dar așa nu mai este învățare de la prima mână, ci doar primirea unui răspuns direct.” Ok, poate fi și asta o viziune. Totuși, adevărul este că viața este mai complicată de atât, iar simplul fapt că primești o rezolvare nu înseamnă că aceasta este și ușor de implementat. Nu înseamnă că nu va consuma resurse – de timp, de oameni, de finanțe –, dar măcar ai siguranța că te afli pe o direcție bună. Știi că drumul a mai fost încercat și că a funcționat. Ai o șansă.

 

Practic, vorbesc despre importanța unei comunități, iar în acest caz despre o comunitate de antreprenori. Un loc în care o persoană cu vaste cunoștințe într-un anumit domeniu își alocă timp pentru a împărtăși ceea ce știe prin întâlniri offline sau webinare. Temele pot fi diverse: scalarea unui business, AI & IT, bursa sau start-up-urile.

 

                                   sursa - Tribul Antreprenorilor

Uite, un astfel de loc este și „Tribul Antreprenorilor”, care a pornit de la clasicul grup de WhatsApp, iar acum este o platformă de învățare și mentorat. Peste 50 de mentori acoperă diverse domenii, nu doar de business, ci și teme la fel de importante, cum ar fi: cum să vorbești convingător, cum să îți gestionezi emoțiile sau cum să recunoști oportunitățile.

 

Peste toate acestea se adaugă sentimentul de apartenență. Faptul că faci parte dintr-un grup de oameni constructivi, dinamici și încărcați cu energie pozitivă transformă întregul context mental. Acest lucru îți poate da încrederea că poți reuși. Când vezi oameni care au reușit prin propriile forțe, te întrebi: „De ce să nu fac și eu la fel?” Și da, este un mare avantaj să ai acces la o astfel de comunitate.

Sau există și oportunitatea de a deveni mentor. Poate că, pentru tine, partea de dezvoltare a afacerii – creșterea și diversificarea – s-a încheiat. Poate că, oricum, afacerea necesită acum mai puțină atenție din partea ta, iar provocările pe care le întâlnești nu mai sunt la fel de interesante. Acesta poate fi momentul potrivit să înveți să devii mentor, să ajuți cu adevărat oameni care au nevoie de ghidare.

Până la urmă, valorile pe care se sprijină acest proces sunt networking-ul, sprijinul și colaborarea.

Și acum cu foarte mult calm și energie: Let’s tribe together!

    ________________________________________

   Articol scris pentru SuperBlog

 ________________________________________

Coconut & Orange Vibes: masculul feroce și latura sensibilă

 

Relația mea cu lumea trece prin simțurile pe care le am la dispoziție: văz, auz, gust, miros și tactil – ca într-un episod de Captain Planet (Obvious). Am avut norocul să le păstrez pe toate, chiar dacă unele sunt mai ascuțite decât altele. Am crezut mereu că văd bine și aud prost, iar restul nici nu contau prea mult. Totuși, când viața te provoacă, unele credințe și chiar trăsături de personalitate pot fi resetate.

Așa am descoperit că, sub fațada de mascul feroce, se ascunde o piele sensibilă. La primul vânticel rece de toamnă, mi se zbârlește blana de lup și buzele îmi crapă dezastruos. Noroc că nu mai trăim în Evul Mediu, unde singura soluție ar fi fost să mă adaptez stoic, și avem la îndemână remedii moderne pentru astfel de neplăceri. De exemplu, balsamul de buze din gama Coconut & Orange Vibes de la Ziaja România este pentru mine o adevărată revelație. 

Cum l-am folosit, nu doar că am scăpat de durerea aceea – perfect suportabilă pentru un mascul adevărat, desigur – dar și pielea s-a hidratat, iar buzele au căpătat un luciu subtil, care, deși m-a surprins inițial, nu a fost deloc deranjant. Din contră, chiar mi s-a părut un mic plus care adaugă un strop de rafinament 😉.

Dacă aș reuși să dau glas buzelor mele cred ca primul cuvânt în acest context ar fi “Mulțumesc”.

sursa: ZIAJA ROMANIA

 Mirosul subtil de nucă de cocos îmi amintește de un baton de ciocolată cu nucă de cocos – o tentație delicioasă din copilărie. Mi-a venit în minte imaginea reclamelor vechi, în care o nucă de cocos cade din palmier și se sparge exact în două, dezvăluind o cascadă de apă de cocos. Este un gând reconfortant care mă duce cu mintea într-o vacanță pe o plajă exotică, departe de toamna gri de afară. Când un produs reușește să creeze un asemenea efect doar prin miros, îți dai seama că există un mic univers captivant într-un produs aparent simplu.

Totuși, acest balsam de buze nu este doar un accesoriu pentru confort – este o invitație de a-mi acorda mai multă atenție. Lăsând deoparte autoironia și alte tendințe, uneori puțin toxice, am realizat că refuzul de a folosi produse de îngrijire nu este tocmai sănătos. Dacă pot să mă simt bine în pielea mea, cred că este ideal. Până la urmă, pielea, la fel ca părinții, nu ți-o alegi. Trebuie doar să înveți să conviețuiești cu ea.

În acest sens, am descoperit Crema de față Coconut Vibes, care hrănește și hidratează pielea. Ori pielea mea este permanent însetată, un fel de pergament din Evul Antic care, cum simte un strop de umezeală, îl absoarbe imediat. Poate că într-o viață anterioară am fost un fremen autentic, pentru că această nevoie constantă de hidratare pare să vină dintr-o latură de supraviețuitor al deșertului. Din prima clipă, am simțit o senzație de ușurare la nivelul tenului, ca și cum o mască constrictoare a fost îndepărtată, lăsându-mi fața să respire liber. Ingredientele fără teste pe animale, fără efecte cancerigene, mutagene sau care afectează fertilitatea îmi liniștesc nevoia de siguranță. Nu aș suporta ideea să folosesc produse care îmi fac rău sau care ar fi dus la suferința unor animale fără vină. Așa că, pas cu pas, scot toxicitatea din mine și din lume.

sursa: ZIAJA ROMANIA

Când nuca de cocos întâlnește portocala: un mix între prospețime și confort

Revenind la gama Coconut & Orange Vibes, să mă exprim și pe partea de „Orange”. Mirosul de portocale îmi dă o senzație de prospețime, de „fresh”, exact cum caut mereu noul în tot ce mă înconjoară. Această nevoie de nou pare să fie reflectată subtil de mirosul produselor, trezind ceva dinamic în mine – poate dorința de a explora, de a inova sau pur și simplu spontaneitatea care mă definește.

În același timp, aroma simplă, dar vibrantă a portocalelor echilibrează complexitatea cotidiană. Îmi oferă un moment de claritate, o pauză în care să reevaluez eficiența în lumea tot mai aglomerată. Simplitatea aceasta, combinată cu spontaneitatea și energia vibrantă a mirosului, mă inspiră să aduc un zâmbet oriunde merg – fie printr-o glumă, fie printr-un gest care să schimbe ziua cuiva.

Gama Coconut & Orange Vibes mi-a reamintit că îngrijirea nu este doar despre piele – este despre a mă reconecta cu mine însumi. Fiecare produs, prin textura, mirosul și senzația pe piele, devine o punte spre partea aceea din mine care își dorește mai multă atenție, mai multă grijă. Îmi dau seama că refuzul de a folosi astfel de produse era, de fapt, un mod de a mă împiedica să mă bucur de lucruri mici, dar esențiale.

Pe scurt, balsamul de buze și crema de față nu sunt doar soluții pentru pielea sensibilă – sunt accesorii care mă ajută să mă exprim mai bine. Portocalele îmi reflectă energia proaspătă, iar cocosul îmi subliniază dorința de confort. Împreună, creează un mix care mi se potrivește perfect și care mă inspiră să fac alegeri mai bune, nu doar pentru pielea mea, ci și pentru lumea din jur. Desigur gama conține o varietate de produse mai mare de la gel de dus

Până la urmă, fiecare dintre noi poate găsi în produsele Ziaja România o reflecție a personalității sale. Pentru mine, acestea sunt despre echilibru: între latura feroce și sensibilitatea subtilă, între complexitate și simplitate.

 

   ________________________________________

   Articol scris cu drag pentru SuperBlog

 ________________________________________

Pairing Perfect

 

Relația mea cu lumea este setată încă din copilărie. Sunt mezinul unei familii care a ajuns să numere cinci membri și, asemenea unei mari părți din generația mea, m-am născut la țară, lucru pentru care mă pot număra printre cei norocoși.

Când mă refer la noroc, mă gândesc în special la accesul la alimente de calitate. Am avut mereu la dispoziție hrană proaspătă, naturală și sănătoasă. Așa îi spun acum, deși atunci, copil fiind, mai strâmbam din nas și o mai necăjeam pe mama.

Dar adevăratele ospețe, după tradiție, aveau loc de obicei în perioada sărbătorilor de tot felul. Toată familia începea pregătirile cu o săptămână înainte. Treburile urgente sau care ar fi putut deveni urgente erau rezolvate din timp. Urma apoi curățenia generală – mai întâi în casă, apoi în curte și, în final, pe la orătănii. Între timp, se pregăteau diverse feluri de mâncare, și, dacă le-aș înșira aici, sigur s-ar lăsa cu salivă pe tastaturi – dar să nu ne dorim asta, nu-i așa?

Tot atunci am învățat că, la o mâncare bună, se cere un vin excelent, ca să fie petrecerea reușită. Am observat că, toamna, lumea apreciază mai mult un vin roșu, corpolent, alături de mâncăruri consistente. Primăvara, însă, parcă merge mai bine un vin alb, ușor efervescent, alături de feluri de mâncare mai proaspete și ușoare.

                           sursa - Sigillum Moldaviae

Așa că, fiind toamnă și cu aceste amintiri în minte, m-am dus să-mi iau o bucată bună de fleică de porc. Ajuns acasă, am desfăcut-o din ambalaj, am spălat-o puțin și am șters-o cu un prosop de bucătărie. Am pus doar sare și piper și am rumenit-o potrivit pe toate părțile, dar întâi pe partea cu grăsime, ca să aibă în ce să se prăjească. Când a ajuns de culoarea frunzelor de nuc toamna , am pus-o pe o tavă, am condimentat-o cu boia și turmeric și am băgat-o la cuptorul electric. Mama ar fi băgat-o la cuptorul cu lemne, din care veneau miresme de stăteau în coadă toți câinii din sat. Dar eu nu am timp pentru cuptorul cu lemne, așa că mă mulțumesc cu cel electric. Bine, nici cuptor cu lemne nu am ce-i drept.

Cât mă mai uitam la cuptor ca la un OLED, am curățat câțiva cartofi și un păstârnac și i-am pus la fiert. Din când în când, întorceam carnea pe altă parte, ca să se facă uniform.

Îmi cântau picioarele de la atâta stat în bucătărie, dar știam că momentul e aproape. Am scos o sticlă de vin roșu Sigillum Moldaviae, să-i dau cep. Expresia vine de la acel moment când desfaci pentru prima dată un butoi nou. Până atunci, butoiul e ținut închis, ferit de contactul cu aerul – neumblat. Dar e bine ca vinul roșu să respire puțin, să-l plimbi în pahar, să te joci cu el, să-l amețești ușor, pentru a-i simți toate aromele. Alături de o carne bine gătită, un astfel de vin completează masa și îți dă un sentiment nostalgic de petrecere și de "demult-acasă", iar lângă o carne cum e cea de porc un pahar de Fetească Neagră merge perfect.

                           sursa - arhiva personala

Știu, poveștile mele despre vin erau aceva mai lungi, mai detaliate. Dar timpul nu mai are aceeași răbdare cu mine; îmi strigă mereu în ureche: "mișcă-te, du-te, fă asta, aleargă dincolo, nu uita de cealaltă treabă" - o nebunie totală.

Însă, în cele câteva ore de liniște pe care le mai pot fura uneori, așa îmi place să-mi petrec timpul: cu persoanele dragi, o mâncare bună și un strop de vin pe măsură.

 

   ________________________________________

   Articol scris cu drag pentru SuperBlog

 ________________________________________

HAR AI

 

Har | Beginings

 

“ În această seară târzie de noiembrie se vor anunța rezultatele exit poll-urilor. Surse interne ale republicanilor, care nu au dorit să își dezvăluie identitatea, susțin că au câștigat alegerile nu doar în statele tradițional republicane, ci și în toate statele denumite „swing”. Mergând mai departe, aceleași surse evocă chiar preluarea unor state care, în mod tradițional, țineau de democrați. Dacă acest lucru este adevărat, se pare că, într-adevăr, în Statele Unite ale Americii se întâmplă lucruri total neașteptate. Am întrebat și surse ale democraților dacă pot să confirme aceste așteptări ale republicanilor, iar aceștia au dezmințit viguros un asemenea scenariu, însă, la fel, fără a lăsa deschisă opțiunea de a cita sursele respective. Ținând cont de cele spuse mai înainte, rezultatele exit poll-urilor pot oferi atât rezultate conform sondajelor, cât și unele rezultate absolut diferite…” [end recording]

 

[read | article 997/ 2024]

“ Camuflată pe o ramură de stejar tomnatic, Toto, pentru că așa am botezat eu veverița roșie, urmărea cu atenție curtea. Putea să vadă că nu mai era câinele de talie mare pe afară, dar doar pentru că dispăruse acesta nu însemna că pericolul a dispărut. Observând totuși că nu mai e niciun fel de mișcare, iar aroma de alune proaspete fiind atât de puternică, se hotărî să acționeze. Este uimitor cât de repede poate ajunge o veveriță la hrană, parcurgând rapid cei câțiva metri pe scoarța stejarului. Odată ajunsă pe suportul ce i l-am montat pe copac, cam la un metru de sol, lua rapid o alună și începu să o roade super rapid și metodic. Urmărea curtea în continuare, nedorind să riște nimic. Când între lăbuțele cu care ținea aluna nu mai era nimic, luă iar rapid o altă alună pe care se apucă să o ronțăie cu aceeași eficiență. Arăta ca un copil mic și fericit de Halloween care a primit, poate, o gogoașă prea mare pentru el, totuși dispus să o înfulece toată cu religiozitate. O urmăream de pe geamul din casă și mă gândeam că am încă un companion de pandemie și că, probabil, va trebui să îmi fac un stoc de alune de pădure mai mare. Noroc că aveam netul la îndemână și puteam să îmi comand oricând orice. Acest lucru mă duse cu gândul la comanda mea online de cărți de la Editura NICULESCU.  Verific starea comenzii și văd că încă e pe drum. Abia aștept să mă scufund din nou în lectură, alături de câinele meu de talie mare și noul meu prieten de talie mică, Toto”

 

[image generation| prompt 80078954/ 2030]

“ Realizează o imagine în stil vancoc   Van Gogh câmp cu maci însorit și un stejar imens românesc, cum le realiza odată Grigorescu, Dumnezeu să-l ierte. ”

     generated with chatgpt

 

„Mai sus am ilustrat un câmp însorit, cu maci roșii în stilul lui Vincent Van Gogh, cu tușe puternice și textură bogată. Un stejar mare românesc se află proeminent în fundal, cu ramurile răsfirate larg, evocând stilul peisajelor lui Nicolae Grigorescu. Scena este plină de culori calde, lumină strălucitoare și o notă ușor abstractă, dar detaliată, în special la nivelul florilor vii și al mărețului stejar. Cerul este de un albastru intens, cu sugestii de nori învârtejiți, adăugând un sentiment de mișcare și profunzime. Sper că ți-a plăcut.”

 

[experiment| merge 3 random tasks]/ [show: result]

 

Toamna în America și veverița din curte

Era o seară destul de rece de noiembrie, iar la televizor se pregăteau să anunțe rezultatele alegerilor. Se zvonea – pe surse, normal, că republicanii ar fi câștigat nu doar statele lor „sigure,” dar și vreo două-trei din alea nehotărâte. Ba chiar că ar fi reușit să ia ceva din statele democraților. Chestie care, dacă e adevărată, arată că se petrec lucruri ciudate prin SUA. Evident, am încercat să aflăm ceva și de la democrați, dar au refuzat categoric să recunoască așa ceva. Dar na, politică... cine știe până nu apare confirmarea oficială?

Între timp, în curtea mea, Toto, o veveriță mică și roșcată, părea să aibă alte preocupări. O vedeam cum stă camuflată pe o ramură de stejar, căscând ochii mari la curte, de parcă s-ar teme de cine știe ce pericol invizibil. Nu mai era câinele meu mare pe afară, dar nici așa nu s-a aruncat direct spre alunele pe care i le pusesem. Se uita atent în stânga, dreapta și, abia după ce părea să se fi convins că e totul sigur, a coborât rapid pe trunchiul copacului.

O priveam de la geam. În timp ce își rodea prima alună, părea așa de fericită, ca un copil care tocmai și-a primit prima gogoașă – prea mare pentru el, dar gata să o înfulece până la capăt. M-am surprins zâmbind, gândindu-mă că micul Toto devenise un fel de companie în pandemie. Între noi fie vorba, cred că trebuie să-mi fac un stoc serios de alune de pădure dacă vreau să mă mai viziteze.

Apoi, ca o scăpare de la știrile de la televizor și tot balamucul din lume, mi-a venit în minte ultima mea comandă de cărți, plasată la Editura Niculescu. Urmeaza sa ajunga. Abia aștept să citesc, așa, liniștit, cu câinele meu mare pe lângă mine și cu Toto ronțăind alune în curte in colțul lui de lume.

Și uite așa, în mijlocul unei nopți americane, cu politică și toată agitația ei, am avut câteva momente relaxate în care să mă bucur de lucrurile simple, de parcă toată scena ar fi fost un tablou în stilul lui Van Gogh si al lui Grigorescu, cu cerul plin de nori ca niște spirale albastre și un stejar imens si bătrân, martor tăcut la tot.

---

 

Vladic își freca mâinile, mulțumit. Deși îi confirmase și al cincelea medic că nu poate fi vorba de sindrom de tunel carpian, parcă tot simțea o amorțeala și o slăbiciune în ambele mâini. Nu conta, acum avea rezultate. Putea să demonstreze că literatura poate fi programată, că umanismul este și el real, așa cum susținuse cu înverșunare în clasa a 10-a, în fața bunicilor, a profesorilor de română și de matematică, în fața tuturor celor ferm convinsi că cele două universuri sunt atât de diferite încât devin paralele.

Își lua ultrabook-ul și-l băga în rucsac, arunca o geacă umflată pe el și, în drum spre ușă, nu uita să apuce și rucsacul. Ieși pe ușă și aceasta îi oferea o confirmare sonoră de tip bip că acum este blocată, confirmare recepționată și pe telefonul din buzunar sub forma unei vibrații specifice.

Coborî pe scara spirală în viteză, până în subsol, și apoi, trecând de o ușă cu cititor criptat, ajunse direct în galeria de metrou. Orașul nu mai era ce era odată, o oază de oportunități și parcuri luminate natural. Acum, totul era eficient și urgent, iar la suprafață totul era permanent blocat, inclusiv circulația pietonală, așa că, dacă aveai o conexiune directă la metrou, te puteai mișca. Mallurile cu etaje subterane, cu legătură directă la metrou, nu mai erau de mult o raritate, iar cafenelele cu terase exterioare fuseseră considerate un domeniu al istoriei. Acum, totul era conectat prin tuneluri verticale supraterane, orizontale, subterane și, mai ales, cele de fibră optică.

Vladic își pornise muzica și cutia sa craniana se activă vibrând subtil. Muzica se emite prin vibrațiile anumitor oase craniene, devenind mult mai imersivă și intimă. Oamenii care își activau muzica printr-un efect absolut subtil aveau părul ușor umflat. Cei de la televizor, terminând demult alfabetul, au căutat o denumire pentru această generație și, în cele din urmă, s-au legat de acest aspect – generația volume sau blurred. Cea de-a doua denumire vine tot de la muzica de pe craniu. Uneori, când adolescenții total „săriți de pe fix” reușesc să elimine setările de securitate și dau volumul mult peste maximul sigur, ajung să piardă claritatea asupra lumii, devenind neclară, efectiv, fizic. Efectul este asemănător cu o sedare cu alcool și poate deveni efectiv o dependență. Acest termen, blurred, era folosit mai mult atunci când se dorea evidențierea unor aspecte negative.

 

[notification: room tor proxy vpn ready]

Vladic își scoase ultrabook-ul din rucsac. Activa imediat protecția de confidențialitate, astfel încât doar el să vadă ce scrie pe ecran. Și-a setat un IP dinamic mascat și apoi a intrat în chat room. 

 „Acesta este un chat room pentru inteligențele umane voluminoase. Vă rog să vă comportați ca atare. În rest sunteți liberi să spuneți și să faceți ce doriți. Free UI!”

[set HAR chat partner: analyze chats]

Muzica îi bubuia în cutia craniană în timp ce metroul rula nebunește prin tunelurile subterane, schimbându-le, oprind sau nu în stații, iar HAR schimbând permanent IP-uri și analizând chat-uri.   Într-un sfârșit ajunse în stația dorită. Ea oficial se numește Teilor, dar un artist necunoscut, cândva demult, a tras un “Z” peste și lumea așa i-a zis, oricum și suna mai bine, stația Zeilor. Vladic coborî. Se strecură prin marea de capete înfoiate, calea lui era puțin diferită față de gloata bluraților ceea ce îi incomoda înaintarea. A activat două dungi galbene verticale pe geacă, acestea s-au iluminat puternic și i-au oferit puțină prioritate. Când ajunse în capătul peronului, se strecură pe lângă șină, merse câțiva zeci de metri și găsi o ușă pe dreapta. A apăsat pe clanță și a intrat."

---

 [HAR/ notification: signal lost]

 

Înăuntru era o lumină difuză. Aceasta venea de peste tot, dar nu se putea identifica o anumită sursă. Vladic merse și se așeză pe fotoliu din colțul opus ușii. Își lăsase înainte rucsacul și geaca jos, chiar lângă. Era liniște. Ciudat că nu se auzea niciun fel de zgomot de la roțile trenului. Se uita la încăperea pe care o știa atât de bine. Lângă el era o masă mică, rotundă, din lemn negru, pe care stătea o carte cu fața în jos. Citi pe ea titlul lucrării: „Fundația”. Își aminti că acolo, în acel univers, exista conceptul de AI. Dar aici nu mai era SF. Asta era viața reală. 

 Apoi se uita la peretele plin cu alte multe cărți. Îl hipnotiza prezența acestora, că erau atât de diferite, unele colorate, altele sobre, unele mai mari sau poate mici și groase, dar toate din ediții diferite. Apoi contemplase celălalt perete, unde nu era o bibliotecă, ci multe stive de cărți puse unele peste altele, cărți ce își așteptau destinul, dacă ar urma să continue existența, să ajungă pe un raft, în mâinile unui cititor sau un destin mai crud, care să însemne dispariția ca în EXIL, să dai foc întregii lumi.

Vladic observă că se mișcă clanța. Se ridică și fugi spre ușă. Între ușă și perete era o distanță de aproximativ 30 de centimetri. În spațiul acela se piti, în spatele ușii care urma să se deschidă. 

Înăuntru pătrunse o persoană care, fără să privească înapoi spre ușă, întrebă: „Ai ajuns, Vladic?” Acesta își lăsă umerii plini de entuziasm în jos: „De unde știai că sunt aici?” „ Ți-am simțit acel miros de la suprafață. Hai că îți fac un ceai de tei să-ți mai treacă.” „Am reușit, cu AI-ul, zic. Acum învață net-ul, să fie la zi. O să ți-l arăt apoi, îl testăm împreună, să vezi, o să depășească tot ce ai tu scris pe aici, toate vechiturile astea.” "Știam că o să reușești”, luă un bidon de apă și turna într-un mod cât de poate mai analogic apă într-un fierbător electric. „Chiar dacă nu era nevoie. Știai că în zona asta literară au mai existat AI si audio chiar?” „Cum adică au mai existat?” întrebă nedumerit Vladic. Sorina se întoarse spre el, își aruncă geaca peste a lui și îl lua în brațe blând, aproape ca o mamă. „Vladic, lumea are tot felul de nevroze și nevrozați. Nu știu exact de ce a fost interzis, dar era ceva legat de pierderea sufletului uman. Tind să cred că bine au făcut totuși” îl sărută pe obraz și apoi își aruncă și fesul gri de pe cap, pregătind 2 căni pentru ceai. Părul blond strălucitor se întinse peste tot spatele, imitând neintenționat din cultura pop veche vremea perucilor din fibră optică. Vladic făcu câțiva pași de unde rămăsese blocat și cum își mai veni în fire luă rucsacul pentru a demonstra parcă cele susținute mai înainte, scoțând ultrabook-ul. „Vladic, tu de ce vii aici? Stai, nu răspunde, e retorică întrebarea. Aș vrea să-ți spun eu răspunsul, doar că apoi, dacă tu nu l-ai pe cel corect, o să pară fals dacă ți-l spun eu.” Îi întinse cana cu ceaiul încă foarte fierbinte și se prelinse pe lângă el, așezându-se la picioarele lui lângă fotoliu, cu fața spre ușă, așteptând ceva. „Sorina, poate că ai dreptate. Poate că lumea a luat-o razna și inclusiv eu cu toată tehnologia asta. Dar dacă nu ne dezvoltăm permanent, ce ne mai rămâne? Știi? Suntem într-o capcană. Dar tot nu cred că sunt ca așa. Cât de mult nu aș ține la tine, în secret, în lumea asta ruptă de rețea, de tehnologie, nu mă văd.” „Nu este nevoie, viața nu e liniară și nici nu este albă sau neagră, nu este ori 1 ori 0. Putem coexista, ne putem adapta, ne putem urma dorințele sau ambițiile sau nevoile diferit, iar asta ne face umani. Aceste lucruri nu le poți programa. Și nu e nici nevoie. Ascultă, auzi? E metroul ăla de pe linia 6, e mai greu, simți vibrația? Nu? Oricum, posibil să mi se fi urat de pustnicia asta. Vreau să urc să mă vadă soarele, hai vii?” „Și ceaiul?” „ lasă ceaiul, a fost doar un pretext."

 

[HAR/ notification: overclocked 500+ . . .]

   ________________________________________

   Articol scris pentru SuperBlog

 ________________________________________

Călătoria către solidaritate

 

Dimineți agitate 

 

Dimineața sună iar gongul. Este un cor prezent permanent în fiecare dimineață, compus din vrăbii și codobaturi albe care par să explodeze de entuziasm. Durerea de cap e și ea omniprezentă, ghidată constant în profunzimea capului de gălăgia de afară.

— Hey, studențime, trezireaaa!

Colegul, pe care îl știe deja atât de bine, este super matinal în fiecare dimineață și debordant de energie. În capul dureros al lui Kurt se învârte o întrebare:

— Hey, man, iar ești energized?

— Normal, man, hai că zboară toate puicuțele pe afară și tu dormi aici.

Evident, începu să cânte ceva strigat: „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, oamenii se zbat, ca să aibă un trai!”

În mintea lui Kurt, putea vedea clar cum capul lui Nicu crește ușor, se tot umflă și apoi explodează, împroșcând pereții imaculați, proaspăt zugrăviți în alb. Apoi își duse ambele mâini peste ochi să-și șteargă imaginea macabră din cap, mai ales că și el a dat cu trafaletul. Se dădu rapid jos din patul etajat, iar din trei pași era deja la duș.

— Yas, Kurt, come on, game on!

— Nu mă face să folosesc  „f word”, man.

— Ce „f” word, colegu'?

— Știi tu bine, e același și în română.

Și dădu drumul la apă de la duș, închizând ușa.

— „Virezi, când crezi, nu mulți au înțeles...” cânta iar strigat Nicu, trecând sonor de ușa închisă, de dușul pornit și de pereții capului încă închistat de durere ai lui Kurt.

 /

Când ieși din duș, Nicu nu mai era în cameră. Kurt își trase câteva haine peste pielea bine întinsă pe musculatura tonifiată. Întotdeauna i-au plăcut hainele simple, așa că a ales rapid un șort negru și un tricou alb. În timp ce își freca părul cu un prosop, auzi un „ding” în telefonul de pe pat, cu un mesaj: „Hai, man, în curte la o cafea pe bancă.”

Încuie ușa la ieșire, băgă cheile de la cameră într-un buzunar și telefonul în altul. Jos se opri la aparat și selectă o cafea neagră, fără zahăr, care începu imediat să curgă în pahar. Aparent, iar nu a dat rest aparatul la precedenta cafea. După ce își luă cafeaua, băgă și el două fise pentru următorul adormit și ieși afară, în soarele de toamnă fierbinte, unde corul de păsări părea într-o competiție cu ele însele, cu lumea din jur și cu nebunia urbană în general.

— Hai, man, văd că ți-ai luat cafea, îți lăsasem în aparat cash, ai luat restul?

— Nu, man, mai era doar de o cafea, dar am mai băgat niște fise, dacă vrei să-ți mai iei una.

— Nu e cazul, sunt deja full de energie. Ia zi, ce facem azi? Dăm un tenis de picior?

— Ți-am zis că mă cam doare capul de câteva zile, poate nu e tocmai pentru mine.

— Ok, mai stăm. Eu zic că-ți trece după ce bei cafeaua asta minunată.

— Da, nu e ciroza mai minunată ca asta... Auzi, că tot ești așa plin de energie, nu te duci să iei niște sandviciuri?

— Mergem, Kurt, dacă vrei, împreună.

Apoi ceva îi distrase atenția:

-        —   Anabela, strigă și imediat o luă la fugă spre ea.

— Man, nu e ok, zise Kurt pentru sine și mai sorbi puțin din cafeaua amară.

//

— Nicu, tu ești? Scuze, mă grăbesc, nu am timp de bazaconiile tale.

— Bela, glumești? Ce s-a întâmplat? Zi-mi! Se schimbă brusc Nicu, devenind empatic și atent.

— Cum, tu nu știi?

— În afară că în sfârșit a început facultatea, nu am alte noutăți notabile.

— A fost viitură la noi, măi Nicule, cum să nu știi? Sunt inundate Pechea, Cuza Vodă și alte comune. E prăpăd!

Nicu se apropie de Anabela și o strânse în brațe, neștiind ce altceva să facă, și tăcu. Bela își lăsă durerea să i se prelingă pe sub pleoape, scuturând-o cu totul.

— Păi și ce faci acum? Unde mergi? întrebă după ce simți că se mai domolesc suspinele.

— O iau spre gară, mă duc să ajut.

— Stai că venim și noi.

— Nu, Nicu, nu ai nicio obligație. Ți-am mai zis și cu altă ocazie, e ok.

— Dar nu o fac de asta, vreau doar să ajut.

—Chiar sunt lucruri serioase aici Nicu, nu ne mai putem juca cu focul!

— Da, știu, m-am tot gândit și la istoria noastră, e ok. Dar vezi și tu a trecut vara, chiar e altceva. Stai doar puțin să vorbesc și cu Kurt.

  

 Planuri de ajutor în fața inundațiilor

  

 — Kurt, hai cu mine, ne facem bagajele.

— Greșești, Nicolae, chill, eu nu-mi fac niciun bagaj, dar mă bucur pentru tine că pleci.
— Hai, man, că aici sunt lucruri serioase în discuție.
Își scoase telefonul din buzunar, tastează ceva rapid și apoi i-l întinse.
— Uite-te și tu: viitură, inundații, apă mare, cum vrei tu să ii zici. Sunt oameni cu casele distruse, animale înecate, bunuri pierdute, bătrâni și copii rămași pe străzi. Nu poți să rămâi indiferent la așa ceva. Oricât de tare te-ar durea capul, oamenii ăștia sunt mult mai amărâți. Așa că îți zic: mergem să ne facem bagajele. Btw, cine ar mai putea veni cu noi?
— Nu știu, man, nici pe mine nu m-ai convins, dar nici nu știu cine ar mai merge. Totuși, e de muncă acolo.

— Man, mă revanșez. Te gândești ce vrei și rezolvăm.

— Știu ce vreau: liniște, măcar când mă doare capul, man. E deranjant că nu înțelegi. 

— Bine, rezolvat, promit. Hai să ne grăbim, ne mai gândim pe drum la restul. Se întoarce și îi face semn Anabelei să aștepte două minute, apoi fuge spre cămin. Kurt, hai, vii?

— Da, man, ok, vin, viitura o înțeleg eu destul.

 

Peisajele se duc încet pe calea ferată românească. Din când în când, se vede câte o barză dând ocoluri largi pe cerul înnorat văzut prin geamul vagonului de clasa a doua. Anabela este vizavi și se uită în gol pe geam, fără să vadă nimic. Kurt se scufundă încet într-o stare de semiconștiență, având în urechi un ritm de hip-hop, ceva cu „Runaway”, piesa lui favorită de pe albumul lui favorit, și parcă durerea de cap era doar un beat frumos. În această stare de transă, observă un punct de lumină care creștea undeva într-un colț al geamului. La început mic și intens, apoi tot mai mare și la fel de intens, până ocupă un sfert de geam, o jumătate de geam, întregul geam, iar lumina în vagon deveni insuportabilă. Dar Anabela nu schiță niciun gest, lumea de pe holul vagonului nu se agită deloc, totul fiind în limite normale. Apoi simți o serie de vibrații diferite față de cea normală a trenului, mai rapide, inegale, în umărul stâng.

— Kurt, hey, am vorbit cu toată lumea. Ionuț, Marius, Alex, Tudor și încă câteva matahale vin cu trenul de mâine. Fetele au zis că merg mâine la decan să vorbească să ne scutească pe toți. Apoi rămân să dea telefoane, să adune ajutoare materiale. Ce e cu tine, man? Te uiți ciudat la mine.

— Am văzut o lumină mare, voi nu ați văzut-o?

— E ok, și eu simt așa o lumina parca mă si încălzește puțin pe interior, își recăpătă Nicu puțin spiritul să tachineze din nou.

– Nu, man, pe geam. Anabela, tu ai văzut-o?

– Scuze, Kurt, cred că mă uitam în gol. Asta și simt – un mare gol și simt că mă scufund. Dar apreciez că ați venit și că vă dați așa de mult interesul. Mi se pare că nu merit atâta bunătate.

– Prostii, răspunse degajat Nicu. Facem ce putem. Și dacă nu se rezolvă cu faculta, oricum e doar începutul de an, recuperăm apoi. Gata, v-am băgat și pe voi, am făcut un grup de chat ca să comunicăm mai ușor cu toții.

Kurt se uita iar pe geam căutând vreo urmă a luminii văzute mai înainte. Să fi fost un vis lucid un fel de strat peste realitate, să fi fost un vis propriu zis sau poate chiar a văzut ceva?  Un mesaj că se schimbă ceva spre bine? În mintea lui se tot amestecă idei ciudate, greu de digerat și mai ales fără o concluzie clară.

Solidaritate în fața dezastrului

Ding

Ionuț: „Am rezervat biletele, e totul ok.”

Marius: „E teribil ce se întâmplă acolo. Cred că ar trebui să ne mute practica din vară acum și să ajutăm efectiv la reconstrucție. Oricum ne facem ingineri constructori, mi se pare constructiv.”

Tudor: „Da, e perfect constructiv, poate reușesc fetele să aducă asta în discuție mâine. Îmi iau un rând de haine mai de scandal, mă gândesc că toți ați făcut la fel.”

Ionuț: „Da, evident. @Nicu, cum e drumul?”

Nicu: „E foarte rapid, practic zburăm. Kurt a și văzut lumina divină.”

Kurt: „@Nicu, yeah, man, e ok. Mai avem a lot...”

Ionuț: „KurtAlot... hai, men, ne vedem acolo. Să nu construiți voi tot, că suntem pe super energie.”

 

Alex: „Check this out: Depozitele Virtuale renunță la adaos și susțin reconstrucția caselor afectate de inundații”

Kurt: „Stai, ce zice? Le dă gratis?”

Ionuț: „Nu gratis, nu sunt ONG. Dar le dau la preț corect, fără adaos. Eu așa înțeleg.”

Anabela: „Wow, sunteți minunați, băieți. Big 💗”

Alex: „Oare ce ar fi cea mai mare nevoie, mă refer la materiale de constucții? Din ce văd, dacă sunt cantități mai mari comandate, dau prețuri mai mici. Are și logică, e un depozit virtual.”

Kurt: „Pardoseli, man, apa face pardoseala varză.”

Nicu: „De acord, @Kurt, dar vedem mâine care e situația. Să nu luăm ce s-a luat deja, trebuie coordonare.”

 

Anabela lăsă telefonul jos, iar băieții îi urmară exemplul. În cabină se auzea doar ticăitul ritmic al roților. Norii care ocupaseră cerul la un moment dat își luau adio, lăsând în urmă un cer albastru, spălăcit.

 

-       —   Plăci OSB! Eu așa mă gândesc că oamenii s-ar bucura să aibă ceva cald sub picioare. Pot ei apoi să le dea cu vopsea, să pună parchet sau sa arunce niște covoare peste. E și timpul scurt iar asta l-ai măsurat rapid și îl tai imediat după forma incăperii. Îi mai dai câteva șuruburi și e gata. Da, pare cinic dar de plăci OSB avem nevoie – își trase răsuflarea Kurt. Nicu îl lua imediat în brațe ca la întâlnirea cu fratele de mult timp pierdut.

-          —Anabela știi ca iți ziceam de pastilele alea de cap? Cred că nu mai e nevoie ca îi merge mintea la Kurt mai bine așa, sub presiune. Auzi man, eu sunt de acord cu tine, mergem frumos la primărie și le prezentăm idea, în continuare mai trebuie să rezolvăm cu banii, oamenii și timpul. Dar suntem pe drumul cel bun!

În ochii Anabelei de un albastru dens se trezi iar un izvor abia uscat să înflorească. De data aceasta însă era un efort abia abținut de bucurie care până la urmă se dovedi inutil. Se ridică si încercă a recrea îmbrățișarea de mai înainte, dar de data asta una de grup.

-          —Cred ca sunteți până la urmă cei mai simpatici colegi din univers. Iar faptul ca va arătați atât de hotărâți puterea de a fi solidari cu oamenii care au nevoie îmi dă și mie putere și vă face vouă cinste. Eu nu sunt o fire prea deschisă dar simt că pot fi vulnerabilă în acest moment. Asta e, vreau să vă mulțumesc și să mă închin în fața voastră.

-          —Metaforic, da, Anabela ? întrebă Nicu imediat.

-          —Nicu is back, comenta Kurt râzând ușor rușinat.

-          —Hai man că râzi, yas, am învins, jubila Nicu.

 

   ________________________________________

   Articol scris pentru SuperBlog

 ________________________________________

Superblog V

 

Este o perioadă diferită în jur: e stres, incertitudine, stare de campanie electorală și zone de conflict fără sens, în formă armată. Situația devine tot mai complicată și pare că, pe lângă asta , timpul nu mai este deloc o resursă pe care să mă pot baza cu ușurință. Cu fiecare zi care trece, simt cum acesta se scurge cu tot mai multă vigoare, ca apa vie printre degete. Mă și mir când îmi ridic mâinile de pe tastatură și constat că sunt uscate... degetele, zic.

Dar e încă o toamnă caldă, cel puțin la momentul scrierii acestui articol,  și mă bucur de ea atunci când îmi las oasele bătrâne la soare să se încălzească, să pătrundă căldura solară în adâncime, să am rezerve pentru iarnă, când va veni marele frig, crivățul enervat la culme, mereu pregătit să infirme toată teoria încălzirii globale. Ce ironie...

Și, cum stau așa la soare, mă tot gândesc ce-i cu timpul ăsta... trece oricum ar fi, și tot nu înțelegi nimic din el. Dar măcar dacă aș putea să mai fac câte ceva, lucruri despre care spun că îmi plac atât de mult și care, aparent, îmi aduc bucurie. De parcă mă încălzesc pe interior, chiar dacă afară e frig și noapte.

Și am zis că o fac. Am zis că o să perseverez, că o să continui, că îmi pot seta și urmări propriile mele obiective, pe care le fac pentru propria plăcere. M-am gândit că poate ar trebui să scriu ceva mai lung, poate o carte, o nuvelă, un mic roman sau o amplă saga, nici nu știu. Am mai spus asta pe aici?

N-am făcut nimic. A trecut SuperBlog 4, acum începe SuperBlog 5 (în contorizarea participării mele), căci el, SuperBlogul, e vechi, are cel puțin o ediție anuală, dacă nu chiar două, de când există și ediția de primăvară, încă din 2008.

Mă înscriu. Cine știe, poate reușesc să fac ceva frumos. Măcar aici, chiar dacă nu o să mai fie de scris un articol la două zile, sigur o să scriu mai mult decăt intraga vară. Așa că ține-mi pumnii sau, și mai bine, înscrie-te și tu cu mine în competiție.

Hai, ne vedem. Spor!

Inregistrare Superblog

 ________________________________________

   Articol scris pentru SuperBlog

 ________________________________________

evi10

 

 

 

Odată la 10 ani, poți să scrii o carte. Să te pui la tastatură sau la mașina ta de scris mecanică și să tastezi ca un nebun cuvinte și propoziții întregi. Ajungi din tot amalgamul de emoții și gânduri să naști poate o idee căreia să-i zici ideea centrală. Pune-o pe copertă, semneaz-o și tipărește-o. Sau poți fi cool și să o scoți doar în format digital, că așa o ardem noi acolo, ecologic. Gata!

 Despre ce ai putea să scrii noua carte? Despre trecut a tot scris lumea. Oricum, trecutul îl reinterpretează statul tot timpul , nu ai loc unde să te bagi, nu acolo îți fierbe oala. Despre viitor e mai complicat, pare instabil și imprevizibil. Înainte te puteai baza pe el. Era despre nave spațiale și călătorii la alte planete la alte civilizații. Destul de hardware. Acum, cum trece timpul, pare tot mai imposibil să părăsim închisoarea sistemului nostru solar. Pare imposibil să ajungem chiar pe Lună. Bine, cu excepția Nvidia, care se îndreaptă victorioasă spre Marte (nu moarte). Este oare posibil ca prima planetă colonizată să se numească "nvidiAI"? Dar ce să mai scrii despre viitor când a revenit la modă discuțiile despre bomba nucleară și iarna atomică, despre bunkere și cursa înarmării?

Sau da, o saga politică. Cu domnul Claus care devine șeful NATO și apoi rușii au acum toate șansele. Cum domnul Ciocolacu e președintele țării și acum toți putem sta liniștiți. Partidul își cumpără liniștea cu banii noștri și totul e frumos. Desigur, se vede rezultatul banilor care intră în autostrăzi și dezvoltare durabilă, dar parcă tot mă roade puțin toată inflația care nu poate fi nicicum stăvilită. Sau o dramă despre cum penele-ul dispare totuși absorbit de neant sau alte partide. Cum viitorul sună tot mai bine în alte limbi decât în română și cum domnul putin nu se poate întoarce în timp. Cred că dacă ar putea, ar face diferit unele lucruri. Poate și Biden, chiar și Claus, cine poate fi atât de arogant?

 Sau să povestim mai bine despre economie, tinerețe fără bătrânețe și viață independentă financiar. Cum pe Someș curge doar lapte și miere de IT, iar pe conturi doar bitcoin și ethereum fresh. Că afacerile doar cresc, iar imobiliarele o să rupă lanțul. Cum metrul pătrat e tot mai accesibil și mai sudic. Se luminează direct prin panouri solare, iar pompa de căldură îl condiționează termic. Ne îndreptăm rapid spre utopia lui "cassa loco", căci chiar ne bat alții la hotare. I-ai văzut pe bicicletele electrice? Nu credeai că o să prinzi ziua asta? Zâmbește – ești în direct.

Știu, valoarea cuvintelor. Trebuie să spui o poveste ca să vinzi, dar ce poveste dacă toate sunt la fel de răsuflate și triste? Trebuie să fie stilul și puterea, încrederea, să transmiți emoție iar cititorul să te creadă, să vadă că merită să urmeze următorul cuvânt, următoarea pagină, next chapter...

 

 

11

 Cum o carte nu se scrie singură, cineva va trebui să o facă. E ca și poveste cu plozii, nici ei nu se fac singuri, trebuie cineva să îi facă. Și tot așa, cartea îl alege pe scriitor și nu părintele pe copil. Eu aș vrea tare să îmi asum vreo responsabilitate, sau răspundere cum se zice pentru cei mai în vârstă, dar cum aș putea? Eu nu am idee ce ar putea fi următoarea pagină, nu am un plan. Probabil că este unul, dar eu nu-l cunosc. Eu nu am participat la brainstorming și nici la împărțirea capitolelor. Nu am văzut nici cum arată spreadsheet-ul sau ce personaje apar, unde ajung, câte și de ce mor. Nici măcar nu știu dacă o să fie vreo carte pe care să vrea cineva să îi citească vreun cuvânt sau dacă nu cumva e doar o copie mediocră a unei cărți mediocre scrise pe undeva.

 Hai să ne imaginăm că o să fie totuși o carte superbisimă și să îi oferim toată încrederea până la sfârșit. Să ne gândim că va fi o carte genială, cel puțin pentru mine și încă câteva de milioane de oameni care să dorească cu tot dinadinsul să citească aceste cuvinte. Eu vă zic, nu sunt cuvintele mele, sunt ale noastre tuturor, le cunoașteți și totuși le priviți ca prima dată cu un zâmbet subțire pe buze și cu mică surprindere. Pare de necrezut cum o idee atât de accesibilă și simplă poate surprinde când o citești pe neașteptate. Poate că ești exact în starea în care trebuie și îți place așa. Uite, citești o carte genială, bei un ceai super bun, asculți ceva triluri minunate și te simți exact acolo unde trebuie să fii.  Liniște și pace.

Pe bursă totul decurge normal, portofoliul este performant ca un Ferrari nou, dar rodat. În casă, îți auzi copilul gângurind doar cuvinte dulci. Părinții iar sunt în croazieră în jurul lumii, iar rușii chiar aduc acum pacea cu ei, nu ca ultima dată. Ați auzit că până la urmă Putin nu se simțea chiar așa de bine, avea acel mic cancer? A fost el ținut în frâu, cancerul zic, de medicii în care avea el încredere, la fel cum a ținut și el fracțiunea belicoasă sub control. Dar cancerul cât poate fi ținut în frâu? Ce putea să facă, să aștepte să moară, să vină gherasimov și să dea el simpatic cu o tactică nucleară? A încercat el un blitzkrieg știind că nu o să meargă, a făcut puțin armata Rusiei de rușine și i-au sărit ceilalți mafioți la gât: "Putin, te omorski". Dar el e deja mort. E mort de când a călcat Navalnâi primul gândac în pușcărie. Nu îi mai este frică de moarte. E încă un dictator născut prea devreme. Încă nu avem tratament la bătrânețe și cancere mortale. Așa că a venit cu ceva nou. Nu putea să moară ca prostul. S-a gândit la moștenire și a zis că nu vrea să fie ca restul sau mai ales ca Elțin. Și a inventat pacea prin război. Ce alegi: anihilarea prin bombe tactice sau un front de 1300 km? Ce mai contează că mor oamenii, măcar nu mor toți. Da, pacea prin război e un concept nou. Apoi a văzut oamenii cei mai belicoși din servicii și i-a eliminat elegant aruncându-i pe geamuri. Îngeri fără aripi. Totuși, cât cinism.

 Când Trump a pierdut spectaculos, Putin a simțit că îi fuge pământul de sub picioare. Exact așa și s-a gândit: "Ivan, iar tragi de covor?" Dar era în pat, deci Ivan era cuminte și dormea dus, mirosind puțin a vodcă. El, magnificul țar, se uita la ultimul blockbuster rusesc, iar în PIP era Fox News. Doar e televiziunea favorită a americanului lui preferat. Nu putea să urmărească CNN sau cine știe ce mizerie comunistă de peste Pacific. Își imagina înainte de asta ce beții ar mai putea trage cu Trampy, cum îi plăcea lui la nebunie tot vodca și puțin de Ivan. A văzut el cum se uita la el ultima dată când au fost împreună la saună. Dar Ivan nu e prost, nu vrea aripi să zboare în jos. Dar oricum, Trampy e un drăguț, cu freza lui de portocalie, îi amintește de Revelion. Cum îi aducea bunica exact o portocală când era mic, și și aceasta era puțin moale. Dar o desfăcea cu religiozitatea patriotică aferentă pionierilor și o mânca atent. Avea și sâmburi și era periculos, îi zisese bunica. Dar tot timpul ar mai fi dorit una măcar, alta pentru a doua zi. Nu putea cere, nici nu putea cerși, nu erau destule, nu aveau decât puțini. Zâmbea iar noaptea când se punea în pat, visând la noua portocală, cea de anul următor...

 

 

12

O carte trebuie scrisă cu atenție. Te pui și tastezi fiecare cuvânt într-un mod cât mai grijuliu. Știu, zici că scrii, ștergi, rescrii, citești, mototolești pagina și apoi arunci calculatorul, monitorul, imprimanta și te apuci iar de la zero. Nu, scrii cu atenție și nu te mai uiți înapoi. Uite, cartea asta nu a fost deloc editată. Din această cauză și vezi atâtea greșeli gramaticale și ortografice. Nu am timp să stau să aștept să se așeze cuvintele, să-și caute și să-și găsească locul precis și cel mai potrivit. Cum aș putea să revin să reformulez când fac asta în pauza de masă de la lucru? Ce am eu timp să scriu dimineața când trebuie să stau în trafic spre birou? Sau ar avea timp vecinii mei/ colegii mei de trafic? Pentru că așa cum am scris-o eu, o pot scrie și ei. Uite, nici măcar nu mă gândesc la ce se vorbește aici. Eu mă gândesc la viitorul meu task cât stau în pauza mea de masă și tastez aici cu îngrijorare. Ce e bine că măcar s-a implementat atât de riguros acest work from home și pot să tastez în liniște aici fără să mă prindă superiorul, inferiorul sau poate egalul meu. Nimeni nu mai dă pe la birou, dar traficul auto e la fel de urât. Sau stăm doar noi cei care trebuie să ducem copiii la grădinițe, pentru că ei nu au creșă de acasă. Ei trebuie în fiecare dimineață treziți, spălați, convinși că anume ei trebuie să se îmbrace și să meargă afară în frig. Tocmai în responsabilitatea lor stă să ajungă până la 8 într-un loc anume. Dacă nu merg ei acolo, nu are cine altcineva și nu poate fi pasată responsabilitatea asta celor mai în vârstă. Așa că această luptă se duce zilnic în fiecare casă iar plozii nu își dau seama cât de greșit și-au ales părinții. Dacă ar fi ales mai cu mult cap, poate aveau niște părinți care puteau ocazional să trimită un angajat la creșă și să nu fie ei permanent nevoiți să meargă la creșă. Mare greșeală.

Dar nu toți fac greșeli. Nu toți simt eșecul pe buzele trandafirii și ochii măslinii. Sunt și copii care aleg bine și sunt energici și bucuroși. La 5 dimineața aleargă prin casă ca să te trezească. Aduc cu ei și pisic  și cățel să te lingă pe față. "Tatii, mamii, vreau clătitii!"

Așa că, mami, va trebui să-ți iei revedere de la brațele puternice ale lui tati și să spargi niște ouă. Nu poți să nu faci clătite, dar măcar să nu fie multe. Dar nu pot fi nici puține, trebuie să fie exact cât să ajungă pentru toți, inclusiv pentru patrupezi. Nu le zicem numele proprii, încă sunt niște personaje fără nume proprii, sunt generici, încă nu au culoare, nu au poate nici blană, doar copilul e real și adevărat și sare bucuros prin bucătărie când mami bate ouăle viguros, somnoroasă. Tati, cu brațele puternice, o zbughește la duș. Pentru cea mică a fost ca un tir de mare viteză, fiind atât de imens și rapid față de ea. Îi e puțin frică de el fiind atât de mare și puternic, dar îi e drag să se uite la el și să fie luată în brațe și aruncată spre norii de zahăr. Dimineața se desfășoară conform planului ei, ea fiind cea mică, dar cu visele cele mai mari din casă. Pentru că fie casă cât de mică tot încap în ea cele mai mari vise și o pisică, fiind motto-ul lui Olive.

 

 

13

Sau poate fi o carte despre cum mi-am întâlnit copilul, o poveste despre întâlniri și regăsiri.

Primele gânduri m-au purtat la o salată de icre la cherhana. Pe plaja cu mese așezate într-o rână și cu mâncarea delicioasă servită în farfurii ciobite și tacâmuri pătate. Stai acolo, cu ochii fixați asupra mării, parcă nici nu observi dezordinea, deși cu rulajul unei zilei se poate aduce mobilier nou și tacâmuri proaspete. Poate că o fi mitele mari la Limanu și lumina e mult după faleză. Dar asta nu contează. Momentul amorțit al timpului este cel important. Primăvara nu este chiar atât de prietenoasă cum ne imaginam - bate vântul, e înnorat și chiar destul de rece, dar faptul că tocmai am păcălit pandemia și putem privi un orizont atât de vast chiar în fața noastră depășește orice condiții meteorologice. Așteptăm mâncarea, eu savurez o bere rece și al dracului de bună, iar tu fumezi liniștită o țigară care arde un pic prea repede sub influența brizei. Suntem amețiți de atmosferă și priveliște, iar tu zâmbești abia perceptibil. Îmi place liniștea și nu te deranjez, dar stai și zemuiești acolo fără să împărtășești nimic, contemplativă. Mă cutremură un fior după ce mai iau o înghițitură din bere și întreb: "De ce râzi?”

 

Imediat te superi și răspunzi defensiv că nu râzi, apoi stingi țigara și îți îndrepți privirea spre orizont. Vine mâncarea și ne avântăm asupra salatei ca doi turci în urma pământurilor arse ale lui Ștefan cel Mare. Din neatenție, lovesc berea și o dezechilibrez, apoi încerc să o prind cu cealaltă mână și, în loc să o prind, îi dau o lovitură și zboară de pe masă. Sunt perplex și mă uit la tine, apoi amândoi izbucnim în râs, eu spun că "Oricum era prea rece", iar tu întrebi "Facem un copil?"

 

Era să mă înec cu o bucată de pâine prăjită. Așa i se întâmplă oricărui personaj care se află într-un moment amuzant al unei comedii romantice. Mă repliez puțin și întreb circumspect „Cum?”. Zici că oricum îți dorești un copil și ce să mai aștepți plus că uite iubirea și că ne înțelegem și nu știu cât de multe aud din ce zici. Îmi tot sună în cap întrebarea senină și răspunsul în capul meu probabil e știut deja. Dar cum să răspunzi atât de simplu la o întrebare atât de complicată. Trebuie să te gândești la viitor, să îți setezi obiective să ai contextul clar, să studiezi, să înveți să aloci resurse, să nu mai fii niciodată independent, să nu uiți de tine prin baruri și prin iarba verde. Cum să răspunzi atât de simplu?  Dar eu nu mă sperii, eu sunt curajos, eu nu sunt vulnerabil și ridic berea de jos. Cred că da, da , dar nu știu,  nu acum. “păi când?”

 

 

14

în Ucraina se moare constant. În Ucraina se dau permanent bombe, se împușcă, mărșăluiesc tancuri și rachete de tot felul. În Ucraina mor copii și mame, mor tați și bunici. Se sparg baraje și vin peste toată această moarte și o spală. Vine vălmășagul și curge pe Nipru în jos aducând tot ce e mai putred și mai infect. La radio, oamenii sunt alarmați, la televizor se dezbate pericolul holerei la litoralul românesc, iar românii merg în Grecia. Pot merge și în Spania, merg în Italia, în Franța sau Croația. Se duc la servicii bune și ieftine și la limbi străine. Unii merg cu cardul doldora și sunt relaxați din cale afară, alții au portbagajul doldora de conserve și nu cheltuie nimic cu mâncarea. Condițiile de cazare sunt pentru fiecare ban în plus sau în minus. Însă, cât de ieftină ar fi, tot e de trei ori mai ieftină ca la Mamaia. Ai fost la Mamaia? Ai respirat Mamaia? Le-ai văzut logo-ul? Dar pescărușii?  Ai fugărit pescărușii? Se adună pe plaja imensă și goală și stau liniștiți la taclale. Bine că dimineața, imediat după răsărit, sunt mai adormiți și stau și mai adunați. Se pregătesc pentru o zi lungă de țipat și furat mâncare, de fugărit pisici sperioase și fetițe mici. Se adună pentru forțe noi prin băile solare timpurii și sunt oarecum vulnerabili. Te poți apropia tiptil de ei, ușor aplecat. Te duci spre ei ca și cum trebuie să le împărtășești că sunt în siguranță, că tu ești pastorul lor, paznicul cel mai bun, că vrei doar să le fie bine. Iar când ești suficient de aproape, cam de doi pași de uriaș, te poți îndrepta de spate și să te repezi la fugă spre grămada de pene pleoștite. Este atât de amuzant că se creează un mare haos de aripi speriate, de „care încotro să o ia”, „de nu mă lovi cu aripa, mă pleoștitule, că te prind eu în apă”, „de care pe care”... e un efect vizual și sonor minunat și poți spune că în acel moment te poți simți răzbunat. Pe toate furtișagurile și nedreptățile pe care ți le poate face neamul lor de pescăruși. De cum ai vrea uneori la fel să faci, să te apropii tiptil de margine, să-ți pregătești puțin terenul și apoi numai să te repezi o dată pe ei, până în Krasnodar, Rostov, Belgorod, Voronej... să îi vezi cum se agită, cum se calcă în picioare, cum le sare „cât colo căciula”. Dar numai să îi sperii și să te simți răzbunat, să știi că ai și tu arma de cojocul lor, să te mai și lase în pace, să poți sta pe plaja ta imensă liniștit și să nu-ți fie frică de holeră, și să nu-ți moară vecinii, și să poți liniștit face plozi frumoși...

 

 

15

Sunt Olive și dansez pe nori. Câteodată îi și desenez, dar îmi place tare mult să sar de pe unul pe altul și să mă arunc peste ei. Sunt pufoși, răcoroși și comozi. Sunt atât de drăguți și nu mă satur niciodată de ei. Doar uneori mă plictisesc și simt o ciudățenie. Un fel de durere ușoară în piept care mă apasă puțin. Apoi sar un pic pe un nor albastru și îmi trece. Dar uneori, oricât aș sări și oricât aș schimba norul și culoarea lui, durerea din piept nu mă lasă. Uneori parcă nici nu cred că e adevărată.

 

Așa, sărind de pe un nor pe altul, am întâlnit un semen de-al meu. La început nu am înțeles ce se întâmplă, dar apoi, sărind de colo-colo, am înțeles. Am fost tare bucuroasă și am sărit vioaie spre el. Când m-a văzut, mi-a sărit în întâmpinare, apoi ne-am jucat de-a v-ați prinselea. Apoi mi-a zis că îl cheamă Rafael. A zis că nu e obosit, dar are un secret mare și vrea să mi-l spună pentru că par de încredere. Zicea că săriturile și toate astea sunt amuzante, dar că nu sunt cu totul reale. Că el s-a cam săturat și că la următoarea plecare. A pus ochii pe un cuplu mișto și abia așteaptă să-i cunoască mai bine.

 

„Despre ce vorbești, asta e lumea reală, nu cunosc altceva, nu există altceva pe lume, doar săritul pe nori pufoși.” S-a uitat neîncrezător la mine o vreme, apoi a zâmbit luminat. „Ah, tu ești primăviața, e minunat, ce nu aș da și eu pentru încă o primă dată. Tu nu îți amintești nimic? Nu ai fost pe pământ? Eu am fost, dar nu am stat mult. Am ajuns până pe la adolescență și apoi game over. Am luat-o pe căi greșite, știi, anturajul și așa. Nu mi-am dat seama ce fac. Dar am petrecut frumos până atunci și mi-a plăcut tare mult un loc. E o plajă magnifică ziua, dar mai ales fascinantă noaptea. Acolo este real, dar în același timp pare că ești în cer. La capătul lumii, cu picioarele peste marginea ei, cu capul spre univers și cu nesfârșitul în față.” Zâmbi visător, apoi se uită ușor în lateral, ridică o mână la ochi în chip de șapcă și apoi l-am văzut sărind de pe nor în jos. „Rafaeel!” „Ne vedem, Olive, pe plajă, în Vama Veche!”

 

 

16

Trumpy este destul de șucărit. Iar l-au furat comuniștii. În loc să-l lase pe el, blondul magnific al lumii, să devină din nou președinte. Să arate el lumii cât de great este America din nou. Cum nu le pasă deloc de aceste politici sfioase internaționale și cum SUA nu ar mai trebui să apere pe nimeni.

 

Uite ce e, lumea asta e un loc mare și complicat, dar să fim sinceri, dacă nu avem Ucraina, Moldova, Polonia și toate acele țări de lângă Sankt Petersburg, ce sens mai are să ne uităm la glob? Toate acestea, să fim clari, nu sunt decât niște provincii, așa cum spune și Uptinski - și știi ce spunea el, că toate sunt guberniile lui, până la Berlin și înapoi. De ce i-am lăsat să ne domine spațiul aerian? De ce i-am lăsat să intre în NATO sau în acea mizerie de Uniune Europeană? Nu câștig eu nimic din asta, Trumpy. Dar nici Uptinski nu și-a ținut promisiunile. El vorbea despre arme nucleare, despre cum o să rezolve toți acești mici agitatori care ne dau bătăi de cap. Spunea că o să-i pună la respect pe britanici și pe toată Europa, iar el își ia arme de la Coreea de Nord! I-am zis eu că mă ocup eu de coreeni, dar el s-a dus și a făcut înțelegeri cu chinezii. Și ce să mai zicem despre fabrica lui de troli și de mascaradele alea? N-au rezolvat nimic! Toți par niște înfrânți. Cum să facem din această țară o națiune măreață dacă nici măcar nu sunt președinte? Și nici fanii mei nu mai sunt ce erau, parcă nu le mai pasă de țară și de... Scuze, mi-am pierdut firea, dar hai să ne întoarcem la subiectul principal, că trebuie să facem America mare din nou!

 

Trumpy privea de pe malul Pacificului din infinity pool-ul său încălzit. Oceanul era zbuciumat și bătea vântul, dar nu-l afecta prea mult. Nici măcar părul nu îl mișca. Pe peluza din fața lui erau Ivanka și o prietenă mai tânără a ei, care stăteau la soare. Se gândea că mai târziu va trebui să ia o pastilă și că va rămâne și Ivanka să se uite în timp ce el o va convinge pe Hilly că el e the man. Sigur, totuși, avea un gust amar, o părere de rău că nu poate face asta ca și Billy, din biroul oval, dar mai vedem noi. Poate că o destituie pe duduia aia de la Washington, până la urmă nu a fost aleasă, a ajuns acolo după ce a mierlit-o   ăla în funcție. Eu am zis că e prea bătrân, un decrepit, nici nu mai știa că îl cheamă Joe. Hai, hit the road!

 

 

17

Până la urmă, o carte se și scrie încet. Trebuie să te mai uiți la personaje și ce mai fac, cum se simt. Vor ele să participe sau poate că nu prea au dispoziție pentru așa ceva. Poate au avut o zi mai grea și se simt incapabile să mai miște ceva pe pagina albă. Să mai povestească ce își mai amintesc sau să inventeze acțiuni. Cum ar fi petrecerea din Yuva. A fost superbă. Exact ce și-a dorit Dede. A fost acolo o problemă că părea că nu a fost timp suficient, dar petrecerea a fost electrizantă. Eu și ea am dansat ca niciodată. Toți invitații au dansat și s-au simțit excelent, nu au fost probleme cu alți invitați ai clubului care au venit și ei mai târziu, iar muzica a fost chiar ce trebuia. Iar marea, ca întotdeauna minunată.

 

Pe plaja la Vama Veche, se scutură universul de griji. Pe plaja la Vama Veche, se așază praful fără să-l miști. Rafael era la stuf. Tocmai ce a aflat azi că e petrecerea de 55 de ani de când se fac petreceri la stuf. Tot aceleași melodii din 2000 le bagă, dar lumea încă dansează pe ele. Este conștient că sunt niște clasice, sunt verișori direcți cu Bach și Salam, dar ce să-i faci, e muzica ce era încă făcută de oameni, parcă are ceva al ei, ceva rudimentar, imperfect, dar omenesc. Probabil că asta îi mai atrage pe oamenii aceștia însetați după răzvrătire și conexiune umană, de petrecere și dezmăț. Totuși, Rafael este ușor obosit. A venit de joi că oricum nu prea mai avea de făcut la oraș. Și a găsit o cabină de chirie mai ieftină, a lăsat pachetul cu haine și a fugit afară. Marea nu poate fi atinsă în continuare fiind îngrădită cu panouri groase și înalte de plexiglas armat, dar poate fi văzută. De fiecare dată îl frapează cât de înaltă este apa și cât de interesantă este senzația de acvariu ziua. Seara e doar un zid negru și răcoros pe care poți trage diverse linii. Adolescenții se mai preling pe lângă Rafael și merg la zidul de sticlă. Acesta este gestul suprem al rebeliunii lor. Unirea prin sărut culcați câte doi pe verticală pe totemul nesăbuinței generației anterioare. Toți netoții care au ars-o atât de iresponsabil cu natura, cu mașinile lor pe combustibili fosili, cu plasticele, pesticidele și lenea lor crasă. Niște ignorați desăvârșiți, niște ipocriți onaniști ordinari ce se ascundeau în spatele unui deget mijlociu denumit mincinos prosperitate economică. Până la urmă ne-au tras-o în mod original.

 

-          Ce arzi acolo? Se aude o voce melodică din stânga lui. Se uită la țigara din mâna stângă și apoi la fata blondă din dreapta cu o nedumerire amplă în ochi.

-          Hai că nu mă refer la țigară, așa e vorba pe aici. Din ce secol ești?

-          Ah, scuze, da, nu e viid oricum.. da, în rest o ard bine, da.. am zis blană?

-          Da, da, foarte bine! Hai să dansăm blană! Și l-a luat de mână fără să mai aștepte răspunsul lui pozitiv sau negativ cum ar fi corect față de bărbați

 

 

18

Au urmat și alte discuții despre cum să ne întâlnim cu copilul. Am vorbit despre bani, despre valori, despre biserică, educație și despre această societate nebună. Am discutat despre sinceritate și minciună, despre a duce cu zăhărelul sau cu joarda. Totuși, nu poți ști cine ești până când nu vine și te apasă pe el pe butoane. Viața este mai complicată, mai ciudată, mai grea, are alte perspective și toate sunt neașteptate.

Nu știm când am fost aleși, nu știm cum s-a întâmplat, cum de ne-a lovit norocul, dar calculând în spate, estimând cu un calendar în față, poate că a fost într-o lună de vară. Poate că a fost chiar la mare, pe plaja Mykonos-ului. Seara, înainte să răsară luna de după vârful insulei, este încă întuneric plăcut. Apa e caldă, aerul mai răcoros, mâncarea de mare superbă și ușoară, vinul rece și ușor licoros. Plimbarea de după cina e plăcută, cu persoana dragă, iar plaja e totuș pustie dintr-un motiv oarecare.

-          Totuși, e bine și la grecii ăștia, nu degeaba au ajuns ei să facă temple pentru Zeus.

-          E bine, dar oare Zeus era cel mai important zeu la ei? Cred că Afrodita era cea mai superbă dintre ei. Trecând pe lângă o mică terasă înconjurată de ghivece cu arbuști de mirt frumos tăiați comentez în continuare, ea și lebăda ce o simbolizează.

-          Știai că lebedele sunt cupluri pe viață? După ce se formează o familie, nu se mai despart, rămân mereu împreună. E interesant că cuplurile se formează chiar înainte de a fi mature întru totul, înțelegi tu, dar după ce fac oul, îl clocesc pe rând.

-          Eu pot zice că îmi place destul de mult cum arată, au postura aceea elegantă și grațioasă. Mă uit la ea și o trag ușor spre apă. O sărut pe buzele umede și o mângâi pe spate.

 

  

Seara e plăcută, iar apa e caldă, nisipul este moale și călduț. De undeva, de mai departe, se aude în surdină o muzică internațională de Doamne ajută. Poate că într-una din aceste momente am fost aleși de Olive.

 

 

19  

Uptinski era în vila sa din Petersburg. Îi plăcea mult să vină în orașul natal, deși prefera întotdeauna căldura de la Soci, îl mâna dorul de casă permanent spre nord. Drumul de la Moscova putea fi obositor, dar cu avionul nu era decât o oră și apoi încă câteva minute cu mașina până și de la aeroport. În casă era liniște acum, mai ales că nu era multă lume, doar strictul necesar, cei până în 40 de persoane plus serviciul de pază. Ivan citea "1984" și părea puțin îmbufnat. Înainte să o aleagă țarul i-a zis să ia altceva. Putea lua o carte a unui scriitor național. Putea citi chiar Bulgakov dacă asta era dorința lui, decât un șobolan pe față, mai bine un Pilat, e mai sănătos. Dar acum nu mai putea face nimic, poate că depresia care îl va măcina după ce termină cartea îl va face mai prietenos și amoros. Uptinski stătea la masa lui de lucru și semna niște acte operaționale. Mâna dreaptă era iar înțepenită, dar nu avea să se oprească până nu termina tot de iscălit, un judocan nu renunță. Și tot semnând așa mai ridica un ochi la Ivan care stătea pe canapeaua din fața lui, ușor în profil, adunat ușor nefiresc în postura lui efeminată și colanți negri. Îi putea vedea liniile ferme dar suave, musculatura definită și pielea lucioasă pe lângă maieul în dungi alb-albastre. Arăta exact ca un marinar fără corabie, dar acum era în grija lui și are cel mai bun căpitan din lume. De pe geam intra aerul golfului Finic care te îndemnă la visare în nemișcarea lui specifică.

Se întoarce la semnat și vede un comunicat despre Claus de la NATO. Iar acesta a declarat că trebuie ridicat un zid de la Marea Neagră până la Marea Baltică. De parcă suntem tot în plin Ev Mediu și vin tătarii călare. Dar zice Claus că zidul va fi pe mai multe straturi – fizic, electromagnetic, informatic, chiar și spațial. Cortina de fier se ridică iar, dar acum o ridică Vestul. Iar Uptinski e supărat. Vede că recomandările sunt urgentarea armei atomice cosmice. Îi place când consilierii îi citesc gândurile, îi place că poate doar să semneze și să nu convoace ditamai comisia. Semnează cu plăcere, mai că simte cum îi se înfierbântă sângele. Ivan se ridică simțind ca o felină momentul și i se prelinge în brațele lui puternice. Îi strecoară un timbru sub limbă și lasă să se înfiripe curcubeile.

 

 

20

Olive, încă de mică, a vrut să meargă la mare. Ea s-a născut în mod năstrușnic la Cluj. A admirat orașul și l-a iubit în sine ei. A apreciat împrejurimile verzi, brazii, pădurea de stejari, vulpile și căprioarele în escapadele lor ocazionale. S-a cățărat în toți pomii fructiferi plantați în cartier și chiar a căzut din câțiva, dar cum jos era iarbă nu i-a păsat prea mult. S-a dat pe role pe străduță și a țipat cât de tare a putut, ea și prietena ei bună, Rebeca. Rebeca era vecina de la etajul 1, care la fel a ales bine părinții. Astfel, au ajuns să se vadă și vecinii mai des, că trebuia să aibă grijă pe rând de copilele pline de energie. Rebeca era brunetă și la fel de subțire, dar neapărat exact la fel de neastâmpărată ca și Olive. Iar după ce au tocit rolele de pe străduța dreapta, s-au gândit că bine ar fi să se dea și pe cea abruptă să vadă cum e... ar fi fost o idee bună să întrebe și să ceară oarecare aprobare, dar ele două împreună aveau mai multă hotărâre decât toți adulții din bloc laolaltă. Și s-au pus în vârful străzii una lângă alta, ținându-se de mână și apoi și-au dat drumul la vale. După primii câțiva metri, Rebeca se dezechilibră și căzu brusc, iar Olive continua râzând puternic,  chiuind și prinzând în continuare  viteză. De după penultimul bloc, doi muncitori ies perpendicular pe traseul tot mai rapid al lui Olive. Norocul era că cei doi oameni muncitori erau niște mutanți care cărau tocmai în acel moment o saltea peste care Olive ateriză cu toată viteza și chiar dezechilibră muncitorii care căzură pe spate mai mult speriați decât conștienți de evenimente.

Olive plonja ca intru aqua park peste saltea prin tufele de tuia și se rostogoli de câteva ori pe iarbă, proaspăt păscută de caii de prăsilă care-și făceau veacul în zonă. Rebeca văzând totul, veni și ea pe role, dar mai prudentă totuși de data asta, apăsând pe frânele rolelor. Se apropie de Olive, care respira sacadat și văzu că era toată doar linii roșii verzi și părea în transă cu ochii dați peste cap, tot repetând încet „afel, afel”. Rebeca o ține de cap și de mâini și începe să plângă. E mică, speriată și nu știe ce să facă... Cei doi mutanți vin cu o sticlă de apă și o stropesc ușor pe Olive. „Hey, ești bine?” îi vorbește unul dintre ei. În locul ei, răspunde mai tare plângând Rebeca „nu vezi în ce stare e, cheam-o pe mama!”, „cine e mama ta?” se scuză muncitorul, „nu cred că o cunosc, îmi dai numărul de telefon?” Celălalt ia telefonul lui și formează 112 și sună direct la ambulanță, „alo, da, e rănită, adică nu sunt urme de răni, doar niște zgârieturi, da, așteptăm aici, mulțumesc”.

 

 

21

În Ucraina se trăiește din nou. Pe drumul spre Odesa, chiar dacă satele par pustiite, urmele războiului nu se mai văd. Uneori se mai întâlnesc însemne cu "interzis trolilor " , dar deja ușor șterse. Cultura post-război este încă în pulberi și nu a fost plăsmuit ceva clar, un monument al victoriei. Oamenii încă sunt în proces de vindecare. Dar e clar că multe suflete sunt oarbe, sunt o grămadă de carne care se mai mișcă, dar care demult nu mai sunt în viață. Un sac de piele umplut cu multă durere pentru cei pierduți. Dar nu mai zboară obuzele, iar iarba dă semne de înverzire. În Ucraina, aproape se trăiește din nou. La Odesa voi ajunge în jurul orei 12. În 4 ore să trec prin 3 țări pare un oarecare record, dar am avut noroc cu legitimația de serviciu, pentru că nu am fost oprit prea mult timp la vămi. Oricum, prin sudul Moldovei se circulă acum intens și în viteză, iar pentru reconstrucția Odessei, unele reguli pot fi încălcate, cum ar fi cele ale vitezei legale.

 

Cum am trecut în Ucraina, am oprit 5 minute în Parcul Nistrul de Jos pentru a admira din nou, în nesfârșirea ei, unirea Mării Negre cu cea a mării de verde care e în plină trezire acum. În timp ce beam o gură de cafea din termosul meu Starbucks, alung un gând dezgustător din mintea mea de naționalist scârbos. Mi-e rușine când mă gândesc că poate pe aceste terenuri umbla Ștefan cel Mare cu paloșul lui drept și judeca rapid turci și alți păgâni. Câmpuri și timpuri demult uitate peste care trec acum și eu doar pentru a încerca să ajut. Ajut e doar un eufemism pentru că sunt cu afaceri. Urmează să fac profit, și încă unul nesimțit, dar măcar nu vin cu arme și fosfor alb. Încerc să aduc putere financiară și var alb pentru refacerea Odessei.  Varul e vândut la preț de aur pe datorie. E bine că măcar e local și nu trebuie să-l aduc de undeva. Doar îl cumpăr local și apoi îl vând la comisia municipală, iar banii vin din diverse puncte ale globului. Am avut grijă să-mi verific mașina la plecare să nu aibă probleme, plus că e bine să arate exemplar, să strălucească de curată, trebuie să facă impresia de putere și igienă. Iar oamenii aceștia sunt și ei doritori de asta, își doresc viața înapoi, traiul normal și sunt capabili să primească o atenție și cât de mică. O atenție potrivită îi face să semneze apoi orice sumă, o promisiune le înflăcărează inima, iar dacă le spui că Odesa va străluci mai ceva ca înainte de 2020, îi ai în mâna ta. Vreau să fac Odesa să arate bine. Sunt convins că este un mare potențial aici, un profit imens de făcut din imobiliare. Clădirile nu sunt atât de vechi, poziția urbană e superbă, apa nu crește atât de rău iar prețurile sunt foarte mici. Asta e planul meu de afaceri, cumpăr var, vând var, cumpăr spelunci și le păstrez. Între timp, mașina mea electrică deja zboară din nou, confortabil pentru mine, să nu simt denivelările și gropile și toate defectele drumului.

 

Apoi mă gândesc la Olive, la viața pe care vreau să i-o dăruiesc, la experiențele tinerești pe care ea le-ar putea trăi, pe care i le-aș putea oferi cu resursele pe care i le scot din varul viu. Simt cum mă entuziasmez și deschid ușor geamul să simt briza sărată. Olive nu va trebui să simtă nicio lipsă, va trebui să știe că m-am simțit onorat să fiu ales de ea, iar eu pot face orice ca să îi arăt asta. Briza sărată pătrunde aducând puțină răcoare peste soarele arzător al mâinii stângi. E plăcut să te simți util totuși.

 

 

22

 Claus se uită în oglinda imensă din fața lui. Se uită în ochii lui albaștri și simte cum îl atrage albastrul lor. Simte cum îl învăluie și îl cuprinde de peste tot. Îl ia cu rece, îl ia cu cald, uită de el și de lume, de tot. Uită că este așteptat undeva în 3 ore și deja este în întârziere. Albastrul acela l-a măcinat mereu, adâncul lui și cu cât se uită mai mult părea mai nesfârșit, mai mult. Părea că doar albastru e toată oglinda, că chiar pielea lui e albastră și ce se poate îneca în el ca în Marea Neagră, că nu mai are aer, că e rece și fără speranță.

 Apoi clipește și își dă seama că e în fața oglinzii, că e doar în boxer. Se uită la picioare, la gambele lucrate, la abdomenul plat și pectoralii bine definiți și la brațele lui puternice. Îl agasează petele apărute piele dar    e bine întinsă, lucru care pare să-l mulțumească.

  Încearcă un zâmbet, dar nu îi iese bine, mai încearcă o dată mai sincer, mai convingător, mai deschis. Apoi face iar față serioasă, timp în care pare că îi apare o idee în neocortexul frontal. „I am back”, moment în care îl pufnește un râs sincer pe care încearcă să-l transforme într-un surâs politicos de care nu e doar mulțumit ci chiar mândru „Mândru să-mi servesc țara și continentul, mândru să o apăr și să o dezvolt, să aduc tehnologia în folosul popoarelor Grădinii Europei și a Maicii Domnului, mândru să fiu șeful celei mai mari și puternice alianțe militare defensive, împotriva trolilor, a orcilor și a fenomenelor imprevizibile ale naturii” fck Trumpy și Uptinski, fck Hamas și Ibrahim, fck Kim și fck Him, zâmbetul i s-a schimbat într-o încleștare dură iar Claus arată a robot terminator „vă termin eu pe toți dictatorii împuțiți, mi-ați otrăvit copilăria și chinuit părinții, m-ați făcut să plec de la școală, să plec din fața elevilor cu nenorocirile pe care le-ați tot făcut”.

 

Apoi își scutură puțin corpul și își revine la expresia faciala de dinainte. Va trebui să inaugureze summit-ul de la București, să stoarcă câteva lacrimi de la persoanele care vor veni, va trebui să aducă și puțină hotărâre, să convingă că nu există altă apărare decât ofensiva.

 

 Se duce la dulapul cu haine, ia prima cămașă albă și o îmbracă, apoi se îndreaptă la dulapul doi de unde ia primul costum albastru și le toate îmbracă tacticos. Materialele sunt cele mai bune, pericolul unei șifonări este atât de mic că ar trebui să circuli cu metroul într-una dintre cele mai aglomerate și incendiare momente cu un rucsac de munte în spate ca să riști să apară undeva vreo cută, dar atenția pentru aspect a făcut tot timpul parte din Claus într-o măsură foarte mare.  Și oricum, cine circulă ci metroul? Rutina zice că acum e momentul pentru șosete și pantofi dar a zis că face azi o nebunie și merge la dulapul cu cravate care e tocmai în celălalt capăt al dressing-ului de 80 de mp. Alege o cravată albastră cu atenție și cât o aranjează observă în oglinda din spate o valiză mică neagră. Știe ce e cu ea, și îl stresează, știe că nu trebuia să o aducă aici dar totuși trebuia. Legea nu îi permite, nu are voie să scoată din sediul strategic, nu trebuie să fie nesupravegheată, nu trebuie ca valiza de confirmare a codurilor de atac să fie în reședința lui publică. Dar cine să-l verifice, cine să-l oprească pe șeful la NATO, cine să îi zică că nu e ok când în semnătura lui stă securitatea a unui miliard de oameni.

După ce țările nord-africane au cerut și au accesat în al cincilea lui an de mandat, lumea a devenit și mai sigură, iar Claus începea să fie comparat mai în glumă mai în secret cu un alt mare om cu C. Apoi unele zvonuri au ieșit prin gaura cheii afară iar jurnaliștii perfizi au auzit cum șeful NATO era dezmierdat și Cezar. Cine se poate pune cu Cezar? Iar Cezar voia valiza cu el, voia să îi înțeleagă greutatea.

 

 

23

 

„Hai la zid.” „Ce?”„Girls just wanna have fun.” „Ce?”

 

Olive se apropie și se ridică pe vârfuri, apropiindu-se de urechea lui Rafael și îi spune: „Cred că doar în ureche îți pot vorbi ca să mă auzi.” Se lasă jos și se uită intens și cu subînțeles la Rafael, zâmbind ușor rușinată. Rafael este confuz și se apleacă ușor spre urechea ei, strigând cât de mult îl ținea vocea: „Știai că piesa asta e scrisă de Hazard?” „Ca și întâlnirea noastră.” „Nu, ziceam că e scrisă de Robert Hazard și nu de Cyndi Lauper cum crede toată lumea.” „Cine e Cyndi Lauper? Girls just wanna have fun.” „Cum cine e? E cine cântă melodia.” „Nu sunt Cyndi, și cânt piesa asta destul de bine, sunt Olive și cred că ești drăguț, ce zici mergem la zid?”  “Da.”

 

Sute de picioare care țopăie și amestecă tot sângele din corpurile și așa încălzite ridică în aer sute de kilograme de praf format din elemente minerale cât și elemente sedimentare formate în milioane de ani de prelucrare în ere geologice prelungite și alternante. Iar acum sunt un fluid ultra instabil care, odată ce sutele de primate înnebunite de cuvintele și sunetele simple își vor fi găsit nevoia împlinită cu succes sau energia toată consumată, se va depune înapoi peste plaja lipsită de scopul primar, peste blocurile colorate stridente, peste zidul de sticlă și apa neagră a Mării Negre.

Olive și Rafael se strecoară printre dansatorii hiperactivi, printre mâinile agitate în aer și picioarele mișcate alandala. Se îndreaptă spre zid fiind ghidat de Olive care îl trage cu mânuța ei care e atât de mică că îi este frică să nu se topească în mâna lui.

 

Ajunși la zid, amândoi se sprijină cu spatele spre el. Panourile sunt ușor inclinate spre interiorul mării iar apa rece absoarbe oboseala și căldura, acționând ca un pansament pe mușchii solicitați. Amândoi se uită la stele fără a simți o oarecare nevoie de a vorbi ceva anume, dar dintr-un motiv oarecare încă se țin de mână. Olive zice fără a-și lua ochii de la stele: „Știi în seara asta nu va ploua. Știu, zici, sunt șanse destul de mari să fie așa, că e senin și oricum nu a mai plouat de atâția ani la mare, dar îți pot zice cu  sută la sută certitudine că nici azi nu va ploua.” Rafael nu zice nimic, dar brusc îi este foarte sete. Simte cum tot ce ar trebui să facă ar fi doar să bea un pahar nesfârșit de apă rece. Nu își ia ochii de la stele și își aprinde o țigară ca și cum ar fi țigara de după. Se concentrează pe un vortex de fum alb și zici că se trezește să întrebe: „De ce?” „Nu e complicat, dar nu vei înțelege. E ceva legat de norii care nu se mai formează. De culoarea lor și de pufoșenia lor. Știu, nu are sens, dar te pot asigura că așa e.” „Așa e, nu înțeleg. Dar să știi că nu sunt prost. Nu înțeleg despre ce pufoșenie vorbești când ei nu există.” „Există, tot timpul există. Doar nu îi mai pictează nimeni, nu mai sare nimeni pe ei... și așa nu se activează.” Rafael mai trage un fum de țigară, se uită la Olive și constată cât de serioasă e. Apoi expiră prelung și observă cum fumul nu mai are culoare.

 

 

24

 

O carte se scrie ca un contract. Definești părțile și apoi scrii obiectul contractului. Te gândești ce probleme pot să apară și le combați direct. Pui și drepturi pui și obligații, apoi te umpli de bani. Mai ales daca cunoști pe cine trebuie si unde trebuie. Iar acela ești tu, iar tu chiar vrei să faci bani.

Era ora 14:00, după-amiaza, și Uptinski era obosit, iar Ivan prepara ceaiul. Era momentul preferat al lui Ivan din zi. Putea sta în bucătărie fără să fie urmărit în permanență de ochii aceia de mort umblător care se credea zeu pe pământ. Putea să ia apă și să o filtreze. O filtra pentru a-și consuma timpul, pentru a putea să fumeze ceva. Fuma pentru a-și alunga frica. Știa că are zile numărate, știa că Uptinski va muri și el îi va urma soarta îndeaproape, ca și apropiații faraonilor. Dar nu i se părea rău. Măcar putea citi, putea să se scufunde într-o lume imaginară în care el călărea pe idei neînchipuite de capul lui. Idei pe care nu le-ar fi gândit dacă ar fi rămas în peștera din care a fost scos. Putea citi cum Dumnezeu nu există și cum oamenii pot să existe atât în stare naturală, cât și în una anormală. Se gândea Ivan, el nu exista în stare normală. Nici măcar nu era atât de gay, adică putea să iubească femeile și să fie mult emoționat de ele. Putea să se gândească cu admirație și cu ardoare la fete, cel puțin cele pe care și le mai amintea. Ceea ce nu putea spune despre Uptinski, el era tot timpul acolo și nu îi trezea admirație.

După ce filtra apa prin mai multe filtre, o punea la fiert. Fiertul dura la fel de mult timp, dar era liniște. Nu trebuia să asculte o respirație sacadată, enervantă și plină de medicamente. Medicamentele țineau în viață un corp care, de fapt, începea să putrezească pe interior. Și moartea care îl săpa nu avea să se oprească. Știa. Știa cum știa că numele lui nu era Ivan, cum știa că el era purtător de HIV, dar că nu putea transmite, cum l-a luat din pușcărie de la medicul său care i-a făcut injecție de penicilină cu aceeași seringă ca și la restul deținuților. Știa că nu avea multe șanse, dar se putea gândi la Kafka. Putea să se gândească la oamenii viitorului, se putea gândi la frații lui pe care nu i-a văzut de mai mult de zece ani și care nici nu știa pe unde sunt.

După ce fierbea apa, punea un plic în ceașcă și turna peste ele apa fierbinte. Amesteca încet și lăsa un minut, apoi mai amesteca un pic. Ceaiul trebuia să fie tare pentru a nu da de bănuit. Va pune doar o picătură, doar atât e suficient, așa spera, așa i s-a spus. O picătură pe zi în ceai și nu va simți nimic. Apoi îl vor extrage și i se va da antidotul și pașaportul. Pașaport nou și bani contra moarte.

„Uptinski, uite ceaiul”, apoi sorbește ușor din el ca să demonstreze cât de bun e, „hai, știi ce bine îți face. Îți mai dă energie și poți să termini toată treaba aceea importantă pe care o faci acolo.” Mai sorbește o dată, dar mai puțin, apoi o lasă pe masă. Înghite, tot timpul înghite, nu crede oricum că va scăpa. Oricum va fi îngropat odată cu el, într-o îmbrățișare veșnică, țarul și țăranul, împăratul și cerșetorul, cel mai mare și cel mai mic ce nu a vrut decât să mănânce o dată, nu a vrut decât să îi dea o bucată de pâine fratelui său mai mic. Nu a vrut în pușcărie, nu a vrut să fie marioneta nimănui. Dar așa a fost contractul.

 

 

25

 

Dar asta nu este o carte. Și atunci nu are nici început, nici sfârșit. Nu are cuprins și nici personaje tridimensionale, sau chiar pe patru dimensiuni dacă adăugăm timpul. Iar dacă privești dintr-o perspectivă mai largă, nici nu recunoști peisajul.

Rachetele atomice au zburat, dar au fost deviate către poli. Oamenii s-au grăbit și au construit megastructuri care înconjoară apele, pentru a nu pierde tot uscatul, dar cu râurile a fost tare complicat. Noroc cu marele cercetător român Emergescu, care de nicăieri a venit cu soluția și la râuri, cu acele lifturi de apă.

Suntem în marea umbră a apelor ridicate și totuși ni se pare că este ok, că încă ne putem juca cu planeta asta și mai construim ziduri, mai aruncăm sateliți în spațiu care se îneacă în mizeria cosmică, rachetele lui X Musk încă nu au ajuns la Marte, iar Virgin Galactic aspiră încet spațiul orbital cu promisiunea că sateliții nu o să mai cadă loviți ca muștele bete toamna. Doar Claus veghează în centrul capitalei, călare falnic pe calul lui de plumb, cu zâmbetul lui de Terminator, învingătorul lui Uptinski.

Cum nu este o carte, nici nu mor personajele, pot trăi în incertitudine suspendată în imaginația unor adolescenți rebeli care, când văd un delfin alb în Marea Neagră, își scot ventuzele și încep marea escaladare. Legenda lor spune că dacă ajung sus, până când dispare delfinul, pot sărută cea mai frumoasă fată și primesc și un shot gratis. Dar cel mai mult contează că în lumina lunii, ușor în ceață, pot spera la ideea unei reveniri la lumea veche, la o viață liniștită, fără măceluri și arme atomice orbitale, fără rații la mâncare și stingere a luminilor noaptea, fără festivaluri estivale care țin exact 3 zile și fără frica că nu va mai ploua niciodată la mare.

Olive își scoate ventuzele și începe cățărarea. Rafael și le scoate și vrea să o ajungă. Nu a înțeles de ce urcă ea, doar este fată, plus că nu s-a tras focul de avertisment, ceea ce înseamnă că nu este niciun delfin. Fiecare dezlipire și lipire înapoi a ventuzei pe sticlă este un pericol în sine. Acestea sunt mecanice și în funcție de cum le aplici, ai sau nu suport pe plexi. Plus că evident că este interzisă escaladarea, nefiind puține cazurile de persoane mai puțin experimentate care își pierdeau concentrarea și alunecau până jos, acuzând dureri groaznice de picioare, spate sau, mai rău, lipsa lor. Voia să o ajungă, dar și să stea în urma ei puțin, dacă e cazul, să o prindă de o mână, să îi atenueze alunecarea. “Dar de ce urcă?”

 

Olive urca cu îndârjire și determinare. Fiecare mișcare este calculată de parcă asta a făcut în fiecare weekend în ultimii șapte ani. Mâna dreaptă dezlipită, o ridică și o lipește cu 20 de centimetri mai sus, apoi același lucru cu piciorul stâng, apoi mută mana stângă apoi piciorul drept. Un ciclu complet, repetat într-un ritm amețitor sub ochii celor de pe plajă, în lumina reflectoarelor și sub sunetele sirenelor poliției. Rafael îi urmează urcarea în același ritm, transpirația deja este abundentă pe spate, pe piept și pe față. Briza este mult mai rece aici sus și este foarte conștient de ea. Simte cum îl pătrunde o dată cu briza și o frică rece de eșec.

 

"Cum era? Frica este moartea minții, arde-o-ar focul. Nu-mi va fi frică, o să mă eliberez de ea și o voi exploda. Și când mă voi uita înapoi nu va fi rămas decât pământul pârjolit și eu.” Cu mai multă încredere, cu un suflu nou, Rafael urcă în continuare.  De jos, se poate vedea că poate ambii se vor apropia in același timp de partea de sus a zidului, de “terasa supremă” cum i se mai spunea.

Olive a ajuns prima. S-a așezat cu spatele la mare și cu fața spre petrecerea ce a înghețat în așteptare. Apoi își scoate ventuzele de la mâini, mai întâi de la mâna dreaptă apoi de la stânga. Apoi de la picioare. Și le pune lângă ea, pe terasă. A ajuns și Rafael și se uită uimit la ea. "Ce faci?", ar întreba dacă ar mai avea suflu. Olive apoi își scoate tricoul și încălțările și rămâne doar într-un fel de costum de baie colorat în verde. Se ridică în picioare și se îndreaptă spre mare, parcurgând terasa. "Vino, Rafael, îmi datorezi un sărut!" se ridică de pe terasă și el, își scoate ventuzele și le lasă jos. Își scoate și el tricoul ud și o urmează spre mare. "Stai, știi că nu e voie!" "Și când a oprit pe cineva asta?"

 

Începu să fugă și la marginea terasei chiar sări în mare cu capul în față, cu mâinile împreunate în formă de daltă. Rafael fu complet șocat și nu mai avu timp să gândească și o lua imediat și el la fugă, repetându-i întru totul mișcările. Fu din nou șocat când simți apa călduță în jurul lui, moliciunea și vâscozitatea prietenoasă. Înotă câțiva metri plin de energie apoi dădu de Olive care plutea chiar lângă. “Sper că ești pregătită.” “Ai venit cu sărutul ucigaș?” “În orice caz, va merita tot efortul,” și o luă în brațe. Pielea ei mai moale ca marea se lipi de pielea lui acum caldă. Marea îi ținea la suprafață în cea mai bună bula a ei. Iar când buzele li se apropiară în sfârșit, undeva departe se auzi un țipăt de delfin alb „a-fel, a-fel ”.

 

Jos la bar, două shoturi erau pregătite, așteptându-și învingătorii. Ivan se abținuse să nu pună o picătură în plus în fiecare dintre ele; obiceiurile vechi se uită greu. Zâmbi și își luă cartea lui neagră și începu să citească mai departe despre lumea fără dumnezei, despre primii oameni, despre vânătorii-culegători liberi.

 

Petrecerea își luase o pauză binemeritată, iar acum părea mai efervescentă ca niciodată, cu mâini și picioare zburând în toate direcțiile, mai energică. Din boxele imense bubuia în toată Vama Veche o melodie veche de la sfârșitul lumii, aruncând versuri spre toți adolescenții: „We don't fear you, we don't fear you, We've got love and music, love and music”. Din când în când, se vedeau perechi care urcau pe ziduri, spre disperarea câtorva polițiști prezenți. O mare de adolescenți ia cu asalt Marea Neagră, linii albe care curg încet spre terasa supremă, prima dată mâna dreaptă o ridici și o lipești cu 20 de centimetri mai sus, apoi același lucru cu piciorul stâng, apoi muți mâna stângă, apoi piciorul drept. Un ciclu complet, repetat într-un ritm amețitor la întrecere cu urmăritorul tău. 

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

HÆLOS - End of World Party

 evi10 | 0live