Totul începe cu un vis, iar dacă e să visezi, e bine să o
faci în stil măreț
În profunzimea mea, dacă există așa ceva, mă leagă indisolubil ceva de pământul
crud și de forma lui de dealuri. De dealul de lângă casa copilăriei mele, care
era absurd de abrupt, ca majoritatea dealurilor din sat. Apoi, dacă te
îndepărtai de sat, dealurile deveneau molcome și plictisitoare. Cel de lângă
casa mea era chinul meu în fiecare zi, o luptă cu forțele naturii.
Iar acum mi-e dor de el.
Și chiar de munca grea la pământ, de datul periculos cu sania pe văile rapide,
de peisajele violente ale naturii.
Zilele astea, așa, pe înserat, pe un deal la fel de abrupt, dar mult mai înalt,
mi-am amintit de peripețiile copilăriei și m-a trecut un fior. „Aici îmi fac
casa”, mi-am zis în minte, ușor mirat, iar fiul meu de doi ani, de parcă mi-ar
fi auzit gândul, a confirmat simplu: „Da” și a dat serios din cap.
Am urcat amândoi în mașină înainte să înghețăm de tot și am coborât de pe deal,
iar în abisul deja nocturn, cu priveliștea apusului în piept.
Apoi, în câteva zile și după un roi nesfârșit de apeluri telefonice, am găsit
un om care vindea acolo o parcelă. Imensă. Aproape plată. Și cu arbori mulți
într-un capăt. I-am zis: „Hai să negociem”, sperând să nu-l sperii și să nu-l
fac să se retragă. Dar a vrut el să vândă și mi-a lăsat chiar mult. Mi-a părut
rău că am negociat; aș fi dat oricât pe acel teren, pe acel fior.
Orice vis are nevoie de multă pricepere și organizare
Mi-am pus imaginația la treabă, am schițat câte ceva, apoi mi-am amintit cât de
prost stau cu desenatul în general și cu cel arhitectural în special. Am tras două
linii mai frumoase, mai trag două și apoi sfârșesc cu clasicul desen: un
triunghi peste un pătrat pe care sunt mâzgălite două pătrate, în stânga și în
dreapta ușii, iar din horn iese naiv un fum rostogol, chiar dacă e vară afară.
Nu merge așa.
Am lăsat desenul baltă rapid și am mers în living să anunț: „Ne facem casă!” și
i-am arătat soției opera de artă. Soția s-a uitat la desen, apoi la mine, apoi
a râs scurt și și-a văzut mai departe de carte. „Dede, vorbesc serios, hai să
luăm mașina și să mergem să-ți arăt!”
În mașină rulează ceva liniștit, o ciudățenie clasică ce nu
are nicio legătură cu gusturile noastre muzicale, care se încadrează undeva mai
spre rock.
Ajungem sus pe deal, deschid ușa, las jos copilul și acesta începe să zburde
fericit, îndreptându-se spre copacii uriași, noi abia ținându-ne după el.
Sub copaci se împiedică, cade pe un morman de frunze și începe să le arunce în
sus și să râdă extaziat. Mă uit la Dede zâmbind fericit. „Da”, zice ea și
zâmbește nesfârșit. Asa am luat terenul
Și aici începe iar show-ul.
Caută arhitect, explică-i, încearcă să-ți găsești cuvintele: zici că vrei
clasic, dar nu prea, dar și modern, și să fie casă pasivă, dar să ai și lumină
multă, dar să fie comodă, să fie și cald și să vezi de peste tot peisajul, și
vrei și terasă mare, să pui în valoare copacii și să fie și loc de foișor, de
filme proiectate pe perete, și neapărat un beci și o pompă de căldură, și
materialele să nu îmbătrânească urât în timp, dar să fie plăcute mereu. Vai!
Organizarea se face cu oamenii potriviți
Dar am avut noroc. Arhitectul a înțeles tot. A vorbit aceeași limbă și cu mine
și, mai ales, cu soția. L-am ales după lupte grele duse pe baza portofoliilor
văzute. Văr primar de-al unei colege de la muncă, a făcut facultatea în țară,
dar a fost și prin Suedia la ceva pregătire și cu Erasmus în Italia, iar la
licență a avut o reinterpretare a stilului brâncovenesc. Ce vorbești, domnule!
Ne-a prezentat câteva idei și am decis cu toții că e OK. Am ales o variantă la
care nici nu m-aș fi gândit înainte să ne-o arate. Aia a fost.
Am văzut că merge treaba în direcția bună și am continuat să am încredere în
concept.
Apoi, tot arhitectul mi-a recomandat și un constructor cu multă pricepere și
precizie. Totul la milimetru, fără surplusuri și neprevăzute, calculat și eco. Asa
e pe hartie. M-a întrebat constructorul, așa, într-o doară: „Doriți să fie mai
bun sau mai de buget?” Zic: „Ieftin am mai văzut, acum nu bugetul contează. Nu
trebuie să fie neapărat scump, dar vreau să-mi placă la sfârșit.”
Se duce omul meu, inginerul, la birou și îmi dă un mail cu
un document Excel. Zice: „Mă anunțați când ați studiat tabelul, dar să vă
uitați de acasă, pe îndelete.” Mă uit nedumerit la mail și zic: „Ce poate fi
așa complicat?” Deschid tabelul, văd acolo niște beton, niște armătură, ceva
cofraje, manoperă. Aproape că exclam cu voce tare: „Se rezolvă rapid!” Dau
câteva telefoane și îl sun înapoi pe inginer. Zic: „Am rezolvat.” „Așa repede?”
„Nu e așa complicat, dom’le, să cumperi niște beton.” „Așa este”, confirmă el
și se instalează un moment de liniște. Zic: „Mi-a scăpat ceva?” „Așa aș zice:
următoarele douăzeci și ceva de pagini.” Moment în care inteleg că s-ar putea
să dureze al naibii de mult să citesc tabelul și apoi să mă ocup de el. Nuuu,
asta nu e de mine. Zice: „Vă trimit un pont imediat.” Zic: „Tot pe mail?” „Da,
dar îl puteți citi acum, nu e problemă.”
Era un link. Zic da, m-a rezolvat omul meu. Bine, hai să vedem.
Acolo era o promisiune de la Depozitul Virtual. Ne dai
devizul și noi îți livrăm ce ai nevoie. Tot, negociat. Fără bătăi de cap. Mi-au
sclipit ochii. Apoi citesc despre serviciul gratuit de achizitor materiale de
construcții și sun. Zic, am un excel și o problemă cu el. Omul râde puțin și
îmi cere documentul, tot așa, pe mail desigur. Îl trimit mentionand că are mai multe foi. De aici încep
întrebările, dar, spre liniștea mea, nu trebuie să răspund singur la toate.
Vorbește și cu inginerul, lămuresc necesarul, ce trebuie comandat întâi și
ce mai poate aștepta. El cere oferte, le comparăm, îmi explică diferențele,
discută cu furnizorii și urmărește comenzile și livrările. Eu mai zic ce-mi
place, mai întreb una-alta, dar nu mai stau cu douăzeci de numere de telefon și
trei variante de preț pe o hârtie pe care sigur o pierd. Când un material nu
poate ajunge la timp, mă sună cu o variantă pe care o verificăm cu echipa.
Aprobăm și mergem mai departe. Într-o seară închid telefonul și Dede mă
întreabă dacă am terminat cu materialele. Nu, zic, dar are cine să se ocupe, achizitorul meu de materiale de construcții.
Hai mai bine să alege un film pentru diseara. Aici nu a mers așa
repede.
Un vis indeplinit
în prima seară la casa nouă, printre cutii, o scot pe Dede
pe terasă. Nu găsim paharele, așa că torn câte un deget de vin în două căni.
Atâta organizare și tot bem din cănile de apa, dar vinul este imbatranit bine, asa
ca nu conteaza prea mult din ce-l bei. Copilul are treabă, mută niște frunze
dintr-un loc în altul. Apoi ne explică ceva foarte serios aratand in zare.
Dincolo de el, apusul cade peste dealuri și începe să se adune ceața. Mă
gândesc puțin la toți oamenii care au trecut pe aici, fiecare cu priceperea
lui, și la desenul meu cu fumul ieșind din horn. Bine că nu m-au lăsat să mă
ocup singur. Dede mă întreabă la ce mă uit. La nimic, zic, și mai stau puțin.
Mi-am dorit mult o casă, dar abia acum încep să pricep cât din visul ăsta nici
nu încăpea în desen. Cel mic vine alergând, îmi pune o frunză pe genunchi și
pleacă iar. Oare lui de ce o să-i fie dor? Mie de acest moment nepretuit.
<< Un exercițiu de imaginație Superblog pentru Depozitul Virtual>>
