Să gustăm prezentul

 

Mi se lasă peste umeri mari responsabilități, mai nou. Am copil, am soție și mă simt norocos. Am o casă mare și pare că m-aș lăuda, dar nu ăsta ar fi demersul. Mă bucur, e o bucurie vecină cu delirul. Simt câteodată că nu merit asta, sau dimpotrivă, că merit și mai mult. Sau mă întreb ce pot face pentru a îmbunătăți.

Și, discutând despre îmbunătățiri – acestea sunt uneori de dorit, alteori mofturi, dar ajungem și acolo.

Câteodată mă uit la lume, în jurul meu, și constat că urmează să se schimbe ceva. Lucruri care, la o primă vedere, nici nu le observi. Dacă le analizezi puțin, poți constata că se vor schimba. Inevitabil. Și dacă le rostesc, se întâmplă aproape imediat. E ca și cum le prezic sau le atrag. Ceea ce nu este adevărat, dar pare magic privit dintr-o parte.

Ce e cu astea?

Păi, există și reversul medaliei.
Când dorești să duci o viață mai bună, începi de la ce poți schimba. Și te apuci.
Nu mai fumezi, nu mai consumi atâta alcool, nu mai dormi alandala, te apuci grav de sport și mai și mănânci organizat.

Frumos. Clar.

Dar mai este un aspect legat de mâncare: calitatea ei.
Știi de blue zones? Deja cred că sunt celebre. Tot omul cu un pic de Netflix în casă a auzit de ele. Se zice că, dacă consumi ce trebuie, cum trebuie și mai ai și grijă de tine – adică cele de mai sus – te apuci să trăiești centenarul. Și interesant e că se pune ceva accent tocmai pe mesele vegetariene și, oarecum, printre aceste zone albastre intră și cunoscuta dietă mediteraneană.

Superbă dietă, nu?

Cu iaurt, cereale, multe legume, ierburi aromatice, semințe, poate un pic de carne de pește sau proteine din fasole neagră, niște ouă, lămâi, alte citrice, iar salate de tot felul – de rucola sau rădăcinoase – legate toate împreună de neasemuitul ulei de măsline extra-virgin.

Și atunci te pui serios pe treabă. Îți cumperi de toate. Le prepari, le combini și trăiești bine. Pui peste salate un strop de ulei de măsline Monini și papi cu poftă.

Rețeta simplă de bruschete

Zilele trecute am făcut o rețetă atât de simplă și gustoasă, încât simt că merită lăsată aici:
🍞 Prăjești câteva felii de pâine rustică.
🧄 Le freci cu un cățel de usturoi.
🍅 Așezi deasupra roșii cherry tăiate cubulețe, cu un praf de sare și busuioc proaspăt.
📌 La final, stropești totul cu ulei de măsline extra-virgin Monini.
Servești imediat. Rapid, sănătos și parcă dintr-un colț de coastă italiană.

                  Sursa - Monini

Și reversul medaliei?

Că e greu, în lumea asta nebună, stresată, la nervi umblată, să te ții de program. Să ai tot în casă. Să prepari tot timpul ceva. Să ai grijă de familie, să plimbi motanul. Să te bucuri în tihnă de tot ce ai. Să adormi mulțumit cu gândul că ziua de mâine o să fie iar o zi bună. Să zâmbești cât ți se bucură inima aceea sănătoasă și poate, dacă îi convingi pe vecini, să fie și ei ca tine. Să faceți o comunitate mare care să fie fericită și sănătoasă.

Și toate cu un strop de ulei de măsline Monini.

Presimt că așa o să fie. Și o să fie magic. Pare normal, pentru că se văd semnele. Pare logic și aproape de tot – exact matematic.

 

 ________________________________________

   Articol scris cu mândrie pentru SuperBlog

 ________________________________________

Despre școală, antreprenori mici și mari

 

Sunt un om obișnuit

Nu cred că sunt vreun ciudat și, cu siguranță, nu fac nimic care să pună pe cineva în pericol — poate doar în situații ușor jenante când pun întrebări prea multe. Sunt curios, dar fără vreo miză concretă. Nu mă interesează să rezolv probleme globale sau să pun lucrurile cap la cap pentru a schimba lumea. Pur și simplu vreau să înțeleg cum funcționează lucrurile și ce anume ne modelează ca oameni, cum funcționează lumea și de ce. E o curiozitate care nu ține neapărat de scop, ci de proces. Iar când am aflat ce voiam, închid subiectul. It’s done.

Nu mă interesează să transform informațiile în ceva aplicabil — nici politic, nici economic, nici științific. Într-un fel, sunt un colecționar de înțelesuri efemere. Școala tradițională m-a ajutat cât de cât în acest sens, cu excepția părții cu repetiția mecanică. Memorarea de texte și recitarea lor m-au epuizat mereu. Acolo m-am pierdut.

Sunt și alți oameni

Există, bineînțeles, și alți oameni la fel de „normali”, poate mai practici din fire. Sunt cei care vor să facă lucruri, să ofere ceva concret și, în schimb, să primească recompense. Sunt antreprenorii, cei care gândesc în acțiune. Îi vezi de mici: copii care vând limonadă la colțul străzii cu afișe colorate și prețuri rotunde, toate în stilul caracteristic naiv. În cartierul meu am văzut o astfel de scenă recent: câțiva copii, de-o șchioapă, vindeau limonadă cu 5 lei paharul, cu o nonșalanță adorabilă. Nu aveau un vad comercial mare, dar au primit susținere — câțiva vecini și câteva sute de reacții pe rețelele sociale.

Probabil că părinții le-au oferit acolo, pe loc, mai multe lecții decât poate oferi o oră de dirigenție: promovare online, relaționare cu clienții, gestionarea materiilor prime, colaborare în echipă. Lecții utile, chiar vitale, dar care lipsesc din curicula standard.

Ce nu învățăm la școală

La școală nu înveți educație financiară. Nici inteligență emoțională. Nici cum să administrezi un mic proiect. În afară de câteva școli foarte bune, aceste competențe lipsesc aproape cu desăvârșire. Iar sistemul în ansamblu pare, cel puțin din perspectiva noastră, ușor în derivă. Sau poate doar simțim asta, pentru că realitatea ne prinde pe picior greșit. Ori sunt eu desprins de prea mult timp de sistem. Dar dacă nu e așa?

 

Soluții? Da, există.

Printre soluțiile alternative se numără și Tribul Antreprenorilor — o comunitate formată din oameni care fac antreprenoriat zi de zi. Unii cu ani de experiență, alții aflați la început de drum. Ideea e simplă: dincolo de teoria frumoasă, ce contează este să ai cu cine discuta problemele reale. Iar experiența altora devine, astfel, una dintre cele mai bune surse de învățare.

În Trib există peste 50 de mentori — oameni cu rezultate, dispuși să ofere timp, sfaturi și viziune. Comunitatea de antreprenori crește constant. Nu e vorba doar de teorie, ci de expertiză practică. Iar totul funcționează sub o filozofie clară: dacă valul crește, toate corăbiile se ridică odată cu el.

Puterea rețelei

Un alt avantaj major este networking-ul. În antreprenoriat, rețeaua de contacte contează uneori mai mult decât produsul. Poți descoperi furnizori, clienți sau parteneri printr-o simplă recomandare. Uneori, o întâlnire întâmplătoare îți poate schimba direcția afacerii.

Se organizează și evenimente offline. Sunt locuri unde poți testa idei, discuta scenarii și primi feedback onest. Poate că unele idei se nasc chiar acolo, dintr-o conversație neașteptată.

Schimbul între generații

Interesant este că, dacă ești deja antreprenor, poți accesa și o versiune extinsă a comunității — una care include și un „spațiu” pentru următoarea generație. Ideea este ca adolescenții să poată învăța de la cei care deja au trecut prin greșelile tipice. Prin pachete speciale de abonament, se poate susține o tranziție lină între generații, iar afacerea poate continua fără ca cei tineri să repete exact aceleași erori.

Dacă există deja soluții funcționale, testate de alții, de ce să nu le folosim?

Ar mai fi de zis dar mai bine le descoperi singur.

 ________________________________________

   Articol scris cu mândrie pentru SuperBlog

 ________________________________________

Sub Chepengul Timpului

 

//2112//

 

Seara iar se lasă peste casa înaltă. Acoperișul din tablă albă, lucioasă pocnește din cauza eliberării tensiunii induse de căldura solară. De jos, din betonul încins, se ridică iar căldura înmagazinată peste zi.

Acum suntem iar francezi, ca în secolele XVII–XVIII. Și la fel de la marginea civilizației — dar nu pentru că am fi în Vest, sau mai ales în Est, ci pentru că... atât a mai rămas. Dar nu contează.

Închidem toți porțile. Le ferecăm bine — și ușile, și ferestrele. Intrăm în case și pornim aerul condiționat. Dar o casă mare, făcută cum trebuie, ține răcoare vara. E bine în casă, mai ales dacă nu te gândești la ce e pe-afară.

— Ai închis la găini, dulce soție?

— Da, dragul meu, pune pușca în cui și stai cu mine.

Pierre își ascultă soția. A fost acceptat greu în țară, iar Olivia a fost atât de bună să-l primească. Apoi l-a iubit. I-a arătat cum e Moldova și cum își poate scoate prostiile franțuzești din minte. Apoi ea a devenit „dulcea soție” — și îi convine. E tot aici, în satul lui Gory. Bunicul ei a ieșit din #RoMetaAfter și apoi a plecat la război. A zis că, oricum a murit o dată, măcar are șansa să mai facă un bine. Nu s-a mai întors de acolo.

— Dar la cal i-ai dat ovăz din ăla bun?

— Dragul meu, știi că la cal am grijă mereu.

Pierre se tot foi pe scaunul din bucătărie. Știa că mai e ceva. Nu și-ar fi putut aminti exact ce. Luă de pe masă o plăcintă de tip „poale-n brâu” — ultima obsesie a dulcii lui soții — și mușcă, încercând să se relaxeze.

Timpul se opri o secundă și parcă își aminti cum era în Bordeaux, în ultra-luxosul lui château, cum își savura în liniște vinul alb. O clipă de „douce amertume”, își șopti în gând.

— Știu ce e. Am fost azi să iau făină. Nu-mi amintesc să fi pus lacătul.

— Nu umblă nimeni pe-afară. Și mai ales la făină, noaptea, îi șopti Olivia, punându-i mâna pe a lui. Cum sunt plăcintele? Mi-au ieșit?

— Sunt delicioase. Mai mult ca data trecută. Cred că te-ai apropiat periculos de mult de perfecțiune. Știi că apoi nu mai faci...

— Pierre, nu e o pasiune banală. Am stabilit că fac din poale-n brâu o tradiție.

— Eu sunt fericit cu asta.

Apoi scoase din buzunar cele două cartușe, le cântări o secundă în palma și le depozită în singurul sertar cu cheie din bucătărie. Ar mai fi mâncat o plăcintă, dar își imagina cum, peste nu mulți ani, o să atârne pielea pe el și nu găsea asta atrăgător nici pentru el, nici pentru dulcea lui soție. Se așeză la loc și îi zâmbi stingher.

— Ce facem cu fetele? Chiar le trimitem la collège?

— Évidemment, Pierre. Nu suntem pe meleagurile lui Cantemir ca să creștem copii needucați. Ce vrei să facem din ele, épouses de berger?

— Nu... știi că eu sunt cu educația, doar că mediul nu e cel mai propice pentru așa ceva... știi oamenii ce cred.

— Adevărul e că îmi și pasă mult... În orice caz, un om deștept poate să se prefacă mai puțin deștept, dar invers nu prea iese, știi bine.

Pierre știa că ea are dreptate. Simțea și el că așa e corect. Simplu și adevărat. Dar era îngrijorat. Îl treceau pe spate tot felul de furnicături când se gândea că ele — fetele — ar putea păți ceva din cauza unor decizii luate de el. Și ea, dar și el. Voia ca ele să fie doar fericite, raze de soare care îl puteau pune în umbră până și în cele mai bune zile ale lui. Ale lui solaire. Da, groaznic.

Îl trecu un fior. Olivia tresări, și apoi, de-afară, se auzi un urlet prelung, animalic, îndepărtat și strașnic.

Pierre se scutură, se ridică, se îndreptă spre sertarul încuiat. Își luă câteva cartușe. Își luă pușca și merse spre intrare, murmurând:

— Frère Grandurs...

Olivia întinse mâna după o plăcintă și ciupi o bucățică pe care o duse spre gură. Nu se uită după el, nu-l opri, nu spuse nimic.

Iar Pierre ieși pe ușă.

Afară se făcuse deja întuneric. Parcă îi mai picase curajul. Se îmbărbătă cu o inspirație profundă, cu ochii închiși. Hotărî că urma să facă măcar un rond în jurul casei, pe perimetrul gardului metalic.

O luă metodic, de la stânga: grajdul calului — totul era bine închis, iar calul părea liniștit. Trecu pe la găini, care, într-adevăr, erau toate în adăpost, cârâind liniștite. La depozitul cu cereale, și aici era încuiat bine.

Merse spre poarta principală a curții — însă aceasta era neîncuiată. Îndrăzni să o deschidă încet, fără zgomot, și ieși în stradă.

Era o liniște brută; nu se auzea nimic anume, poate doar, în depărtare, câte un sunet surd. Îl trecu un fior. Nu obișnuia să iasă noaptea — era, cumva, un tabu.

Intra înapoi în curte și, de data asta, încuiă bine poarta. Se calmă în sinea lui, mulțumit că nu ieșise degeaba.

O lua la pas rar și atent înapoi spre casă. Își imagina, din cine știe ce motiv, cum ar fi dacă Grandursul s-ar afla în grădină — și i se zbârli pielea pe el. I se făcu frig pe loc și începu să tremure. Se grăbi cei câțiva pași până la casă, fără să mai fie atent la cum mergea.

Se împiedică și căzu, întinzând brațele în față ca să nu se izbească de betonul rugos. În același timp, un zgomot se auzi din grădină, înghețându-i sângele și înăbușindu-i înjurătura care stătea să iasă.

Inspiră adânc și se întoarse. O umbră imensă se apropia alene de el.

De jos, sprijinit în pușcă și cu genunchiul pe prima treaptă, trase o dată. Apoi, imediat, mai trase încă o dată.

Umbra păru că îngheață pentru o clipă, apoi se lăsă ușor în față și înaintă din nou, mai încet, horcăind. Pierre își căută febril prin buzunare, mai găsi un cartuș și îl puse imediat în pușcă. Trase.

Umbra se aplatiză și, cu o ultimă mișcare, își aruncă una dintre labele imense în față, totul oprindu-se într-un bufnet și un urlet al lui Pierre.

Se auzi ușa de la casă, apoi pașii ușori pe cele patru trepte care duceau spre Pierre. O lanternă stabilise, cu un fascicul orbitor, că umbra neagră dispăruse, iar Pierre zăcea întins pe spate, cu trei cartușe lângă el și cu piciorul drept într-o poziție nefirească.

— Pierre, ești rănit?

Bărbatul își deschise ochii cu un calm nefiresc și se uită la soția lui. Zâmbi, privi aleea betonată din fața lui, constatând ce văzuse și Olivia. Se întoarse cu fața spre ea și, zâmbind:

— Să-l fi văzut pe celălalt... din păcate, e un laș.

— Te doare piciorul?

— Nu, nu cred.

— Hai să mergem în casă, viteazule!

Îl ajută să se ridice, susținându-l mai mult din partea dreaptă. Pierre simți o durere ascuțită în picior, dar strânse eroic din dinți. Cele patru trepte păreau o veșnicie, dar au ajuns la ușa metalică pe care au și intrat. Înăuntru, Pierre se trânti pe un scaun de bucătărie. Văzu plăcintele de pe masă și zâmbi din nou. Olivia îi puse un scaun în față și îi ceru blând:

— Hai să punem piciorul sus, să mă uit.

În acel moment, luă și lampa cu ulei, iar curentul electric se întrerupse la acest semn.

— E rău, dar bine față de ce mă gândeam eu... — constată Olivia, uitându-se la piciorul umflat și înțepat adânc în trei locuri ale tălpii. — Nu pare să fie fracturat nimic.

Continuă examinarea, apoi își mai luă o lampă și ieși din bucătărie în camera alăturată, unde cămara se extindea în subsol printr-o trapă verticală de tip chepeng — o construcție făcută pe timpul războiului, care ținea loc și de adăpost antiatomic dar și de beci.

Luă de acolo o sticlă prăfuită și pătrățoasă. Îi șterse eticheta pe care trona, cu un scris medieval, auriu, cuvântul „Miorița”. Verifică sigiliul și constată că respecta criteriile ei de integritate. Apoi, rapid, urcă treptele metalice grăbindu-se strategic la Pierre.

                              sursa - Beciul Domnesc

— Oh, nu... nu coniacul! — protestă Pierre.

— Vom sărbători acum — spuse Olivia. E momentul acela.

Desfăcu sigiliul, turnă câte un deget din lichidul chihlimbariu în două pahare și îi întinse lui unul.

— Noroc!

— Santé!         

Pierre înălță paharul și înghiți cu gust de caramel și vanilie. Olivia presăra tifon pe rană și tampona ușor:

 — Mai pui puțin, dulce soție?

Olivia turnă încă două degete, sorbi și zise:

— Acesta e leac și pe exterior, și pe interior. Doar sper că nu s-au trezit fetele…

— Mamii… — șopti cea mică de la ușa bucătăriei. — Am visat urât ceva cu grandursul.

— Hai, vino aici, copila mea.

Cu pași timizi veni și cea mică, apoi și sora ei mai mare, care stătuse în umbră.

— Ce s-a întâmplat? — întrebă cea mare, văzând rana.

— L-am alungat, spuse Pierre, sigur pe el. — Nu ne mai face probleme.

— Tatăl vostru e foarte curajos și are grijă de noi. Dar aici e o zgârietură mică.

— Mi-o-ri-ta…? — silabisă cea mică. — Ce înseamnă, mami?

— E un vinars, draga mea, dar e doar pentru cei mari. Vrei să miroși?

— Miroase a fructe confiate… și alcool!

— Așa e, de-aceea e pentru cei mari. Hai, fugiți la somn.

Cea mică îi dădu o îmbrățișare mamei, apoi lui Pierre și apoi fugi îndată. Cea mare rămase neliniștită:

— E în regulă, draga mea, șopti Pierre. — L-am speriat bine pe Grandurs.

— Dar dacă revine… nu fu convinsă fata.

— Sunt sigur că nu revine. Vom cerceta mâine și, dacă e cazul, poate vom porni o vânătoare ca pe vremuri.

Apoi o trase în brațe, șoptindu-i:

— Ma douce.

Olivia se apropie și ea, formând un trio strâns sub lumina caldă a lămpii cu ulei. Apoi plecă și fata cea mare, lăsându-i pe cei doi singuri. Pierre o cuprinse strâns, simțind cum li se reglează ritmul inimilor, și știu că nu erau doar supraviețuitori, ci și păstrători și făuritori de tradiții care vor dăinui dincolo de umbre.

 ________________________________________

   Articol scris cu mândrie pentru SuperBlog

 ________________________________________