24 aprilie 2025

Tiempo de Miel


Soarele părea să atârne la nesfârșit între cerul cu o adâncime nedefinită și întinsa mare de trestie de zahăr. Gory, între două vârste, se juca cu două fire din barbă, pierdut cu ochii în zare și cu o mică nehotărâre în ei. Se gândea dacă, într-adevăr, firele albe, recent descoperite, chiar îi conferă un oarecare grad de eleganță și calm sau dacă era doar un fel al ei de a-l liniști.


În ultimul timp, îl tot agasau astfel de întrebări — evident că, da, îmbătrânește, chiar dacă speranța lui era că ar mai avea măcar 20 de ani buni… și poate încă vreo 20, mai chinuiți, așa. Îl supărau aceste gânduri, mai ales că nu se decisese dacă ultimii 20 de ani, cei chinuiți, meritau să le afle gustul sau mai bine ar încheia socotelile cât traiul încă era dulce și confortabil.


Își pusese viața pe calea bună — altfel, n-ar fi avut timp de astfel de gânduri. Copiii deja se gândeau la viitorul lor; drept e că nu tare îndepărtat, dar dacă își făceau planuri de luni pentru sâmbătă, deja i se părea un mare avans. Era mai mult decât planuri de-acum până peste o oră — cum nu erau în stare să-și planifice nimic nici măcar mai departe de anul trecut. O mare realizare, pentru care, totuși, nu credea că are vreo contribuție. Totul era meritul lui Dede, care acum se aranja în cameră.


Nu înțelesese exact de ce a fost nevoie să meargă înăuntru și să piardă, probabil, hora dorada.


Chiar amplasată în câmpul de trestie, casa era specială și prin felul ei autentic în care fusese construită. O construcție pe o fundație solidă, din piatră aparentă, în stil românesc, cu pridvor nu mai lat de un metru, orientat spre sud, și cu o streașină care te apăra de soarele arzător din miezul zilei și de ploile torențiale de vară. Părea desprinsă de pe o bancnotă veche de 10 lei, cum nu mai găsești acum nicăieri, odată cu trecerea întregii Europe la moneda unică... Vremuri ciudate și tulburi, se gândi Gory, și le alungă cu o mână.


Totuși, vremea era perfectă acum — nici vântul nu se prea simțea, doar unele gângănii care se învârteau în roiuri, aparent fără destinație, se mai puteau abia auzi.

sursă: imagine generata  ChatGPT AI

Gândurile lui Gory se învârteau fără o destinație anume, când apăru Dede. Îi atinse umărul în trecere și apoi îi atinse ușor un obraz cu buzele ei parfumate. Se așeză pe un alt scaun, lângă Gory, și apoi privi câmpul cu trestie.

— E atâta dulceață în aer aici, e ca și cum ne-am afla într-un borcan cu miere… iar borcanul e făcut din apă sărată, exclamă Gory enigmatic.

Ca niciodată până acum, Dede nu simți nevoia să completeze și rămase să contemple.

— Nu facem o poză cât e hora dorada?

Dede își scutură părul, lăsând un val de parfum de citrice să împresoare pridvorul, părând a contrazice mii de ani de istorie românească. Apoi se mulțumi să zâmbească, lăsând întrebarea fără răspuns.


Gory își căută telefonul prin buzunar. Butonă puțin și apoi se uită din nou la Dede, dând de înțeles că sunt pregătiți. Se orientară cu fața spre soarele luminos și roșiatic, lăsând în urmă câmpul cu trestie, iar în plan secund — îndepărtații munți din est. Gory apăsă de mai multe ori, pentru a fi sigur că aplicația de poze are suficient material pentru a scoate o imagine prelucrată idealizat, cât mai bună.

Dede se așeză iar pe scaun, uitându-se dincolo de capătul mării verzi.

— Știi, sunt mulțumită. Ai zis mereu că nu sunt, dar sunt. Cred că și înainte eram cumva împăcată, dar acum mă simt… inundată de această mulțumire.

Nu zâmbea. Nu era nici tristă. Doar relata, privind în depărtare.

— Tu mi-ai adus acest refugiu, cu nesfârșita ta înțelegere. Știu, e frapant, dar tu m-ai înțeles mereu.


Gory își întinse mâna peste a ei. O ținu simplu de mână și se uită și el în zare. Gângăniile din aer dispăruseră și părea că liniștea devenise absolută. Atât de liniște, încât părea că se auzea cum urma soarele să se scufunde, dincolo de marea de trestie, în cea a oceanului planetar — într-o cacofonie imensă, rezultată din explozia oceanului în contact cu astrul imens.

— Auzi oceanul?



Umbra neagră se instalase în pridvorul celor doi. Gory scoase din buzunar o brichetă și aprinse lumânarea tip pastilă de pe măsuța rotundă și joasă. Efectul luminos era minim, mai degrabă comparabil cu a unei stele îndepărtate. Aprinse și a doua pastilă — parfumată, cu efectul de a turmenta țânțarii rătăciți prin lanul de trestie.

Din măsuță, dintr-un compartiment secret, cu proprietăți termoizolante, scoase o sticlă veche și prăfuită. Dede zâmbi la vederea acesteia și își aranja rochia roșie, lăsând să i se vadă picioarele lungi, de un alb strălucitor, cu brățări aurii la glezne.

— L-ai păstrat, observă ea.

sursa: Grand Reserve, Beciul Domnesc

Gory nu spuse nimic. Îi turnă cu grijă în pahar — vinul curgea ca o promisiune roșie, densă,  plină de istorie. Era o Feteasca Neagră de la Beciul Domnesc Grand Reserve . Nu era pentru o aniversare, nici pentru o sărbătoare. Era pentru momentul acesta. Pentru tihna aceea rară, dulce, fără cuvinte. Pentru o poveste care nu trebuie spusă mai departe pentru ca ea se trăiește.

Sorbiră încet, iar noaptea densă se filtra printre firele de trestie, în timp ce parfumul vinului plutea în aer, împletindu-se cu liniștea ca o rogojina imensa. Totul părea să capete greutate. Tradiția. Privirea. Femeia. Spectacolul. Amintirea.

— Știi ce-mi place? Șopti Dede după un țipăt prelung de pescăruș.

— Ce? Tresări Gory calm.

— Că nu e nimic extravagant aici. Doar noi. Și-un vin care ne știe rostul.

 


 ________________________________________

   Articol scris cu drag pentru SuperBlog 

 ________________________________________


23 aprilie 2025

Bosfor Express via Vasco

 

Uneori îmi pun rucsacul în spate, căștile în urechi, ochelarii de soare tip aviator pe ochi și mă duc la Gara de Nord. Aleg un peron la întâmplare și urc în tren. E ca și cum ai învârti un glob pământesc și ai pune degetul la întâmplare, fără posibilitatea de a schimba destinația. Ai urcat în tren și aia e — vezi unde ajungi, mai vezi pe parcurs. Așa am vizitat Brașovul de nenumărate ori, marea, minunata, Sighișoara, Zimnicea și chiar Marghita. Da, mai sunt și alte localități în care am fost — nu e o listă exhaustivă.

 

Tot așa, în fața unui weekend prelungit și a unei iminente plictiseli, mi-am luat rucsacul pregătit în prealabil, mi-am verificat bateriile portabile și am înlocuit cartea. Apoi am luat-o rapid pe scări.

 

Am verificat ora — de data asta era 18:00. Mi s-a părut o oră bună și cred că nu am mai plecat niciodată la o oră atât de târzie. În stradă, am luat-o la pas rapid pe bulevardul Gheorghe Duca. Soarele îmi bătea fix în ochi, noroc cu ochelarii mei de soare tip aviator. Apoi am traversat și am intrat în impunătoarea Gară București Nord, cu aspectul ei neîngrijit.

 

Niciodată nu mă uit la tabela de trenuri — risc să fiu influențat. Am ales unul dintre peroanele pe care nu-mi aminteam să mai fi fost și pe care era deja un tren, așteptând pasagerii. Arșița dogorea totul, iar pe peron era extra-cald, așa că, fără să mai stau pe gânduri, am urcat imediat cu gândul de a mă răcori. Zici că e prima dată când urc într-un tren — doar știi că în tren nu merg niciodată prizele, netul, nimic... dar surpriză, de data asta chiar era răcoare.

 

Tabela de plecări-sosiri- gara de nord / sursa: https://www.pexels.com/photo/a-currency-exchange-office-16292307/ 

Aleg și eu un scaun și mă așez satisfăcut, cu gândul la noua aventură care mă așteaptă. Trenul pornește ușor, cu sunetul ăla familiar al șinelor. Zâmbesc fără motiv. Ce-o fi, o fi. Mă las puțin pe spate, îmi întind bine picioarele, trag aer rece în piept și simt că mă relaxez.

 

Apoi se aud niște pași zgomotoși și inegali — apare în dreptul meu tot un zâmbet transpirat și se oprește neapărat.

 

— Nǐ hǎo ma? mă întreabă, parcă zâmbind și mai tare. Îmi dă din cap în semn de salut și înțeleg că am încuviințat cumva să se așeze. Sigur, nu e trenul meu, dar vagonul e aproape gol. Iar eu, chiar dacă nu sunt neapărat antisocial, nu mă bag în vorbă în tren. Citesc, ascult muzică, mă uit la un film sau pe geam, scriu, la o adică, dar nu mă intru în vorbă cu oamenii. Am o filozofie nu neapărat poate cea mai bună dar în tren, de obicei, sunt oameni obișnuiți, povești obișnuite, le știu, nu sunt interesante.

 

Probabil că se și vede pe fața mea. De obicei sunt lăsat în pace. Nu și de data asta.

 

Apuc să-mi trag picioarele cât să evit impactul cu rucsacul tip butelie de gaz — gigantică, probabil la fel de grea — și apoi își mai aruncă două genți, de mă și mir cum poate căra atâtea un singur om. Și încă cu cât entuziasm.

 

— Zhè shì hěn hǎo de! exclamă, de parcă trenul nostru e cel puțin un Orient Express cu reduceri la rață prăjită. Nu pare să observe că nu înțeleg nimic sau doar nu-l interesează. Apoi îmi întinde o sticluță cu un lichid verzui, pentru care îl refuz politicos. El tot insistă și eu refuz tot mai ferm, până pare că cedează și pune sticluța pe măsuța dintre noi. Apoi mai scoate telefonul, o tabletă, o hartă din hârtie din aia, fizică, din celuloză și o mini-boxă portabilă. Mă minunez tot mai mult de norocul meu, cât și de nivelul de dotare al noului meu coleg de drum. Și apoi pune muzică în surdină.

 

— So, how you doing? — mă întreabă, cu un puternic accent.

Fără să gândesc mult, răspund:

— I am fine, thank you.

— Well, I mean... purpose? Business? Pleasure?

— Well, I am just tripping around.

— Right... translator?

 

Scot și eu telefonul. El scoate un dispozitiv mic, albastru, îngust, cu un ecran pe toată lungimea, dar sigur nu un telefon. Îl pornește zice ceva, ca o incantație. În câteva secunde, o voce digitală, calmă, traduce:

— Ești norocos. Trenul ăsta merge exact unde trebuie. Apoi se uită la ceasul de la mână. — A și pornit la timp. Si eu am noroc tot timpul. Mai ales când sunt cu oameni interesanți, așa cum pari tu.

 

Mă gândesc ce s-a întâmplat. Speram ca interacțiunea noastră să se oprească la două replici politicoase. În orice caz, nu mă simțeam atât de norocos, dar totuși intrigat de dispozitiv, am devenit.

 

— Ce device este acela?

Iar pronunță o incantație și apoi întinde spre mine dispozitivul.

— Te rog să apesi pe acest buton ca să știe că traduce din română în chineză. Nu traduce automat orice și nu trage cu urechea.

Apăs pe butonul indicat și rostesc și eu aproape religios – ce dispozitiv este acesta?

Prietenului meu i se luminează fața din nou și îmi arată teatral dispozitivul. Îl ține în mână cu mândrie, ca pe o medalie.

Răspunde mândru:

— Este un translator instantaneu Vasco Translator V4. Optzeci și două de limbi. Traducere instant. Nu am plecat fără el de când l-am descoperit.

 

Sursa: Vasco Translator

Apoi apasă din nou și vorbește în chineză. Vasco traduce calm:

— Ești doar în trecere. Îți place să te plimbi fără scop.

 

— Tu? — întreb eu, tot prin Vasco.

Răspunde imediat. Vorbește în rafale, cu entuziasm. Vasco traduce pe măsură ce el se oprește între fraze:

— Sunt în vacanță. Dar și într-o căutare personală. Nu caut nimic anume. Caut ceva ce nu știu că îmi lipsește. Poate o poveste. Poate o întâmplare. Vad când găsesc.

Face o pauză, mă privește, apoi spune ceva mai scurt. Vasco, translatorul vocal emite ințelesul:

— Îmi plac oamenii care nu vorbesc degeaba. Tu pari genul ăsta.

Îmi dau seama că încă n-am clipit. Sau respirat normal.

— Nu zic că trebuie să vorbim, întinzând mâna zice, eu sunt Lon, Lon Lee. Dar dacă tot mergem în același tren… putem să nu tăcem complet.

Zâmbește. Apoi, fără să mai aștepte, mai scoate și o cutie mică cu bomboane. Practic e ca acasă, mă gândesc.


Sursa: Vasco Translator


Îl privesc. Îl privesc cu curiozitate. Și, mai ales, fără să simt nevoia să închid conversația.

Când tehnologia nu mai e un zid, ci devine o punte. Când o interacțiune întâmplătoare devine o oportunitate. Nu am mai simțit de mult atâta naturalețe într-un dialog cu un necunoscut. Nu mai simt bariera limbii. Nici măcar bariera culturii. Acum pot avea în urechi muzică, dar și căști cu traducător Vasco Translator E1, pe care Lon le folosește din când în când. Îl văd cum le activează rapid, discret — traducere instant, din chineză în engleză, sau direct în română. Seamănă mai degrabă cu un picnic intercultural decât cu o simplă călătorie.

Și, pe măsură ce trenul înaintează, îmi dau seama că tehnologia asta — fie ea aparat de tradus, o pereche de căști cu traducător, fie un translator instantaneu — e mai puțin despre gadgeturi și mai mult despre conexiune umană.

 

tren gara de nord/ sursa https://www.pexels.com/photo/30807450/


Într-o lume cu 8 sau 9 miliarde de suflete, mii de limbi și dialecte, Vasco nu doar traduce. Vasco apropie. Ne face să ne înțelegem. Ne face să zâmbim fără motiv.



 ________________________________________

   Articol scris cu drag pentru SuperBlog

 ________________________________________


18 aprilie 2025

Merlot și băiatul care visa

 Gory, ca și Benjamin Button, câteodată pare că merge înapoi înaintând prin timp. Mai știi tipul acela cu copilul care se emoționa la venirea Crăciunului? Îți las link, să-l recitesti in caz că ai uitat.

Dar să revenim. Gory este acum foarte tânăr. Abia i se văd tuleiele pe față și, desigur, nu sunt nici unele albe. Se măsoară încă în „mare”, dar doar față de alți copii, și are bani cât maxim până la următorii bani pe care nu știe când îi va primi — dacă nu este deja în datorii.

Este foarte tânăr, am stabilit. Și, practic, sărac, confuz, fără serviciu, și doar cu bătăi de cap.

Dar are visuri mari. Se vede mare antreprenor și consideră că, într-o zi, lumea va fi a lui. Vede cu ochii minții, clar, cum — acum, doar a terminat și facultatea — nimic nu îi va sta în cale. Atât că, momentan, nici măcar bani de chirie nu are și stă la niște prieteni. Și mai contribuie și el: face curat (că mâncare nu știe să facă), spune și el o glumă bună, o vorbă de duh…

Dar azi e o zi specială. A ajutat un coleg la un proiect de licență, iar colegul, drept recunoștință, i-a dat o sticlă de vin.

— Uite, un vin special, ca tine, i-a zis și a zâmbit promițător.

Veni bucuros nevoie mare, încă cu zâmbetul pe buze, că uite, sărbătorește cu colegii de apartament, gustă un vin roșu în prag de primăvara, că nu mai avea răbdare să nimerească cheia în ușă. După ce reuși, într-un final, să deschidă, să intre, să pună haina în cuier, constată că apartamentul e gol.

O notă pe masa din bucătărie îl anunța că au plecat pe la casele lor, la părinți, mai devreme, cum vineri era liber.

— Merg acasă să mănânce bine… gândi Gory, cu un strop de invidie.

Se dezumflă, că era singur la apartament. Băgă sticla în frigider și, cu un pahar de apă de la robinet, se așeză la masa din bucătărie să se scufunde într-o mică depresie.

— Iar sunt singur aici, în orașul ăsta năpăstuit, fără job, fără prieteni, fără o iubită… N-am nici măcar mâncare. L-am ajutat toată ziua pe colegul ăla și mi-a dat, și el, o sticlă de vin. Scump te vinzi, Gory… Ești clar pe calea de ultra-succes. În ritmul ăsta, în doi ani ai casă, mașină, averi, copii mii și soția ta, care să te și iubească. Hai că ești total pe val…

Luă o gură de apă cu gust de clor, când auzi un „hey”. Evident că acesta este rolul unui pahar de apă — să creeze și mai multă apă: pe masă, pe bluză, inclusiv pe față, când te sperii crunt de ceva. Se ridică de la masă cu un sentiment ciudat: de frică jucăușă, dar și de frică de stafii, verifică tot apartamentul în căutarea vreunui coleg. Nu găsi pe nimeni, evident — apartamentul era, totuși, perfect gol.

— Probabil am auzit ceva de la vecini… sau încep să o iau pe ulei, vocifera încet, cât curăța cu o cârpă masa.

— Hey, mă auzi?

De data asta, știa că a auzit o voce feminină, ca un clinchet de zurgălăi. În mintea lui, deja nu mai conta rațiunea — trebuia să găsească vocea. Se uită prin dulapuri, prin debara, pe sub masă, în hol, în dulapul de pantofi — avea sens ca colegii să-i joace o farsă, poate un mic difuzor sau cine știe.

Renunță și se îndreptă spre frigider, cu speranța că poate mai era ceva de ieri prin oala aia mare cu ciorbă.

— Hai că e cam frig aici se auzi vocea cu gust de cireșe

— Bun, e clar. E vinul, spuse Gory. Nu se mai sperie și scoase sticla afară din frigider.

— În sfârșit… deci, până la urmă, sunt ceva speranțe și pentru tine. Totuși, cum ziceai că ai rămas atâta timp singur?

— Stai nițel, că ai trezit dragonul! zise Gory, scotocind prin sertarul cu tacâmuri după un tirbușon. Așa văzuse el că se desfac sticlele de vin.

— Știi că vinul roșu se servește la temperatura camerei, nu? zise sticla și se scutură ca de frisoane. Bine că nu e prea cald nici afară… ai și tu dreptate, zise cu un mic tremur ironic.

— Mă scuzați, domnișoară, e posibil să nu am tirbușon, spuse Gory, cu un aer protocolar de cavaler medieval ținând un cuțit in mână

— Nu, nu mă pretez la cuțit! Sunt... totuși, un Merlot de viță nobilă, nu un PET de la colț, mai bine mă pui înapoi in frigider

— Știi și tu că nu mai este cale de întoarcere, zise Gory și cântări în mână cuțitul. Se gândi câteva secunde și îl puse la loc. Se uită descumpănit la sticlă și îi vorbi: În seara asta, fie ce-o fi, dar sunt sigur că o să te gust.

Găsi banda care desface protecția dopului de plută și îndepărtă tot plasticul. Simți un mic progres.

— Pot să-ți sugerez ceva, dacă tot ești așa hotărât? zise sticla. Ok, nu e neapărat să răspunzi. Cuțitul era o metodă… am mai auzit legende, dar este una barbară. Noi preferăm lingura. Dar nu varianta cu îndesatul, e prea dificilă și poate crea accidente.

— Poftim? zise Gory, uluit. Încă nu-i venea să creadă că vorbește totuși cu o sticlă… nedesfăcută chiar. Să fi zis că a băut, măcar...

— Adică, îndeși capătul lingurii în dopul de plută, și apoi, cu mișcări de rotație în direcții alternative, tragi dopul afară. Nu mă crezi, dar părerea mea — și mă pricep la oameni — e că o să reușești.

Se uită lung la sticlă. La eticheta vișinie, cu fontul acela ce părea desprins dintr-o biblie veche, la pecetea care încorona sintagma „Beciul Domnesc” ca un jurământ rostit în șoaptă, și la arcul de piatră imprimat reliefat pe margine, cu grijă.

Privirea i se opri pe bourul din sigiliu. Nu-și dădea seama de ce, dar părea viu. Îi zâmbea — nu larg, nu ostentativ, ci așa… cu subînțeles. Poate chiar îi făcea cu ochiul. Sau își scuturase ștrengărește urechea.

Arcul din etichetă îl învăluia în abur, iar aerul din jur devenea din ce în ce mai rece. Gory nu mai era sigur dacă privea o sticlă sau o poartă.

Își dădu seama că e ridicol. Totuși, luă din sertar o lingură mare și o potrivi pe dop. Împinse, răsuci și, oarecum tensionat, aplică o mișcare care — în mintea lui de inginer — avea sens: tensiunea care crea frecare și pârghie, deci era logic să funcționeze.

Uimirea și satisfacția i se așternură pe chip când văzu dopul mișcându-se în sus. Doar un pic mai era. Apoi prinse dopul și cu degetele și insistă ajutând cu lingura. Dopul era pe jumătate ieșit când Gory deja simțea, cu mintea inundată de dopamină, gustul vinului corpolent și elegant — ceva cu fructe de pădure, poate și cu cireșe, exact cum i se păruse mai devreme.


„Ești un erou”, zise vocea, caldă și aprobatoare.

 sursa: BECIUL DOMNESC

Aruncă apa ce mai rămăsese în pahar în chiuvetă, înșfăcă sticla cu mâna dreaptă și se pregăti să-și toarne.

— Ok, ai meritat asta.

— Nu se mai termină cu vorbitul... mormăi el.

— Hai, ușor! Până acum ți-am făcut seara, nu? Dar mai am ceva pentru tine, zise vocea, cu un zâmbet   plin de subînțeles. Nu o să-ți spun să-ți pui trei dorințe sau ceva de genul. Știu că vrei bani și succes,  dar gândește-te un minut... 

Se lăsă o pauză. Nu lungă, doar cât un oftat scurt — dar încăpător cât pentru o revelație.

— Ce ți-ai dori cu adevărat?

Gory rămase un moment cu paharul gol suspendat între gânduri. Nu știa dacă era între el și sticlă o farsă, o halucinație, o revelație... sau toate trei. Se uită la sticlă ca la promisiune neclară.

— Cred că... mi-aș dori să nu mai aștept să fie bine. Să-mi fie. Atât.

Vocea râse ușor, cald.

— Mda, clasic răspuns de băiat bun. Dar merge. Ai trecut testul.

— Testul?

— Da, testul vinului cu personalitate. Dacă ziceai „bani”, mă evaporam.

Gory zâmbi, turnându-și acum in pahar si deja cu paharul aproape de buze.

— Atunci noroc. Pentru ce e.

— Și ce n-a fost. Dar putea fi, zise vinul cu savoare.

Și când gustă primul strop, i se păru, pentru o clipă, că toți anii grei de după n-o să mai fie chiar așa grei.

Poate că nu o să-i fie nici ușor, nici lin, nici cu dorințe împlinite imediat.

Dar o să apară și soția care să-i țină ochii deschiși la realitate și inima fierbinte. Și poate o să învețe să gătească. Poate o să deschidă sticle fără să vorbească cu ele. Poate.


Dar până atunci, acolo, în bucătăria rece, cu o sticlă de Merlot la aproape temperatura camerei și un pahar în mână, băiatul care visa s-a întors pentru prima dată spre bărbatul care urma să fie.


Și vinul... vinul — l-a înțeles.



 ________________________________________

   Articol scris cu drag pentru SuperBlog

 ________________________________________



09 aprilie 2025

Nu întreba ce vreau, știu deja

 

Dimineața este răcoroasă și e liniște. Te uiți peste valea ce se cască în fața ta, iar mai departe – cartierul cel mai rău famat al orașului. Urmărești în zare cum apune luna. Cât e ea de plină de sine, tot are urme pe chip, probabil din nu prea vechea adolescență. Îți pui mâinile pe față și constați că, totuși, ai fost cruțat: tu nu ai avut o istorie cu o acnee oribilă, doar oameni care nu te-au înțeles.

Te cauți prin geacă și găsești pachetul cu țigări. E un Marlboro Lights, cu zece fire. Îl deschizi, scoți o țigară și bricheta, ascunsă și ea tot în pachet. Cu un gest teatral de libertate, îți aprinzi țigara și te uiți cu satisfacție cum luna se scufundă cu totul.

— Hey, ești vreun dubios?

Te întorci mirat și, desigur, scuturându-te de cea mai bună sperietură trasă în ultimul deceniu. Mai tragi un fum și revii cu privirea peste oraș, parcă fără a avea cea mai mică intenție să răspunzi:

— Da, evident.

— Bun, mă bucur... aa, îmi dai și mie o țigară?

Îți scoți pachetul de țigări și îl întinzi fără să întorci capul.

— Mersi. Tu ce faci aici?

— Păi, ce să zic, aș putea să te întreb același lucru.

— Desigur, dar eu vin des în cimitirul ăsta. E preferatul meu. E mai urban, nu vezi prea multă verdeață sau dărăpănături de-alea... doamne ferește. Plus că tot timpul apar... "prospături".

Te întorci și te uiți doar puțin uimit la mogâldeața de om de lângă tine. Nu ești neapărat obișnuit, în cercurile tale, ca oamenilor care tocmai au murit să li se spună „prospături”. Pare nefiresc. Mai tragi un fum și e clar că nu e sigur cine e cel mai dubios de pe banca neagră pe care stați.

— Am venit de la un party. Nu a mai venit autobuzul și am urcat prin cimitir să scurtez.

— Ai obosit, este?

— Nu, e doar prea frumos. Mi-a plăcut cum a apus luna, plus că e liniște aici.

— Am înțeles, tu ești unul d-ăla... dubios romantic.

— Da? Sunt chiar așa mulți care vin dimineața devreme prin cimitire să stea cu tine la povești?

— Nu, nu aș zice. Dacă aș număra pe o mână, cred că ai fi primul.

O pauză se instalează, în care ea își tot freacă abia perceptibil piciorul de aleea de asfalt. Pare să zgândăre un fir de iarbă care doar ce revenea la viață în primăvara timpurie.

— Hai, nu mă mai întrebi? Dacă ai fi avut ceva curiozitate rămasă în tine, te-ai fi uitat din nou la ea: la părul ei lung, negru, lăsat pe spate, la piercingul discret din ureche, la cel imaginat din nas, la buza de jos – ceva mai cărnoasă decât cea de sus –, la delirul senzual care i se putea citi în ochi.

 — Ce, dacă ești vreo dubioasă?

— Nu, desigur că nu, asta cred că e clar deja într-un fel sau altul. Ce primești în schimb pentru țigară?

Ți-ai fi dorit ca luna să fie încă pe cer – ea îți dădea un simț mai clar al irealului, al visării, al faptului că poți scăpa fără consecințe. Ai fi fost mai liber să zici orice. Ai schițat un zâmbet stângaci și ai blufat din nou:

— Eu nu întreb când știu ce vreau.

— Ok, până acolo, dacă e să ajungem... Uite, am ceva pentru tine.

Scoase din geaca ei neagră o ploscă metalică – și aceasta neagră.

— Ia cu încredere, e Cuba Libre.

 Și pentru că te codeai, ca să nu pară că ești tu cumva disperat, îi desfăcu capacul și luă o gură zdravănă.

 — Ok, pentru cei vii în dimineața asta! Zici cu jumătate de gură.

— Vai, ce dubioasă sunt... Desigur că pentru cei vii.

Și te urmărește cu interes cum sorbi și tu o gură.

— Hai că nu e decât Cuba Libre. Nu mă lăsa să mă îmbăt singură de dimineață.

Mai iei o gură, de data asta mai serioasa, doar ești un gentleman veritabil.

— Mai dă-mi plosca un pic ceru ea.

Și te uiți cum mai ia o gură zdravănă. Vrei să-i zici că nu e nevoie, e ok, să fie liniștită. O vezi, o accepți. O fi având problemele ei, dar nu merită, nu trebuie să prindă curaj. Nu e nevoie să facă ceva necugetat. Nu e nevoie să fie curajoasă de față cu tine. Nici eu nu am curaj – de-asta o ard așa, de parcă sunt inabordabil. De fapt, sunt și eu doar un om. Cu probleme de ego și caracter, cu lacune diverse. Dar sunt cuvinte inutile. Situația o arată. Contextul.

Suntem doar doi copii într-un cimitir, la 7 dimineața, beți din 2 guri de Cuba Libre cu priveliște spre cel mai rău famat cartier din oraș și visam la iubire.

 

         Sursa: Editura Cassius Books & Bogdan Dărădan, autorul romanului „Confesiuni: Atracții Interzise”

Și după această confesiune, să-ți mai zic una. A apărut la Editura Cassius Books cartea "Confesiuni: Atracții Interzise", pe care te îndemn să pui mâna zdravăn. Dacă e să mă iau după autor — pe care îl cunosc personal — cred că nu-ți va părea rău pentru timpul petrecut. Pune-ți numa’ și ceva de băut, e posibil să devină foarte repede… foarte cald.

Cheers și cu plăcere 😉 !





    ________________________________________

   Articol scris pentru SuperBlog

 ________________________________________