Let’s tribe together!

 

Îmi doresc ca, printre rândurile mele, să se întrevadă un sentiment de calm. Mai mult ca oricând, acum este momentul potrivit pentru acest lucru. Voi încerca să mă îndepărtez de contextul confuz în care ne aflăm și să aduc în discuție un alt aspect care ține de social, și anume învățarea.

 

Cum era vorba: „Meseria nu se învață, ci se fură.” În acest context, „fură” are o conotație favorabilă și își extrage sensul din acțiunea de a învăța de la o persoană care știe cum se face treaba. Mai întâi, înțelegi mecanismul, îl interiorizezi, pui întrebări, încerci și tu, iar dacă totul este în regulă și rezultatul este mulțumitor, atunci înseamnă că ai învățat. Bun, așa.

Dar să ne gândim un pic mai profund la acest proces. De ce este atât de important să învățăm de la ceilalți? Cred că are legătură cu ideea de progres comun. Daca invatam de la o generatie anterioara deja stim unele raspunsuri si putem avansa mai mult in cunoastere mai rapid.

 

Ei bine, așa stă treaba și cu meseria de antreprenor, pentru că nu există, cu adevărat, vreo școală pentru așa ceva. O înveți practic: te mai lovești de o situație, cauți un răspuns, te gândești, pui poate o întrebare, iei o decizie și speri că este cea bună. Dar, dacă nu iei decizia potrivită, trebuie să treci iar prin tot procesul și să mai încerci o dată. Consumi resurse, iar asta nu este ideal.

 

Nu ar fi mai ușor să ai răspunsul direct și să încerci așa din prima?

Desigur, ar putea cineva să spună: „Bine, dar așa nu mai este învățare de la prima mână, ci doar primirea unui răspuns direct.” Ok, poate fi și asta o viziune. Totuși, adevărul este că viața este mai complicată de atât, iar simplul fapt că primești o rezolvare nu înseamnă că aceasta este și ușor de implementat. Nu înseamnă că nu va consuma resurse – de timp, de oameni, de finanțe –, dar măcar ai siguranța că te afli pe o direcție bună. Știi că drumul a mai fost încercat și că a funcționat. Ai o șansă.

 

Practic, vorbesc despre importanța unei comunități, iar în acest caz despre o comunitate de antreprenori. Un loc în care o persoană cu vaste cunoștințe într-un anumit domeniu își alocă timp pentru a împărtăși ceea ce știe prin întâlniri offline sau webinare. Temele pot fi diverse: scalarea unui business, AI & IT, bursa sau start-up-urile.

 

                                   sursa - Tribul Antreprenorilor

Uite, un astfel de loc este și „Tribul Antreprenorilor”, care a pornit de la clasicul grup de WhatsApp, iar acum este o platformă de învățare și mentorat. Peste 50 de mentori acoperă diverse domenii, nu doar de business, ci și teme la fel de importante, cum ar fi: cum să vorbești convingător, cum să îți gestionezi emoțiile sau cum să recunoști oportunitățile.

 

Peste toate acestea se adaugă sentimentul de apartenență. Faptul că faci parte dintr-un grup de oameni constructivi, dinamici și încărcați cu energie pozitivă transformă întregul context mental. Acest lucru îți poate da încrederea că poți reuși. Când vezi oameni care au reușit prin propriile forțe, te întrebi: „De ce să nu fac și eu la fel?” Și da, este un mare avantaj să ai acces la o astfel de comunitate.

Sau există și oportunitatea de a deveni mentor. Poate că, pentru tine, partea de dezvoltare a afacerii – creșterea și diversificarea – s-a încheiat. Poate că, oricum, afacerea necesită acum mai puțină atenție din partea ta, iar provocările pe care le întâlnești nu mai sunt la fel de interesante. Acesta poate fi momentul potrivit să înveți să devii mentor, să ajuți cu adevărat oameni care au nevoie de ghidare.

Până la urmă, valorile pe care se sprijină acest proces sunt networking-ul, sprijinul și colaborarea.

Și acum cu foarte mult calm și energie: Let’s tribe together!

    ________________________________________

   Articol scris pentru SuperBlog

 ________________________________________

Coconut & Orange Vibes: masculul feroce și latura sensibilă

 

Relația mea cu lumea trece prin simțurile pe care le am la dispoziție: văz, auz, gust, miros și tactil – ca într-un episod de Captain Planet (Obvious). Am avut norocul să le păstrez pe toate, chiar dacă unele sunt mai ascuțite decât altele. Am crezut mereu că văd bine și aud prost, iar restul nici nu contau prea mult. Totuși, când viața te provoacă, unele credințe și chiar trăsături de personalitate pot fi resetate.

Așa am descoperit că, sub fațada de mascul feroce, se ascunde o piele sensibilă. La primul vânticel rece de toamnă, mi se zbârlește blana de lup și buzele îmi crapă dezastruos. Noroc că nu mai trăim în Evul Mediu, unde singura soluție ar fi fost să mă adaptez stoic, și avem la îndemână remedii moderne pentru astfel de neplăceri. De exemplu, balsamul de buze din gama Coconut & Orange Vibes de la Ziaja România este pentru mine o adevărată revelație. 

Cum l-am folosit, nu doar că am scăpat de durerea aceea – perfect suportabilă pentru un mascul adevărat, desigur – dar și pielea s-a hidratat, iar buzele au căpătat un luciu subtil, care, deși m-a surprins inițial, nu a fost deloc deranjant. Din contră, chiar mi s-a părut un mic plus care adaugă un strop de rafinament 😉.

Dacă aș reuși să dau glas buzelor mele cred ca primul cuvânt în acest context ar fi “Mulțumesc”.

sursa: ZIAJA ROMANIA

 Mirosul subtil de nucă de cocos îmi amintește de un baton de ciocolată cu nucă de cocos – o tentație delicioasă din copilărie. Mi-a venit în minte imaginea reclamelor vechi, în care o nucă de cocos cade din palmier și se sparge exact în două, dezvăluind o cascadă de apă de cocos. Este un gând reconfortant care mă duce cu mintea într-o vacanță pe o plajă exotică, departe de toamna gri de afară. Când un produs reușește să creeze un asemenea efect doar prin miros, îți dai seama că există un mic univers captivant într-un produs aparent simplu.

Totuși, acest balsam de buze nu este doar un accesoriu pentru confort – este o invitație de a-mi acorda mai multă atenție. Lăsând deoparte autoironia și alte tendințe, uneori puțin toxice, am realizat că refuzul de a folosi produse de îngrijire nu este tocmai sănătos. Dacă pot să mă simt bine în pielea mea, cred că este ideal. Până la urmă, pielea, la fel ca părinții, nu ți-o alegi. Trebuie doar să înveți să conviețuiești cu ea.

În acest sens, am descoperit Crema de față Coconut Vibes, care hrănește și hidratează pielea. Ori pielea mea este permanent însetată, un fel de pergament din Evul Antic care, cum simte un strop de umezeală, îl absoarbe imediat. Poate că într-o viață anterioară am fost un fremen autentic, pentru că această nevoie constantă de hidratare pare să vină dintr-o latură de supraviețuitor al deșertului. Din prima clipă, am simțit o senzație de ușurare la nivelul tenului, ca și cum o mască constrictoare a fost îndepărtată, lăsându-mi fața să respire liber. Ingredientele fără teste pe animale, fără efecte cancerigene, mutagene sau care afectează fertilitatea îmi liniștesc nevoia de siguranță. Nu aș suporta ideea să folosesc produse care îmi fac rău sau care ar fi dus la suferința unor animale fără vină. Așa că, pas cu pas, scot toxicitatea din mine și din lume.

sursa: ZIAJA ROMANIA

Când nuca de cocos întâlnește portocala: un mix între prospețime și confort

Revenind la gama Coconut & Orange Vibes, să mă exprim și pe partea de „Orange”. Mirosul de portocale îmi dă o senzație de prospețime, de „fresh”, exact cum caut mereu noul în tot ce mă înconjoară. Această nevoie de nou pare să fie reflectată subtil de mirosul produselor, trezind ceva dinamic în mine – poate dorința de a explora, de a inova sau pur și simplu spontaneitatea care mă definește.

În același timp, aroma simplă, dar vibrantă a portocalelor echilibrează complexitatea cotidiană. Îmi oferă un moment de claritate, o pauză în care să reevaluez eficiența în lumea tot mai aglomerată. Simplitatea aceasta, combinată cu spontaneitatea și energia vibrantă a mirosului, mă inspiră să aduc un zâmbet oriunde merg – fie printr-o glumă, fie printr-un gest care să schimbe ziua cuiva.

Gama Coconut & Orange Vibes mi-a reamintit că îngrijirea nu este doar despre piele – este despre a mă reconecta cu mine însumi. Fiecare produs, prin textura, mirosul și senzația pe piele, devine o punte spre partea aceea din mine care își dorește mai multă atenție, mai multă grijă. Îmi dau seama că refuzul de a folosi astfel de produse era, de fapt, un mod de a mă împiedica să mă bucur de lucruri mici, dar esențiale.

Pe scurt, balsamul de buze și crema de față nu sunt doar soluții pentru pielea sensibilă – sunt accesorii care mă ajută să mă exprim mai bine. Portocalele îmi reflectă energia proaspătă, iar cocosul îmi subliniază dorința de confort. Împreună, creează un mix care mi se potrivește perfect și care mă inspiră să fac alegeri mai bune, nu doar pentru pielea mea, ci și pentru lumea din jur. Desigur gama conține o varietate de produse mai mare de la gel de dus

Până la urmă, fiecare dintre noi poate găsi în produsele Ziaja România o reflecție a personalității sale. Pentru mine, acestea sunt despre echilibru: între latura feroce și sensibilitatea subtilă, între complexitate și simplitate.

 

   ________________________________________

   Articol scris cu drag pentru SuperBlog

 ________________________________________

Pairing Perfect

 

Relația mea cu lumea este setată încă din copilărie. Sunt mezinul unei familii care a ajuns să numere cinci membri și, asemenea unei mari părți din generația mea, m-am născut la țară, lucru pentru care mă pot număra printre cei norocoși.

Când mă refer la noroc, mă gândesc în special la accesul la alimente de calitate. Am avut mereu la dispoziție hrană proaspătă, naturală și sănătoasă. Așa îi spun acum, deși atunci, copil fiind, mai strâmbam din nas și o mai necăjeam pe mama.

Dar adevăratele ospețe, după tradiție, aveau loc de obicei în perioada sărbătorilor de tot felul. Toată familia începea pregătirile cu o săptămână înainte. Treburile urgente sau care ar fi putut deveni urgente erau rezolvate din timp. Urma apoi curățenia generală – mai întâi în casă, apoi în curte și, în final, pe la orătănii. Între timp, se pregăteau diverse feluri de mâncare, și, dacă le-aș înșira aici, sigur s-ar lăsa cu salivă pe tastaturi – dar să nu ne dorim asta, nu-i așa?

Tot atunci am învățat că, la o mâncare bună, se cere un vin excelent, ca să fie petrecerea reușită. Am observat că, toamna, lumea apreciază mai mult un vin roșu, corpolent, alături de mâncăruri consistente. Primăvara, însă, parcă merge mai bine un vin alb, ușor efervescent, alături de feluri de mâncare mai proaspete și ușoare.

                           sursa - Sigillum Moldaviae

Așa că, fiind toamnă și cu aceste amintiri în minte, m-am dus să-mi iau o bucată bună de fleică de porc. Ajuns acasă, am desfăcut-o din ambalaj, am spălat-o puțin și am șters-o cu un prosop de bucătărie. Am pus doar sare și piper și am rumenit-o potrivit pe toate părțile, dar întâi pe partea cu grăsime, ca să aibă în ce să se prăjească. Când a ajuns de culoarea frunzelor de nuc toamna , am pus-o pe o tavă, am condimentat-o cu boia și turmeric și am băgat-o la cuptorul electric. Mama ar fi băgat-o la cuptorul cu lemne, din care veneau miresme de stăteau în coadă toți câinii din sat. Dar eu nu am timp pentru cuptorul cu lemne, așa că mă mulțumesc cu cel electric. Bine, nici cuptor cu lemne nu am ce-i drept.

Cât mă mai uitam la cuptor ca la un OLED, am curățat câțiva cartofi și un păstârnac și i-am pus la fiert. Din când în când, întorceam carnea pe altă parte, ca să se facă uniform.

Îmi cântau picioarele de la atâta stat în bucătărie, dar știam că momentul e aproape. Am scos o sticlă de vin roșu Sigillum Moldaviae, să-i dau cep. Expresia vine de la acel moment când desfaci pentru prima dată un butoi nou. Până atunci, butoiul e ținut închis, ferit de contactul cu aerul – neumblat. Dar e bine ca vinul roșu să respire puțin, să-l plimbi în pahar, să te joci cu el, să-l amețești ușor, pentru a-i simți toate aromele. Alături de o carne bine gătită, un astfel de vin completează masa și îți dă un sentiment nostalgic de petrecere și de "demult-acasă", iar lângă o carne cum e cea de porc un pahar de Fetească Neagră merge perfect.

                           sursa - arhiva personala

Știu, poveștile mele despre vin erau aceva mai lungi, mai detaliate. Dar timpul nu mai are aceeași răbdare cu mine; îmi strigă mereu în ureche: "mișcă-te, du-te, fă asta, aleargă dincolo, nu uita de cealaltă treabă" - o nebunie totală.

Însă, în cele câteva ore de liniște pe care le mai pot fura uneori, așa îmi place să-mi petrec timpul: cu persoanele dragi, o mâncare bună și un strop de vin pe măsură.

 

   ________________________________________

   Articol scris cu drag pentru SuperBlog

 ________________________________________

HAR AI

 

Har | Beginings

 

“ În această seară târzie de noiembrie se vor anunța rezultatele exit poll-urilor. Surse interne ale republicanilor, care nu au dorit să își dezvăluie identitatea, susțin că au câștigat alegerile nu doar în statele tradițional republicane, ci și în toate statele denumite „swing”. Mergând mai departe, aceleași surse evocă chiar preluarea unor state care, în mod tradițional, țineau de democrați. Dacă acest lucru este adevărat, se pare că, într-adevăr, în Statele Unite ale Americii se întâmplă lucruri total neașteptate. Am întrebat și surse ale democraților dacă pot să confirme aceste așteptări ale republicanilor, iar aceștia au dezmințit viguros un asemenea scenariu, însă, la fel, fără a lăsa deschisă opțiunea de a cita sursele respective. Ținând cont de cele spuse mai înainte, rezultatele exit poll-urilor pot oferi atât rezultate conform sondajelor, cât și unele rezultate absolut diferite…” [end recording]

 

[read | article 997/ 2024]

“ Camuflată pe o ramură de stejar tomnatic, Toto, pentru că așa am botezat eu veverița roșie, urmărea cu atenție curtea. Putea să vadă că nu mai era câinele de talie mare pe afară, dar doar pentru că dispăruse acesta nu însemna că pericolul a dispărut. Observând totuși că nu mai e niciun fel de mișcare, iar aroma de alune proaspete fiind atât de puternică, se hotărî să acționeze. Este uimitor cât de repede poate ajunge o veveriță la hrană, parcurgând rapid cei câțiva metri pe scoarța stejarului. Odată ajunsă pe suportul ce i l-am montat pe copac, cam la un metru de sol, lua rapid o alună și începu să o roade super rapid și metodic. Urmărea curtea în continuare, nedorind să riște nimic. Când între lăbuțele cu care ținea aluna nu mai era nimic, luă iar rapid o altă alună pe care se apucă să o ronțăie cu aceeași eficiență. Arăta ca un copil mic și fericit de Halloween care a primit, poate, o gogoașă prea mare pentru el, totuși dispus să o înfulece toată cu religiozitate. O urmăream de pe geamul din casă și mă gândeam că am încă un companion de pandemie și că, probabil, va trebui să îmi fac un stoc de alune de pădure mai mare. Noroc că aveam netul la îndemână și puteam să îmi comand oricând orice. Acest lucru mă duse cu gândul la comanda mea online de cărți de la Editura NICULESCU.  Verific starea comenzii și văd că încă e pe drum. Abia aștept să mă scufund din nou în lectură, alături de câinele meu de talie mare și noul meu prieten de talie mică, Toto”

 

[image generation| prompt 80078954/ 2030]

“ Realizează o imagine în stil vancoc   Van Gogh câmp cu maci însorit și un stejar imens românesc, cum le realiza odată Grigorescu, Dumnezeu să-l ierte. ”

     generated with chatgpt

 

„Mai sus am ilustrat un câmp însorit, cu maci roșii în stilul lui Vincent Van Gogh, cu tușe puternice și textură bogată. Un stejar mare românesc se află proeminent în fundal, cu ramurile răsfirate larg, evocând stilul peisajelor lui Nicolae Grigorescu. Scena este plină de culori calde, lumină strălucitoare și o notă ușor abstractă, dar detaliată, în special la nivelul florilor vii și al mărețului stejar. Cerul este de un albastru intens, cu sugestii de nori învârtejiți, adăugând un sentiment de mișcare și profunzime. Sper că ți-a plăcut.”

 

[experiment| merge 3 random tasks]/ [show: result]

 

Toamna în America și veverița din curte

Era o seară destul de rece de noiembrie, iar la televizor se pregăteau să anunțe rezultatele alegerilor. Se zvonea – pe surse, normal, că republicanii ar fi câștigat nu doar statele lor „sigure,” dar și vreo două-trei din alea nehotărâte. Ba chiar că ar fi reușit să ia ceva din statele democraților. Chestie care, dacă e adevărată, arată că se petrec lucruri ciudate prin SUA. Evident, am încercat să aflăm ceva și de la democrați, dar au refuzat categoric să recunoască așa ceva. Dar na, politică... cine știe până nu apare confirmarea oficială?

Între timp, în curtea mea, Toto, o veveriță mică și roșcată, părea să aibă alte preocupări. O vedeam cum stă camuflată pe o ramură de stejar, căscând ochii mari la curte, de parcă s-ar teme de cine știe ce pericol invizibil. Nu mai era câinele meu mare pe afară, dar nici așa nu s-a aruncat direct spre alunele pe care i le pusesem. Se uita atent în stânga, dreapta și, abia după ce părea să se fi convins că e totul sigur, a coborât rapid pe trunchiul copacului.

O priveam de la geam. În timp ce își rodea prima alună, părea așa de fericită, ca un copil care tocmai și-a primit prima gogoașă – prea mare pentru el, dar gata să o înfulece până la capăt. M-am surprins zâmbind, gândindu-mă că micul Toto devenise un fel de companie în pandemie. Între noi fie vorba, cred că trebuie să-mi fac un stoc serios de alune de pădure dacă vreau să mă mai viziteze.

Apoi, ca o scăpare de la știrile de la televizor și tot balamucul din lume, mi-a venit în minte ultima mea comandă de cărți, plasată la Editura Niculescu. Urmeaza sa ajunga. Abia aștept să citesc, așa, liniștit, cu câinele meu mare pe lângă mine și cu Toto ronțăind alune în curte in colțul lui de lume.

Și uite așa, în mijlocul unei nopți americane, cu politică și toată agitația ei, am avut câteva momente relaxate în care să mă bucur de lucrurile simple, de parcă toată scena ar fi fost un tablou în stilul lui Van Gogh si al lui Grigorescu, cu cerul plin de nori ca niște spirale albastre și un stejar imens si bătrân, martor tăcut la tot.

---

 

Vladic își freca mâinile, mulțumit. Deși îi confirmase și al cincelea medic că nu poate fi vorba de sindrom de tunel carpian, parcă tot simțea o amorțeala și o slăbiciune în ambele mâini. Nu conta, acum avea rezultate. Putea să demonstreze că literatura poate fi programată, că umanismul este și el real, așa cum susținuse cu înverșunare în clasa a 10-a, în fața bunicilor, a profesorilor de română și de matematică, în fața tuturor celor ferm convinsi că cele două universuri sunt atât de diferite încât devin paralele.

Își lua ultrabook-ul și-l băga în rucsac, arunca o geacă umflată pe el și, în drum spre ușă, nu uita să apuce și rucsacul. Ieși pe ușă și aceasta îi oferea o confirmare sonoră de tip bip că acum este blocată, confirmare recepționată și pe telefonul din buzunar sub forma unei vibrații specifice.

Coborî pe scara spirală în viteză, până în subsol, și apoi, trecând de o ușă cu cititor criptat, ajunse direct în galeria de metrou. Orașul nu mai era ce era odată, o oază de oportunități și parcuri luminate natural. Acum, totul era eficient și urgent, iar la suprafață totul era permanent blocat, inclusiv circulația pietonală, așa că, dacă aveai o conexiune directă la metrou, te puteai mișca. Mallurile cu etaje subterane, cu legătură directă la metrou, nu mai erau de mult o raritate, iar cafenelele cu terase exterioare fuseseră considerate un domeniu al istoriei. Acum, totul era conectat prin tuneluri verticale supraterane, orizontale, subterane și, mai ales, cele de fibră optică.

Vladic își pornise muzica și cutia sa craniana se activă vibrând subtil. Muzica se emite prin vibrațiile anumitor oase craniene, devenind mult mai imersivă și intimă. Oamenii care își activau muzica printr-un efect absolut subtil aveau părul ușor umflat. Cei de la televizor, terminând demult alfabetul, au căutat o denumire pentru această generație și, în cele din urmă, s-au legat de acest aspect – generația volume sau blurred. Cea de-a doua denumire vine tot de la muzica de pe craniu. Uneori, când adolescenții total „săriți de pe fix” reușesc să elimine setările de securitate și dau volumul mult peste maximul sigur, ajung să piardă claritatea asupra lumii, devenind neclară, efectiv, fizic. Efectul este asemănător cu o sedare cu alcool și poate deveni efectiv o dependență. Acest termen, blurred, era folosit mai mult atunci când se dorea evidențierea unor aspecte negative.

 

[notification: room tor proxy vpn ready]

Vladic își scoase ultrabook-ul din rucsac. Activa imediat protecția de confidențialitate, astfel încât doar el să vadă ce scrie pe ecran. Și-a setat un IP dinamic mascat și apoi a intrat în chat room. 

 „Acesta este un chat room pentru inteligențele umane voluminoase. Vă rog să vă comportați ca atare. În rest sunteți liberi să spuneți și să faceți ce doriți. Free UI!”

[set HAR chat partner: analyze chats]

Muzica îi bubuia în cutia craniană în timp ce metroul rula nebunește prin tunelurile subterane, schimbându-le, oprind sau nu în stații, iar HAR schimbând permanent IP-uri și analizând chat-uri.   Într-un sfârșit ajunse în stația dorită. Ea oficial se numește Teilor, dar un artist necunoscut, cândva demult, a tras un “Z” peste și lumea așa i-a zis, oricum și suna mai bine, stația Zeilor. Vladic coborî. Se strecură prin marea de capete înfoiate, calea lui era puțin diferită față de gloata bluraților ceea ce îi incomoda înaintarea. A activat două dungi galbene verticale pe geacă, acestea s-au iluminat puternic și i-au oferit puțină prioritate. Când ajunse în capătul peronului, se strecură pe lângă șină, merse câțiva zeci de metri și găsi o ușă pe dreapta. A apăsat pe clanță și a intrat."

---

 [HAR/ notification: signal lost]

 

Înăuntru era o lumină difuză. Aceasta venea de peste tot, dar nu se putea identifica o anumită sursă. Vladic merse și se așeză pe fotoliu din colțul opus ușii. Își lăsase înainte rucsacul și geaca jos, chiar lângă. Era liniște. Ciudat că nu se auzea niciun fel de zgomot de la roțile trenului. Se uita la încăperea pe care o știa atât de bine. Lângă el era o masă mică, rotundă, din lemn negru, pe care stătea o carte cu fața în jos. Citi pe ea titlul lucrării: „Fundația”. Își aminti că acolo, în acel univers, exista conceptul de AI. Dar aici nu mai era SF. Asta era viața reală. 

 Apoi se uita la peretele plin cu alte multe cărți. Îl hipnotiza prezența acestora, că erau atât de diferite, unele colorate, altele sobre, unele mai mari sau poate mici și groase, dar toate din ediții diferite. Apoi contemplase celălalt perete, unde nu era o bibliotecă, ci multe stive de cărți puse unele peste altele, cărți ce își așteptau destinul, dacă ar urma să continue existența, să ajungă pe un raft, în mâinile unui cititor sau un destin mai crud, care să însemne dispariția ca în EXIL, să dai foc întregii lumi.

Vladic observă că se mișcă clanța. Se ridică și fugi spre ușă. Între ușă și perete era o distanță de aproximativ 30 de centimetri. În spațiul acela se piti, în spatele ușii care urma să se deschidă. 

Înăuntru pătrunse o persoană care, fără să privească înapoi spre ușă, întrebă: „Ai ajuns, Vladic?” Acesta își lăsă umerii plini de entuziasm în jos: „De unde știai că sunt aici?” „ Ți-am simțit acel miros de la suprafață. Hai că îți fac un ceai de tei să-ți mai treacă.” „Am reușit, cu AI-ul, zic. Acum învață net-ul, să fie la zi. O să ți-l arăt apoi, îl testăm împreună, să vezi, o să depășească tot ce ai tu scris pe aici, toate vechiturile astea.” "Știam că o să reușești”, luă un bidon de apă și turna într-un mod cât de poate mai analogic apă într-un fierbător electric. „Chiar dacă nu era nevoie. Știai că în zona asta literară au mai existat AI si audio chiar?” „Cum adică au mai existat?” întrebă nedumerit Vladic. Sorina se întoarse spre el, își aruncă geaca peste a lui și îl lua în brațe blând, aproape ca o mamă. „Vladic, lumea are tot felul de nevroze și nevrozați. Nu știu exact de ce a fost interzis, dar era ceva legat de pierderea sufletului uman. Tind să cred că bine au făcut totuși” îl sărută pe obraz și apoi își aruncă și fesul gri de pe cap, pregătind 2 căni pentru ceai. Părul blond strălucitor se întinse peste tot spatele, imitând neintenționat din cultura pop veche vremea perucilor din fibră optică. Vladic făcu câțiva pași de unde rămăsese blocat și cum își mai veni în fire luă rucsacul pentru a demonstra parcă cele susținute mai înainte, scoțând ultrabook-ul. „Vladic, tu de ce vii aici? Stai, nu răspunde, e retorică întrebarea. Aș vrea să-ți spun eu răspunsul, doar că apoi, dacă tu nu l-ai pe cel corect, o să pară fals dacă ți-l spun eu.” Îi întinse cana cu ceaiul încă foarte fierbinte și se prelinse pe lângă el, așezându-se la picioarele lui lângă fotoliu, cu fața spre ușă, așteptând ceva. „Sorina, poate că ai dreptate. Poate că lumea a luat-o razna și inclusiv eu cu toată tehnologia asta. Dar dacă nu ne dezvoltăm permanent, ce ne mai rămâne? Știi? Suntem într-o capcană. Dar tot nu cred că sunt ca așa. Cât de mult nu aș ține la tine, în secret, în lumea asta ruptă de rețea, de tehnologie, nu mă văd.” „Nu este nevoie, viața nu e liniară și nici nu este albă sau neagră, nu este ori 1 ori 0. Putem coexista, ne putem adapta, ne putem urma dorințele sau ambițiile sau nevoile diferit, iar asta ne face umani. Aceste lucruri nu le poți programa. Și nu e nici nevoie. Ascultă, auzi? E metroul ăla de pe linia 6, e mai greu, simți vibrația? Nu? Oricum, posibil să mi se fi urat de pustnicia asta. Vreau să urc să mă vadă soarele, hai vii?” „Și ceaiul?” „ lasă ceaiul, a fost doar un pretext."

 

[HAR/ notification: overclocked 500+ . . .]

   ________________________________________

   Articol scris pentru SuperBlog

 ________________________________________