Stai, sunt puțin și eu confuz. Dacă îmi mai amintesc cum să pui în cuvinte o imagine. Parcă doar lăsai degetele să alunece pe tastatură ca niște ființe fără liniște. Ușor. Aruncai din unghii flăcări și mici scântei. Era așa ca o întrecere cu timpul. Tot timpul pierdeam, dar câștigam totul în același timp.
Din sudura deget-tastatură se materializau mici lumi, mici universuri guvernate de mici legi încălcabile sau incalculabile. Era un adevărat chin să urmărești regulile stabilite și să decizi ce poate fi încălcat și de ce. Dar apoi ce faci în consecință? Cine moare și cine suferă? Cine bea șampanie și cine doar se îneacă în căpșuni?
Dar acum lumea e doar reală, un amalgam de stres mânat de timpul care nu este în concurență cu nimic. Este lăsat să zburde liniștit peste oamenii pierduți în notificări și noiane de informații noi. Noi, dar mereu aceleași.
Hai povești noi dacă vrei să scrii. Alegi cuvintele ușor, sunt ca vinetele coapte, sunt ca niște roșii mai lungi și lovite cu ură. Știi și tu, nu iese din prima cum dorești, ca fierul: prima dată e roșu și fierbinte, apoi lovit constant devine lung și tare, și de culoare mai închisă. Bun, Ars Poetica dar măcar de proastă calitate, bine ochit și lovit.
Dar cine știe? E posibil ca autoironia să nu valoreze chiar nimic. E posibil să mă svântur inutil prin vârf de munte. Un Batman fără capă și gadget-uri importante, fără lumină și semnal. Are rost să mă arunc în prăpastie?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu