picuri

descărcarea sufletului

porneşte încet, încă de la încărcarea lui, picur cu picur, până parca prinde greutate, exact ca o lâna de oaie imbibată...

şi e luni sau e marţi, sau e doar o zi de toamnă cu soare, sau o penultima zi acasă, pe meleagul unde ai aruncat prima piatră în cer şi apoi ai vazut cum pică meteoritic in pârâul de după râpă...

aşa am crezut ca mi se rupe in două, aşa am ieşit pe portiţa din spate, mi-am indopat urechile cu niste cauciuc negru vibrant, la hertzi maximi, şi am dus paşii spre pădure...

noroc mare, zilele trecute a plouat, deci pământul e moale, paşii îs uşori..

intrarea e maiestoasa, cu acei salcâmi deja vechi si maturi, rari se inalţă spre cer, dar lasă razele să treacă printre ei. mai sus insă, oamenii au tăiat/ciopărţit/distrus arborii vechi sub pretext că îs bătrâni şi trebuie înnoită pădurea...

acolo e sălbăticie.. vlăstarii duc o luptă cruntă pentru fotonii si energia lor, fiind foarte aproape unul de altul, un fir de soare nu trece de ei... e frumoasă această zbatere...

drumul dădea întro poieniţă, cel putin din amintirile mele, aşa ştiam. poieniţa era străjuita de o pădurice de brazi falnici si eleganţi. în urechi hertzii işi făceau de cap, dând intrun crescendo demenţial exact în momentul în care am ajuns in poieniţă.

mi-a pleznit inima - toţi brazii erau uscaţi

am trecut speriat pe lângă ei spre lacul copilăriei... secat, iar pe malul lui sute de metri de plop depozitat.
mi-am simţit viaţa semiapocaliptică, sau fără trecut, eu nu aici am copilărit, eu aveam lac si pădure cu brazi...

am oprit hertzii, am oprit vântul, aruncându-mă jos. cerul încă mai era albastru...

undeva curgeau picuri un izvor/pârâu/rouă de dupamasa, iar sufletul respira incet

Lucy Rose - Middle of the bed

p.s. stropii inca nu s-au oprit...